Trăieşte şi strigă veselă, pofta de rock...

Despre armonie şi despre interiorul meu tot scriu... pentru că îmi face tare bine de cele mai multe ori să pun în cuvinte aceste râuri diverse ce curg prin mine şi lasă urme imense şi permanente.

Aseară am fost la Rock S'Live... festivalul studenţesc de muzică rock... De fiecare dată când merg la câte un eveniment unde muzica bună îmi e servită aşa pe tavă, live, fără constrângeri, fără prejudecăţi, mă simt atât de liberă şi împlinită printre sunetele acelea divine, căci mă regăsesc şi-mi place. Ca o oglindă... Ştiţi că spuneam că "actorii sunt ca o oglindă în care ne aranjăm din când în când viaţa"... cam aşa sunt pentru mine toate momentele astea care mă fac să le aparţin, mă desăvârşesc sufleteşte pentru clipele acelea... şi tare-i bine când nu mai contează nimic decât momenul în sine, chitara ce sună genial şi omul ce-ţi cântă parcă exact ce vor gândurile tale să audă ca răspuns la toate neliniştile dintotdeauna...

Şi, bineînţeles, oamenii... Cât pot iubi aerul acela de departe, care-mi zgândără dorul de ducă, dar nu până la invidie, ci până la admiraţie... Şi-i simt aproape şi frumoşi... încât îi îmbrăţişez a mulţumire că suntem în acelaşi loc şi că-mi oferă prin muzica lor nu doar cuvinte şi sunete, ci zâmbet, fericire, visare, reverie...

Rockul îţi spală sufletul de tot ceea ce n-a mers bine, iar tinerii aceia (nu doar studenţii, tineri sunt şi cei de la Partizan), îţi strigă parcă mii şi milioane de motive pentru care "viaţa-i simplă şi mişto". Este. Când găseşti în tine curaj pentru toate, când găseşti în tine destulă ambiţie şi puţină indulgenţă şi mai presus de toate dragoste de lume, atunci e simplu. Drumul ţi se arată şi nu promite a fi uşor, doar ca tu să poţi fi mândru de fiecare pas... Aşa îşi iau zborul gândurile mele când văd pe-o scenă tot ce-i senin şi de neînvins - muzică bună, oameni dragi şi... VIAŢĂ.

You on the dark side of the moon...

"Deodată căzu şi aripile sale se frânseră uşor, căci ce este pur în astă lume se sfărâmă repede."

Aripile sunt ca ficatul. Se regenerează. Cerul de iarnă e senin şi noaptea, iar drumul... drumul te duce acolo unde inima ta se va putea umple de toate cele bune. Totuşi, nimic nu e mai important ca omul frumos pe care-ţi poţi sprijini gândurile sau grijile oricărei zile.

În rest, despre morţi - numai de bine.

Ochii mei, ochii tăi, între noi...

A venit şi miezul toamnei. Octombrie ăsta nebun de vânt şi ploi şi frunze şi parcuri rătăcite parcă în înserări rapide şi soare timid. Totuşi lumina mi-e încă suflare aşa că mi-adun tot felul de paşi întortocheaţi, nesiguri, adesea copilăroşi, prea parfumaţi şi puţin îndrăgostiţi...

Pe tine te-am găsit atunci când am închis ochii şi am strigat. Nu ca un înger, nu ca o pereche, ci ca un cuib, un cer, un vers. Tot ce mi-e drag. Între muzică şi clipe, nelămuriri, teamă, speranţe, dorinţe, curaj, şoapte albe, gânduri şi idei contradictorii, oboseală, rânduri scrise în neştire, doruri răsucite-n mine şi aşteptarea acelui departe izbăvitor... trag aer în piept, mi-aduc aminte ce frumoase sunt oraşele atunci când se-mbracă în noapte, ce frumos eşti tu atunci când te văd cu ochii sufletului şi ce frumoase-s clipele când fugi de lumea nebună pentru a-ţi îmbrăţişa propria nebunie...

E devreme şi nu e încă vremea poveştii de seară, nici prologul nu e şlefuit, deşi nici nu trebuie. E bine aşa. Cu filmul nostru, filmat color şi regizat în somn, cu noi, însetaţi de propria tinereţe, înnebuniţi de iubirile clipei prezente... şi fără scenarii, căci numai dimineţile ştiu să promită reverii de rouă şi zâmbete, căci spaţiul dintre noi e mai preţios chiar decât aerul acum - aproape că nu există...

Şi-aş sta aşa... doar până mâine, un mâine de toate zilele...