Tinereţe respir şi tinereţe trăiesc

Au trecut 30 de zile de la începutul lui noiembrie. Mă bucur. A fost o lună plină cu de toate, ca un coş cu fructe de toate felurile. Frumos, complicat, dificil pe alocuri, întortocheat, blând, revelator, ca o pendulă de ceas... aşa s-a simţit sfârşitul de toamnă în palmele mele.

Mâine e ziua ţării mele mult iubite, prima zi de anotimp amorţit şi un pas mai aproape de vacanţa mult dorită.
Bilanţul lunii trecute nu-l mai fac, pentru că am tot scris despre ce s-a întâmplat, mai puţin de târgul de carte, întâlnirea cu Puric şi concertul lui Hruşcă. Să le luăm pe rând.

La Gaudeamus e raiul celor care iubesc foşnetul paginilor unei cărţi. Mare şi obositor de plin de oameni şi lansări, mi-a plăcut ca senzaţie, ca desfăşurare, ca ofertă nelimitată de titluri incitante (ceva poze mai jos). În plus, Bucureştiul meu de care mă măcina deja un dor de nedescris. M-am liniştit în spaţiul capitalei, printr-un labirint de necunoscuţi şi necunoscut. Dar oamenii dragi au fost şi ei acolo, lângă mine, cu mine, prin mine... Deşi a trecut o săptămână de atunci, eu încă nu realizez că a trecut. Sunt încă acolo, în Bucureşti, la târgul de carte, printre oameni interesanţi şi suflete faine. E ca un ceai pe care îl bei, fără ca el să se termine... Nu vreau să mă trezesc din visul ăsta îndrăzneţ... capitala-i a mea, cărţile-s pentru mine şi oamenii ştiu ce mult îi iubesc.

Despre spectacolul lui Puric, de luni, cuvintele sunt tare sărace. "Sinucigaşul" - piesă de teatru cu o distribuţie excepţională ce mi-a dat ocazia să-l văd pe Dan Puric în poziţia de actor. Ca o călătorie cu un balon cu aer cald, care nu ştii când se va termina, aşa am simţit eu piesa. Încă mă mai gândesc la multe replici ce mi-au rămas în cap şi îmi sună ca un refren de melodie obsedantă. Cred că asta descrie perfect cât de adânc în mine au ajuns cuvintele personajelor din "Sinucigaşul". O şi mai mare bucurie a fost să-l văd pe Marius Manole. Superb om, talentat actor, pe care-l îmbrăţişez mereu cu cele mai calme şi visătoare priviri. Jos pălăria pentru întreg spectacolul.

Hruşcă ne-a cântat colinde. Nu prea am simţit momentul, având în vedere că mai sunt 3 săptămâni până la magia Crăciunului. În schimb, la "Rugă pentru părinţi" şi "Noaptea împărătească" am străbătut munţii şi lacrimile şi-au cerut tributul. Hruşcă e un om prea materialist pentru gustul meu, orbit de setea de bani, încât în afara scenei, nu m-ar putea impresiona absolut deloc. Doar cu chitara în braţe şi cântând folkul străvechi îmi ajunge la inimă. Păcat însă că nu-l pot aprecia pe deplin. Dulce amăruie a fost seara de marţi cu şi despre Hruşcă...

Acestea fiind zise, închei povestirile de noiembrie, aştept să deschid un nou capitol de lună friguroasă şi vă las printre câteva fotografii de la Gaudeamus şi versuri însetate de libertate scrise de mine în ultimele seri.

*

Suntem nebunii de la colţ de stradă

caractiţe de tinereţe

reorchestrând anii în care

poezia se scria cu sânge

când printre tancuri

ne îmbrăţişa colţul nostru de stradă

într-un colţ de ziar

găurit

până la amorul de sine.

În slujba duminicii păgâne

Nu e păcat să urăşti în zile sfinte.
Eu te detest în orice oră
când clopotele bisericii zăngăne a disperarea femeii
omorâtă cu pietre
îţi înşir toate înjurăturile
pe şoseaua unde
îţi abandonezi maşina cu roţile sparte
deşi e mult de la ultima spovedanie
şi pot doar
să-mi izbesc obrajii
de braţele de zeu învins
cu care ştii doar tu
să-mi mângâi plămânii
să-mi aduni vorbele rostogolite pe genunchi
să-mi rozi umerii slabi
cum îmi mănânc eu unghiile
duminică de duminică.

Rock în oraşul de foc

Ce tânăr îmi eşti, iubite,
când nu mai e nimeni în oraş
când săruturile neîntâmplate ne străpung laringele
şi câtă viaţă articulezi
din vârful limbii
în aer cu alcoolemia legală încă

ni se destramă pielea în fâşii
printre lumini de faruri şi semafoare
pe the doors şi
chitara electrica a degetelor tale moi
ca un accident mortal
ne spulberă noaptea pe contrasens
în contratimp
doar tinereţea mai respiră.

Literatura nu muşcă - veţi vedea ...

Vă aşteptăm să ne împrietenim literar la un nou număr cald din "Avangarda Literară"!

Îndrăzniţi!

Lasă-ţi sufletul să privească...

O zi genială cu poezia, muzica şi radioul, dragostea mea... Şi nu în ultimul rând, fotografii...

Ţara mea şi ce-i al ei...

După ziua de astăzi mă simt cu mult mai bogată. Şi sunt.

Am văzut "După dealuri". Emoţie intensă, atmosferă grea şi apăsătoare ce mi-a dezvăluit România cutumelor în cele mai mici detalii. Dureros de adevărat. Genial realizat. Ochi ce-şi spuneau, parcă, propriile replici. Imagini ce mi s-au imprimat pe retină ca o boală fără remediu. Aplaud în neştire cu întreaga mea fiinţă...

Un interviu cu Cristian Mungiu care m-a lăsat fără cuvinte. Îl veţi asculta cât de curând la radio (www.radiogalati.ro sau 92.4 Fm), vă promit. Omul Cristi Mungiu este un monument de simplitate şi inteligenţă îmbinate în cel mai frumos mod posibil. M-a uimit, m-a frapat, m-a scăpat de idei preconcepute. Un om care, deşi a câştigat două premii la Cannes, deşi abia venise de pe drum şi nu apucase să bea măcar un pahar cu apă, s-a oprit să dea n interviuri, răbdător, deschis, prietenos, ca şi când ne ştiam de ani buni şi era tare bucuros de-această reîntâlnire. Ambiţie şi patriotism am găsit printre vorbele lui şi dorinţa aceea a oamenilor buni şi frumoşi de a face o lume mai curată din toate punctele de vedere. Un artist desăvârşit, un om cel puţin la fel de bun ca regizorul. Jos pălăria!

A urmat spectacolul omului spectacol, Tudor Gheorghe, "Nu se poate cu de toate". Un omagiu adus lui Caragiale, poemelor sale pe care mult prea puţină lume le cunoaşte şi din nou, o fotografie de versuri a României noastre şi a oamenilor de azi. Ironia şi satira au fost la loc de cinste. Cu graţia specifică, Tudor Gheorghe ne-a dat iarăşi o lecţie despre valorile culturale pe care le îngropăm sub un pământ negru de uitare. Şi e mare păcat. Un om pe care-l respect şi îl iubesc pentru cât iubeşte el ţara asta şi pentru că ne oferă posibilitatea ca, din când în când, la câte un spectacol de-al său, să luăm o pauză de la zgomotul inculturii ce ne surzeşte zi de zi, să găsim câteva repere de adevăr, naţionalism şi toată frumuseţea acestui popor. Mă simt norocoasă că am avut ocazia să schimb câteva vorbe cu maestrul, vorbe pe care, la fel, le voi împărtăşi cu voi  la radio.

Cum spuneam, mi-e sufletul plin de-atâta dragoste şi frumuseţe... De toată minunea aceasta caldă pe care o emană oameni atât de talentaţi, de dăruiţi şi de patrioţi. Mândră că sunt româncă, recunoscătoare că astfel de   inimi bat pentru România.

În paginile lumii mele

"Îmi place lumina... apoi pământul... cartea... rochia... zăpada... tot ce e de neprefăcut..." (Camil Petrescu, "Patul lui Procust")
Cam asta se întâmplă în miezul săptămânii, sunt aproape de finalul poveştii întortocheate dintre Fred Vasilescu şi doamna T., pe final de răceală, pe final de toamnă şi de vreme călduroasă.

Diseară ne auzim la radio (www.radiogalati.ro sau 92.4 Fm, după orele 20.30) cu un interviu cu Artanu' de la Partizan (ştiu că l-am promis de săptămâna trecută). În lucru e interviul cu Zoia Alecu, ce mi-e drag tare sufletului meu. Cel mai probabil, şi vineri ne întâlnim pe aceeaşi frecvenţă. Şi-n proiect ceva surprize (plăcute sper eu).

Pe blog, doar în scris, vă mai povestesc ce grele-s integralele raţionale şi nu numai. Vă mai spun că încep tezele de săptămâna viitoare şi totuşi nu sunt chiar aşa de speriată... Mă aşteaptă iarăşi ceva alergătură, recrutări de voluntari pentru CE.T.A.T.E., filmul lui Mungiu de anul acesta, "Maitreyi" cu Maia Morgenstern (pe care am văzut-o şi în "O noapte furtunoasă", unde mi-a plăcut teribil), ceva concerte fără de care nu pot respira, lansarea numărului 4 din "Avangarda Literară" pe 17 noiembrie, o lansare faină de carte (Ioan Mateiciuc - "Open de Dor") pe 22, săptămâna liceului (împlinim 145 de ani... câtă istorie, câte evenimente, cât timp...) şi-apoi vine ziua ţării mult iubite, pe care o aştept nerăbdătoare, încântată, cu inima deschisă. Furtunos noiembrie, sper să revin şi să vă povestesc (măcar în mare) despre ce-am văzut şi ce-am crezut, ce-am aflat şi ce-am trăit printre toţi aceşti copaci rodnici ai sfârşitului de toamnă.

 Weekendul ce tocmai a trecut am fost la Brăila, la Festivalul de Folk Chira Chiralina. Mi s-a confirmat iar cât de întregită mă simt prin, printre şi cu muzică. Oameni faini şi visuri blânde sădite-n adâncul meu. Mi-a plăcut, dar Baladele noastre gălăţene mi-s mult mai dragi, sunt mai libere şi mai boeme... Da, acolo organizarea e de nota 10 şi totul face parcă parte dintr-un plan pus la punct în cele mai mici detalii. Dar la noi sufletul desenează singur planul şi toate devin străzi către euforia, dragoste de folk şi libertatea clipei. Nu mă refer la vreo constrângere pe care ar avea-o festivalul de la Brăila pentru participanţi sau public, ci la sentimentul acela de nebunie veselă din interiorul fiecărui om ce "joacă" în această horă. În rest, cred că-s toată un suflet care funcţionează doar cu dragoste şi muzică. Fapt demonstrat încă o dată.
Ceva fotografii cu ochi de joacă.

Lumină lină şi cântece potrivite să aveţi în vâltorile unui noiembrie de poveste! 

Noiembrie amorezat de noutate

Respir. Respira. Respiratie.
Un exercitiu de inspiratie. Incepe sfarsitul de toamna.
1 noiembrie. E joi, zi frumoasa si-un sentiment reconfortant de inceput. De fapt, inceputul acesta e numai o continuare, dar... e bine sa reiei totul cu alt aer in plamani.

Aerul acela rece si curat de iarna, cu nopti senine si friguroase in care cei patru pereti ai camerei devin de catifea si nu doar incalzesc si apara, ci stau drept sprijin pentru orice idee mareata, pentru sentimente vulnerabile si-un soi de inspiratie nepotolita. Vine iarna si-mi vor ingheta starile de fapt, se va cicatriza pe peretele din nord toata nerabdarea adunata din ultimii ani si uite-asa imi imaginez ca o sa zboare si lunile astea grele ca un vant neprielnic.

Revenind la prima zi din ultima luna de toamna, la un inceput de joc si joaca printre frunze si alei cu autografe pestrite de toamna noiembrie dor inceput. Simt ploaia de-afara ca muzica interiorului meu ciudat, excesiv de analitic si care doreste o vacanta de ganduri. Da, cateva zile de bine, ca in noiembrie 2011, cand ma plimbam pe dealurile de la Nucsoara printr-o ceata linistita, si-aveam impresia ca lumea toata e a mea, ca niciodata linistea nu m-a iubit mai mult decat atunci. Acum am doar Galatiul meu drag, cu toate locurile copilariei si adolescentei, cu bancile si drumurile amintirilor mai vechi ori mai noi. Cand pasii ma readuc fata in fata cu momente cunoscute din trecut, intamplari imprastiate pe stradutele astea arhicunoscute, simt cum navaleste-n mine pofta de mai mult, cu samburi de nostalgie, zambete regasite si-un strop de multumire ca desi au trecut ani, desi m-am schimbat, am crescut, am ganduri mai blande, idei mai indraznete si stiu mai multe decat atunci, momente cand nu conta decat magia clipei. Magia zilei de azi se cladeste acum, in clipa asta care fuge ca o pisica speriata de farurile masinii.

M-avant cu vuiet de jocuri interesante de vieti naucite de lumini tipatoare si sunete curajoase, catre un noiembrie agitat - ca mine. Un noiembrie care se-anunta cu mult teatru, putin din tot ce-mi umple inima de veselie si necunoscut. Strainul care ma viziteaza-n toate momentele ... tocmai ca ele sa devine memorabile. Si timp, ca sa fie posibila si viata si speranta si noul inceput.



*
P.S.: Imi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, dar utilizarea unui calculator strain presupune si riscuri.