Da, îmi place să fiu ocupată. Am început să mă obişnuiesc până şi eu cu ideea asta. Mă simt bine atunci când mă implic în multe lucruri şi cel mai adesea reuşesc să le fac faţă cu succes. Dar mai există şi momente din acestea în care tare-mi doresc să vină mai repede finalitatea. Ştiu, nu prea am răbdare (asta în general), dar aici nu despre răbdare e vorba, ci mai degrabă despre muncă. Iar e şcoală şi asta înseamnă zile infernale... atât de pline încât nici nu ştiu când încep şi când se termină... Ştiu doar că mi-e puţin dor... Poate de vară, poate de mare, poate de Vamă sau poate doar de cei dragi. Să îi văd şi să vorbesc mai des cu oamenii mei de suflet. Oamenii mei frumoşi îmi lipsesc în mare parte din timp... Pentru că, deşi a devenit un clişeu, realizez că viaţa asta are o viteză halucinantă şi parcă totul aleargă... Şi nu avem timp şi uităm să apreciem persoanele importante din viaţa noastră. Tare mi-e teamă... Mă tem ca nu cumva să uit să le spun oamenilor pe care îi iubesc tocmai cât de mult îi iubesc şi că mă gândesc mereu la ei. Nu vreau să devin sclava unei realităţi urâte, unei lumi superficiale, în care avem prieteni doar pe facebook, dar în viaţa reală nu ştim să dăm "share" la fericire...
Totuşi, mă opresc pe margine, exact înainte de a cădea în borcanul cu melancolie şi ţin mereu seama că am o ţintă importantă pentru care muncesc atât de mult în fiecare zi. Dar nu uit nicio secundă vorbele poetului meu preferat: "drumul e cel mai frumos, ţinta e cuprinsă-n drum"... Aşa că am de gând să mă bucur de fiecare moment pentru că nu se va întoarce, sunt sigură de asta... Şi oricât de îngropată sub un morman de termene limită, obosită, supărată sau neliniştită aş fi, întotdeauna o să-mi îngădui o pauză pentru ceea ce îmi bucură mie sufletul cel mai tare - muzica, oamenii, fotografiile, viaţa în toată splendoarea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu