Sunt un om viu.

Da, îmi place să fiu ocupată. Am început să mă obişnuiesc până şi eu cu ideea asta. Mă simt bine atunci când mă implic în multe lucruri şi cel mai adesea reuşesc să le fac faţă cu succes. Dar mai există şi momente din acestea în care tare-mi doresc să vină mai repede finalitatea. Ştiu, nu prea am răbdare (asta în general), dar aici nu despre răbdare e vorba, ci mai degrabă despre muncă. Iar e şcoală şi asta înseamnă zile infernale... atât de pline încât nici nu ştiu când încep şi când se termină... Ştiu doar că mi-e puţin dor... Poate de vară, poate de mare, poate de Vamă sau poate doar de cei dragi. Să îi văd şi să vorbesc mai des cu oamenii mei de suflet. Oamenii mei frumoşi îmi lipsesc în mare parte din timp... Pentru că, deşi a devenit un clişeu, realizez că viaţa asta are o viteză halucinantă şi parcă totul aleargă... Şi nu avem timp şi uităm să apreciem persoanele importante din viaţa noastră. Tare mi-e teamă... Mă tem ca nu cumva să uit să le spun oamenilor pe care îi iubesc tocmai cât de mult îi iubesc şi că mă gândesc mereu la ei. Nu vreau să devin sclava unei realităţi urâte, unei lumi superficiale, în care avem prieteni doar pe facebook, dar în viaţa reală nu ştim să dăm "share" la fericire...
Totuşi, mă opresc pe margine, exact înainte de a cădea în borcanul cu melancolie şi ţin mereu seama că am o ţintă importantă pentru care muncesc atât de mult în fiecare zi. Dar nu uit nicio secundă vorbele poetului meu preferat: "drumul e cel mai frumos, ţinta e cuprinsă-n drum"... Aşa că am de gând să mă bucur de fiecare moment pentru că nu se va întoarce, sunt sigură de asta... Şi oricât de îngropată sub un morman de termene limită, obosită, supărată sau neliniştită aş fi, întotdeauna o să-mi îngădui o pauză pentru ceea ce îmi bucură mie sufletul cel mai tare - muzica, oamenii, fotografiile, viaţa în toată splendoarea ei.

Shambala

vrăjitoarele toate se pregătesc
să ucidă tot ce-i omenesc

pe acoperişul lumii
aruncă farmece lunii
să se-adune ploaie,
să curgă şiroaie,
să zvârcolească invizibilul soare
în albastrul cumplit din mare.
fum dens să-nnalţe la cer,
să acopere stelele care nu pier.

vrăjitoarele toate dansează frenetic
să transforme timpul într-un eretic

suspendate-ntr-un ceas,
anii vor a-i prinde-n compas,
secunde să cadă,
minute să piardă...
să răstoarne ore grămadă,
s-ascundă săptămâni sub zăpadă.
din zeci, sute de cumplite arome
ziua în noapte pe veci s-o transforme.

vrăjitoarele toate ursesc, rostesc
sfârşitul destinului omenesc...

Din braţele tale, aripile mele

din braţul tău drept, iubite,
creşte-vor aripile-mi mult dorite,
obrajii mei vor purta cu mândrie
culoarea din buza ta sângerie...

la capătul siguranţei degetelor tale
va începe inima-mi să bată agale,
mi se vor osifica vertebre noi
pornind de la umerii-ţi atât de goi...

de-a lungul gâtului tău fin
îmi va curge parfumul din floare de crin
suflările-mi toate, neregulate
de-ai tăi plămâni vor fi respirate...

pe gândurile-ţi, limpezi ape,
eu voi inchide ale mele pleoape,
în sufletu-ţi atât de cunoscut
simt astăzi că am renăscut.

La ceas de seară

E bine că mai sunt oameni care mă binecuvântează ori care se roagă la Dumnezeul lor şi pentru mine. Îmi face bine... Adesea, mă gândesc că oamenii aceştia au un suflet tare bun şi mare totodată, căci în el încapem noi toţi, cei cărora ei le doresc cu cea mai mare sinceritate, binele. Le mulţumesc în mintea mea, pentru o rugăciune trimisă către univers. Chiar dacă nu ştiu unde ajunge şi nu cred că-mi influenţează destinul prea mult, mă umple de un sentiment atât de plăcut... De a şti că acolo, în lumea mare şi friguroasă de afară, există fiinţe care îmi sunt alături prin gândurile lor bune.

Vă mulţumesc tuturor celor care, la un moment dat în a voastră viaţă, aţi trimis un gând senin şi către mine, aţi înălţat spre cer o rugăciune şi pentru mine, v-aţi bucurat într-o secundă avându-mă şi pe mine în minte...

Te aşteptam, bine-ai venit!

Pentru că uneori ni se deschid uşi de a căror existenţă nu ştiam, iar în faţă orizontul infinit se transformă între genele noastre în locuri uimitoare... Nu noi, doar uimitoare, căci acum le privim prin două perechi de ochi. La lumina felinarelor, parfumul de toamnă pictează magia prezentului pe obrazul tău stâng, iar timpul zboară şi mie nici nu-mi pasă... Adevărul e că nu timpul trece, ci noi zburăm cu aripi de soare prin timp şi ne oprim acolo unde frumosul întâlneşte binele, cam acolo unde te-am întâlnit eu pe tine...

Lume, cât te iubesc!

Eu, acum

Am dat de un mail de prin octombrie 2009 în care spuneam despre mine:

"am în mine două lumi opuse, dar ceea ce le leagă e dragostea... sunt omul extremelor, pot râde acum şi peste 5 minute să plâng, pot avea convingeri contradictorii cu 50 de oameni, pot face 20 de lucruri în acelaşi timp, pot iubi o singură persoană, nu mint. pentru mine nu s-a inventat 'nu pot'. am o ambiţie care poate muta munţii din loc şi sunt indrăgostită de dragoste cum spunea g.g. marquez. iubesc prin vânt, prin frunze, prin pământ, mare, ploaie, gări, ceaiuri, paşi, străzi, soare, priviri, mâini, desene, sunete, cântece, versuri, prin cer, prin anotimpuri, prin tot ceea ce e liber şi iubeşte libertatea. urăsc tiparele, constrângerile, dar şi schimbarea. urăsc să fiu de acord cu ceva în care nu cred, urăsc oamenii laşi şi mincinoşi. urăsc generaţia metalistă a secolului 21.

aş avea nevoie de o revoluţie ca în anii '60 ca să schimb ce nu îmi place. a da, şi moda. iubesc până şi hainele anilor 60,70,80."

Au trecut ani şi am rămas cu aceeaşi esenţă, mi-am extins orizonturile, am mai învăţat câte ceva, am văzut bucăţi de lume, am cunoscut oameni, am visat mult, am citit multe, am crezut ... Am crescut, însă sufletu'i la fel.