contract prenupţial

vreau să-mi aduci
iubite
zmee de rubin
care să poată zbura
de la aorta stângă
la ventriculul drept
şi invers
să ceară
doar
respiraţii sacadate
prinse-n pânze albe
de primăvară 
pe care se odihneşte sătul
păianjenul
inel de logodnă



p.s.: să-ţi mai citeşti, din când în când, corespondenţa.

E-aşa frumos în sufletele blânde...

Pentru că sunt momente pentru care nu există cuvinte în care să poată vieţui... Şi atunci mă întorc la Nichita şi-mi fac un leagăn din versurile lui de dragoste, las vântul vieţii să mă legene lin şi inspir c-un dor nebunesc... iubire.

"Sufletele noastre dansau..."

Despre pragmatismul romantic şi fluturii neliniştiţi

Noi nu.
Nu.
Noi n-o să numărăm cutele cerului
atunci când apusul îl zgârie
cu ultimele puteri.
Noi n-o să ne călcăm pe picioare
sau pe drumuri fără sens
departe de malurile abrupte ale mării
Eu o să-ţi mai ating uneori
plămânii
să ştiu că îmi respiri cu grijă
aerul.
Tu... o să mă mai întrebi de multe ori
unde sunt
doar ca să-mi găseşti umerii ascunşi
în întuneric.

Noi o să prindem fluturi cu plase încâlcite
să le dăm drumul apoi
să avem după cine alerga
Ei îşi vor striga libertăţile.
Noi nu.

Nimic fără iubire

Când iubirea copleşitoare vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja paradiziacă vă cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneţi-vă misterului ei,
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o
simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfărâme visurile himerice,
asemenea vântului din miază-noapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună,
adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice.
Precum vă face să creşteţi mult mai repede şi îmbătaţi de fericire,
Tot ea trebuie să vă şi reteze şi uscăciunile
şi să vă distrugă cât mai repede răutăţile şi egoismul.

Precum ea vă ridică îmbătaţi de bucurie,
până la înălţimea voastră ideală,
alintându-vă cu o dumnezeiască gingăşie
ramurile cele mai fragile care freamătă
în lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va răzbate ca o miraculoasă
forţă purificatoare până în adâncul rădăcinilor voastre,
zdruncinând încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea va secera, niciodată întâmplător.
Va treiera pentru a vă decoji.
Va vântura spre a vă curăţa de pleavă.
Va măcina până la înălbirea făinii voastre.
Va frământa până ajungeţi foarte supuşi, divini şi puri.
Ca apoi să vă hărăzească focului său
şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă
a nemuririi la ospăţul divin.

Toate aceste şi multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii
şi să deveniţi o parte din inima Vieţii Eterne
din care izvorăşte nesfârşită IUBIREA.

Dar dacă, stăpâniţi de îndoială, egoism, meschinărie,
suspiciune sau de teamă,
veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei
care permanent vi se dăruie fără ca voi să iubiţi,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi, fiind înfrânţi,
goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce, rămânând închistaţi şi singuri,
în lumea fără de anotimpuri,
unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie,
unde veţi plânge,
dar nu în toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia energia sa atotputernică,
divină şi misterioasă decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită
de cel sau cea căruia i se dăruie;
Fiindcă iubirii adevărate îi este de-ajunsă iubirea infinită,
sublimă şi transfiguratoare.

Când iubiţi nu trebuie să spuneţi “Creatorul e în inima mea”,
ci mai degrabă “eu sunt acum topit de iubire în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii,
fiindcă iubirea, dacă cu adevărat o meritaţi,
vă va arăta cu siguranţă drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă
decât aceea de a se împlini prin totală iubire.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe,
fie ca ele acestea sa fie:

Să te topeşti de iubire în tot şi
să devii izvor de iubire divină ce susurul în noapte-şi cântă;
Să cunoşti adesea durerea prea marii duioşii;
Să fii rănit şi îmbătat de înţelegerea iubirii;
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te;
Să te trezeşti în zori, cu inima mereu înaripată şi să înalţi,
plin de recunoştinţă, mulţumire pentru încă o zi de iubire;
Să te odihneşti, copleşit de beatitudine,
la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii;
Să te întorci împăcat şi debordând de fericire acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru fiinţa iubită,
iar pe buze să ai un cântec de laudă.

Kahlil Gibran

Cea mai frumoasă definiţie a iubirii pe care am citit-o până acum... 

S-a întâmplat să nu-mi mai vii...

Dor.

Sper să fii mândru de mine.

Dor.

Şi-atât.

Într-o scoică stăteam uluită...

Marea vindecă. Mă vindecă întotdeauna. Mai bine chiar decât muzica.
Cum a fost Vama? Nu ştiu. Ştiu cum am simţit-o eu... caldă, blândă, ca o îmbrăţişare lacomă dar liniştitoare, precum un pescăruş care sfidează pe oricine, căci el are şi marea şi cerul...
M-am regăsit. Mi-am completat bucăţile lipsă din puzzle-ul celor bune din mine.
Am gustat dorinţe împlinite ca pe nişte mere frumoase proaspăt culese din copac... Am alergat cu fericirea de mână către răsăritul meu hoinar şi dincolo de el... E frumoasă fericirea... ca un cearşaf alb, curat, în care te arunci după ce ai făcut baie, după ce te simţi curat şi pur, iar totul miroase a parfum de vară somnoroasă şi a roua dimineţii... Aşa eşti tu...
Marea m-a învăţat atâtea lecţii cât să-mi ajungă până la următoarea revedere...

Minunată e viaţa şi tandru mai adie vântul (re)găsirii...