7 capricii luminoase pentru prima zi de primavara

fotografii: Marius Cornescu

Armonia dorului de (prima)vara

târziu,
în noapte,
când
până si felinarele
obosesc
de atâta lumină,
atunci
începe a se stinge
anotimpul solar al
ochilor mei...

Povestea unei despărţiri

Poeziile tale
sunt văduve de esenţă...
Şi numai din vina ta,
căci te-ai confundat prea mult
cu mine...
te-ai crezut
însuşi talentul meu...
ai crezut că numai în tine
gândurile mele
prindeau contur de poem...

De fapt,
eu eram
fiecare îmbrăţişare de rimă
a poeziei tale singuratice,
eu picuram ritm îngeresc
în trăirile tale luciferice...

Dar ai închis toate acestea
în servieta cu-amintiri şi regrete...
şi mi-ai şoptit frumos "adio..."
dar... vai, uitaseşi...
uitaseşi la mine inspiraţia...
căci ai fost
prea grăbit şi prea avid
să-mi iei tot ce e sufleteşte posibil
aşa că mi-a rămas mie,
mândra ta inspiraţie...

Acum
o ondulez eu
după valurile trăirilor mele
şi las
fiecare picătură de adevăr
să o tulbure...

Dar nu fi trist, iubite,
căci mi-ai făcut
un cadou
pentru veşnicie:
puterea de a găsi
cuvinte potrivite
care să strige-n versuri
tot ceea ce buzele
n-ar îndrăzni vreodată
să rostească...

Îţi mulţumesc
şi îţi promit că
eu
n-o voi uita
niciunde...
la următorul partaj.

Despre temeri omeneşti.

Mi-e teamă. Mi-e teamă că sunt prea sensibilă, că pun prea mult suflet în orice, că nu îmi pot atinge propriile aşteptări, mi-e teamă că nu ştiu când cer prea mult de la mine, mi-e teamă că vor fi lucruri pe care nu voi reuşi să le fac, mi-e teamă că voi uita, mi-e teamă de tot ceea ce se va întâmpla, mi-e teamă să nu ajung un om posomorât, mi-e teamă să nu trec cu vederea oamenii şi poveştile lor minunate, mi-e teamă că nu citesc îndeajuns, mi-e teamă că nu sunt veselă tot timpul, mi-e teamă de butoaiele cu melancolie, mi-e teamă că nu ştiu toate melodiile geniale din lumea asta, mi-e teamă să nu greşesc, mi-e teamă că nu fac fotografii destul de bune, mi-e teamă să nu rămân fără idei, mi-e teamă că nu reuşesc să scriu toate versurile care se aştern în capul meu, mi-e teamă că nu le zic oamenilor pe care îi iubesc cât de mult îi iubesc şi s-ar putea ca ei să nu ştie, mi-e teamă de frig, de momentul când voi pleca la facultate şi voi fi singură într-un oraş mare şi străin, mi-e teamă de depărtări şi de doruri infinite, mi-e teamă că uite uneori că am o inimă şi alteori că am o raţiune, mi-e teamă de zbuciumul sufletesc, mi-e teamă de rău şi răutate, de ură şi invidie, de uşile deschise, mi-e teamă de boli, de moarte, de durere, de superficialitate, mi-e teamă de înălţimi ameninţătoare şi căzături marcante, mi-e teamă de schimbări, în general...
Mi-e, pur şi simplu, teamă...
Mi-e teamă să nu visez prea mult, să nu iubesc prea mult, să nu lupt prea mult pentru visurile mele, mi-e teamă că sunt prea încăpăţânată, mi-e teamă să nu dezamăgesc...
Sper să-mi înving temerile acestea nesănătoase şi să zâmbesc către lumea imensă pe care-mi doresc atât de mult să o gust fără să-mi fie teamă decât de ditamai curajul...
Atât.

Romanţă între două trenuri...

Se spune că e un timp pentru toate. E un timp când vrei şi un timp când poţi, un timp când găseşti în tine puterea de a merge mai departe, un timp doar pentru tine...
Dar există în viaţă momente când vrei să te detaşezi... momente când te cerţi cu timpul în care trăieşti şi te decizi să-l părăseşti...
Mereu m-am întrebat dacă există un loc în care poţi fugi de timp...

Acum am aflat. Gara este un astfel de loc.
Mii de oameni o îngroapă zilnic sub paşi grăbiţi, o acoperă cu aşteptări îndelungate... O îmbibă cu speranţe sau regrete.
Plecări şi reveniri. Regăsiri. Îmbrăţişări. Sinceritate.
Şi... eu.
Eu?
Da, eu.
Eu vin aici când vreau să citesc poveşti colorate ale oamenilor care lasă o dară de sentimente în urma lor, în gară...
Eu vin aici când vreau să fug de lumea de afară, eu vin aici când am nevoie de un alt timp, pentru că cel în care trăiesc e prea grăbit ca să găsească loc destul şi pentru sentimente de bine.

Uneori, mă urc într-un tren, la întâmplare, doar aşa, ca să văd unde mă duce...
Să văd dacă e mai bine acolo unde ajung, să văd dacă mi se face dor de ce las în urmă...
Uneori plec doar ca să mi se facă dor...
Ce sentiment frumos, dorul... Cred că dorul ar trebui să fie sinonim cu gara.
În fond, asta e gara, un dor de unde vin şi pleacă drumuri... spre viitor sau spre... trecut.
Sau poate gara e un condei care ne pictează în suflet amintiri...
Amintiri ale oamenilor cărora le spunem adio pe peronul gării, amintiri ale locurilor pe care le lăsăm în urmă, amintiri ale tuturor îmbrăţişărilor, săruturilor ori cuvintelor auzite doar de vântul călător...
Câte sentimente contradictorii doar într-un singur loc...
De fapt, gara nu e un loc. Nu e nici măcar o poveste. E un sentiment. Un sentiment profund care naşte zeci, sute, mii de poveşti... Un sentiment unic, de apartenenţă. Aici realizezi că totul e efemer, că nu ai nimic, că te ai doar pe tine, că nu poţi fi niciodată liber, decât în tine, că nu există timp, exişti doar tu...
Un om, într-un loc - omagiu adus sentimentului... omagiu adus Oamenilor şi poveştilor lor...

Asta e gara.. Nu un loc de unde pleci, nu un loc unde ajungi ori revii ci un loc unde te regăseşti.
Dincolo de trenuri, peroane, bilete... Dincolo de timp, eşti TU. Un om care SIMTE.
Ce sentiment profund, gara...

Un tren numit visare...
Gânduri şi sentimente ninse de doruri albe în seara asta...