O nuntă cât o viață/ The wedding of a lifetime

[English version below]

Partea a III-a - Petrecerea 

Ajungem la Palat. Urcăm treptele impunătoare. În sală, totul este ca într-un vis, mai frumos decât mi-am imaginat în fiecare seară din ultimele săptămâni. Luminile instalate sunt în acord perfect cu arhitectura palatului. O muzică dulce inunda încăperea. Pe fiecare masă, exact cum mi-am dorit, câte o lalea albă scufundată în câte-un vas transparent de apă. Adi ne-a făcut câteva fotografii doar cu noi doi, în măreția sălii. Suntem stângaci și nu știm să stăm în fața obiectivului. Mai mult ne încurcăm și renunțăm repede la ideea că am putea fi parte dintr-un tablou vreodată. 

Stăm așezați pe marginea scenei, ca doi îndrăgostiți, inconștienți parcă și indiferenți la rochia de mireasă, costumul de mire sau toată desfășurarea de forțe pe care o presupune o nuntă. Ăsta e momentul nostru de intimitate, momentul în care simt ca lumea-i a noastră, momentul în care ne privim aproape râzând căci ne-am căsătorit, și suntem aici, la răsăritul celei mai mari petreceri din viața noastră. Poate că sunt obosită sau mi-e foame sau sete, dar în esență nu simt nimic rău, nimic îngrijorător, doar o liniște bucuroasă. Simt că mă hrănesc cu o stare imaterială - o euforie translucidă care mă împinge să privesc totul în jur cu o fericire nemăsurată. Sunt gata să îi primesc pe oameni, să dansăm, să cântăm, să mă încarc de prezența lor, să profit de fiecare minut în care suntem aici, cu toții, ca într-un timp fără timp. 

La 17.05 sosesc primii invitați. Fetele mele franțuzoaice adoptate, Teona și Olga, care devin făuritoare de amintiri instante - sunt cele care ne pozează cu toți invitații la sosire și o fac cu atâta dedicare și drag, încât mă simt atât de iubită, ca și când iubirea întreagă din univers era doar pentru mine, pentru noi. Îi întâmpinăm, rând pe rând, se face rând până dincolo de ușile palatului, până în stradă aproape și mă simt mică mică de tot și nu vreau să se simtă nimeni neglijat sau așteptând prea mult. Dar nașii sunt acolo, parcă intuind îngrijorarea și merg și stau de vorba cu oamenii care așteaptă să fie primiți cum se cuvine și-mi pare că lucrurile se ordonează ca într-o orchestră impecabil acordată. Iar zâmbesc larg în mine, căci n-a fost nevoie de nicio îngrijorare în toată minunea zilei ăsteia. 

Este aproape 19.00 și e timpul să deschidem petrecerea cu valsul mirilor. Dansul nostru pe care l-am repetat timp de câteva minute în săptămânile din urmă. Dar îl țin de mână, știu că are emoții pentru prima parte - de vals, dar știu că va fi bine. Începe valsul Numărul 2 al lui Shostakovich, l-am ales pentru că îl consider esența pură a ceea ce reprezintă un vals. Pornim timizi, ușor nesiguri. Ajungem în mijlocul ringului și acolo îi privesc pe toți oamenii noștri - care ne iubesc. Atât înțeleg din energia lor. Că ne iubesc și că ne sunt sprijin. Și știu în clipa următoare că nu putem greși, pentru că ei nu vor vedea nicio greșeală, ne vor vedea pe noi, în dragostea noastră, dansând cum simțim mai bine. Bâjbâim câțiva pași, îl simt cum zâmbește și se descurcă. Ne învârtim și atunci îmi iau zborul de pe ringul de dans, trăiesc valsul meu așa cum l-am sperat, ca într-un basm. Îmi calc rochia, îmi calcă pantoful, nu-i nimic, îi aud pe toți cum ne încurajează, îi simt cum ne alină din priviri, e bine. 

Shostakovich șușotește, se mai aude doar un sunet fin care crește acum în twist-ul din Pulp Fiction. Mă descalț în mijlocul ringului și aștept... mirele. Îi ia ceva mai mult să se descalțe (are câte 3 noduri făcute la șireturi). Muzica galopează, hohote de râs umplu sala, mă umplu și pe mine. Îmi dau lacrimile de veselie. DJ Mushi oprește muzica, în așteptarea mirelui desculț. Îmi imaginez că simte presiunea, dar glumim cu toții și e atât de frumos. Începem twistul Umei Thurman și al lui Travolta, de fapt, twistul nostru mai mult, cu toată eliberarea emoțiilor, a așteptării, a entuziasmului nostru și al spectatorilor. Dansez ca și cum mâine nu există. Mă bucur de minutele astea, mă gândesc la Tarantino când a regizat scena asta, apoi mă gândesc la noi doi - avizi după filme și muzică - nimic nu ar fi vorbit mai clar despre ceea ce suntem decât un asemenea moment. Aplauze și voie bună. Atâtea aplauze câtă iubire simt eu. E-o nebunie a simțurilor. Hippie și band-ul încep să cânte în forță, ringul de dans e plin - toată lumea dansează, e mai frumos decât și-ar fi închipuit vreodată gândurile noastre. E un specatcol, un festival, un dans perpetuu până-n adâncul nopții. 

Resimt totul ca o beție de culori, lumini, muzică, râsete, versuri strigate din toți plămânii, pași stângaci, pași sincronizați, veselie, prietenii și familii învârtindu-se în acord cu sunetele de chitară - frenezie. E ca-ntr-o altă lume, unde ne-am născut într-o fericire deplină și doar așa știm să trăim. Nu îmi dau seama cum curg piesele - una după alta - clinchet de pahare - hohote de râs de pe terasă - oamenii noștri adunați de noi. Îi privesc și iar sunt plină de emoție gândindu-mă cât din ei sunt eu astăzi, cât au însemnat în drumul meu, și-atâta frumusețe e-n clipa asta, în viața asta toată... 

Se face târziu. Vor să mă fure. Merg cu Mișu și prietena lui. În spate se înghesuie Adi, fotograful și Adorian, videograful. Mi se pare incredibil căci abia acum le conștientizez prezența. Au fost invizibili până acum. Au atins ținta supremă - să fie peste tot, cu noi, fără ca noi să ne dăm seama. În mașină totuși e un spațiu prea mic pentru doi oameni invizibili. Îmi reapar și mă gândesc la ei cu duioșie - oare știu să imortalizeze toată viața din noi în orele astea atât de pline?! Nu mă neliniștesc, știu că Adi înțelege să fotografieze mai mult senzații decât portrete, mai mult ce e dincolo de oameni decât ce e în aparență... Pornim într-o goană nebună prin Bucureștiul aproape gol. Mișu conduce ca un zănatec - așa conduce Mișu. Îmi aduc aminte când am mers de la AFI Cotroceni până la cămin cu el și mi-a fost atât de frică încât am ținut ochii închiși toate cele 5 minute. Îi spun că nu vreau să îmi fie iar frică și se mai domolește. Ajungem în CTRL. Ajunge și Cipi (nu-i voi putea spune Elena vreodată, va fi Cipi a mea până la adânci bătrâneți). Și Avril și Ronald, căci și ei au fost în spatele întregii răpiri. Lumea este extatică aproape că a intrat o mireasă în bar. Se zice că aduce noroc să vezi o mireasă și pare că deodată toți cei de-acolo credeau în superstiția asta. Nu credeam că-mi va fi confortabil să fiu în centrul atenției. Dar mi-e bine, râdem și glumim și dansăm iar. Blitzul camerei lui Adi, câteva cadre Polaroid, ciocnim paharele întru fericire și iar celebrăm viața, L'chaim, cum ar spune evreii. 

Mișu vrea să mai mergem într-un bar. Îi fac pe plac, în fond, tot ce se-ntâmplă în seara asta e o dată în viață. O singură dată și cu toții știm asta. În al doilea bar oamenii sunt și mai dornici să petreacă alături de noi. Suntem câțiva nuntași, o mireasă și tineri pestriți dintr-un bar hipsteresc. Mă hlizesc până mă ia Mișu pe sus (la propriu) și mergem înapoi. Mă lasă să aștept la intrarea în Palat și-mi ia un pantof cu care merge la negocieri. Nu știu ce-au negociat/ obținut, dar mi-e dor tare de Bogdan și de nunta mea. Mă duce tot în brațe sus și-mi vine inima la loc. E lumina mea, lumina lui, e bine. Și-am fost și-o mireasă furată și răscumpărată. Dansăm pe ”Capriciul” lui Hippie... ”Capriciul de seară în ochii eeeei...” - când cântam piesa asta la seratele folk la care mergeam în liceu nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o voi cânta la nunta mea, în brațele omului care mi-e tot. 

Tortul - 4 etaje de ciocolată cu ciocolată și fructe de pădure. Când am discutat pregătirile de nuntă și am ajuns la capitolul tort am aflat adevărul șocant că adesea doar un etaj al tortului este real, celelalte sunt folosite pe post de decor, ceea ce m-a mâhnit teribil și-am pornit mica mea revoluție și oamenii de la Palat m-au înțeles și mi-au făcut pe plac: mi-au creat un tort cu 4 etaje reale de ciocolată pentru momentele magice, aproape ireale pe care le trăim noi în noaptea asta. Cântăm cu toții ”La mulți ani” și dragii de nași ne sunt alături dar lăsându-ne spațiul nostru să ne desfășurăm, să ne simțim împliniți ca mire și mireasă cu tortul nostru de nuntă, în fața tuturor. În realitate, în minte îmi sună cântecul familiei Aldea Teodorovici ”Haide haide fie ce-o fi, să prefacem noaptea în zi, asta-i noaptea marii beții”. Asta facem - împingem noaptea înspre zi, noaptea marii beții de viață și de fericire veșnică, exact cum suflă vântul în pânze, nestăvilit, cu forță, cu patimă, cu-o grație atemporală. La mulți ani nouă și celor ce ne sunt ai noștri. Îmi doresc să ne fie, în continuare, ai noștri, mereu, în toți anii ce vor fi să vină. 

S-a făcut ora închiderii și ușor ușor s-a topit petrecerea, muzica parcă a început să pășească înapoi pe pământ și odată cu ea am redevenit cu toții pământeni. Mă prind în îmbrățișări și nu vreau să plâng și nu vreau să îmi iau rămas bun, dar îmi doresc să-i fac pe oameni să simtă recunoștința imensă pe care le-o port. Vreau să-mi citească în ochi prietenia, dragul, dorul - toate adunate-n mine într-o viață de când îi cunosc și-ntr-o zi de nuntire cât o viață întreagă. Nu știu dacă ei toți, oamenii noștri, au înțeles că nunta noastră nu ar fi fost această sărbătoare fără ei și nu există cuvinte în vreo limbă a lumii să descrie cât de norocoși și de iubiți avem onoarea să ne simțim. 

Epilog și Prolog 

Am ajuns la hotel în jur de 4 - 5 dimineața. Îmi amintesc cum am mers în picioarele goale pe holuri să le mulțumim lui Adi și lui Hippie și-am stat cu ei la sfat și la depănat impresii la cald. Erau bucuroși - obosiți, dar fericiți, exact ca noi - obosiți, dar împliniți. Eu nu simțeam oboseală, simțeam doar că trupul nu mai vrea să mă asculte, că vrea odihnă, iar eu vreau să mă mai hrănesc încă un minut și încă unul din ziua asta miraculoasă. 

În cameră, îl privesc pe Bogdan zâmbind larg - cu ochii și cu inima. Are scântei în privire și înțeleg că simte și el fericirea deplină. 

Dimineață, în vârful patului, gustăm și noi tortul - o felie mare pe care am cerut-o la pachet. Râdem și scrutăm cu privirea acoperișurile Bucureștiului vechi și-a lumii noi. E începutul vieții noastre de oameni căsătoriți: a început cu cea mai fericită zi. 

*** 

Part III - The Party

We arrive at the Palace. We go up the imposing staircase. In the ballroom, everything is like a dream, more beautiful than I could have imagined in recent weeks. The lights are set in perfect harmony with the architecture of the palace. Sweet music is filling the room. On each table, just as I wished for, there’s a white tulip dipped in a vase of water. Adi takes a few photos with the two of us, in the greatness of the room. We are so clumsy and awkward and do not know how to pose or to stand in front of the camera. So we quickly give up the idea that we could do a real photo shooting.

We sit on the edge of the stage, like two lovers, almost indifferent of our wedding clothing or all the deployment of forces that a wedding entails. This is our moment of intimacy, the moment when we feel like the world is ours, the moment when we look at each other almost laughing because we finally made it, we got married, and we are here, at the sunrise of the biggest party of our life. Maybe I'm tired or I'm hungry or thirsty, but I basically feel nothing bad, I have nothing to worry about, just a happy inner peace. I feel that I am getting floating in an immaterial state - a translucent euphoria that pushes me to look around with immeasurable happiness. I am ready to welcome my people, to dance, to sing, to enjoy their presence at fullest, to take advantage of every minute we are here, all of us, as in a time without time.

The first guests arrive at 5:05 p.m. My French ladies, Teona and Olga - become instant memories makers – as they are the ones who photograph us with all our guests on arrival and do so with such dedication and caring that I feel so loved, as if all the love in the universe was just for me, and for us two. We greet everyone. And one by one, our favourite people in the whole world line up almost until behind the palace doors, and I feel so small and I don't want anyone to feel neglected or waiting for too long. But our godparents are there, as if intuiting our concern, and they go and talk to the people who are waiting and entertain them, and it seems to me that things are falling into place as in an impeccably tuned orchestra. And I smile again at myself, because there is simply no need for any worries in all the wonder of this day.

It's almost 19.00 and it's time for the opening waltz. Our dance that we only rehearsed for a few minutes in the last few weeks. But I hold his hand, I know he is very nervous especially for the first part - the waltz, but I know he will be fine, we will be fine. Shostakovich's Waltz Number 2 begins, I chose it because I consider it the pure essence of what a waltz is. We start a bit hesitating, slightly insecure. We get to the centre of the dancefloor and there we see all our people - who look at us so lovingly. That's all I understand from their energy. Their love and their support. And I know in the next moment that we can't go wrong, because they won't see any mistake, they will see us, in our love, dancing as good as we feel. We fumble for a few steps, I can feel him smiling and he manages to carry on. We turn around and then I detach myself from  the dance floor, I live my waltz just as I dreamed it, like in a fairy tale. I’m stepping on my dress, he is stepping on my shoe, nothing goes wrong, I hear everyone cheering us, I feel them all like a soothing image, it feels so good.

Shostakovich whispers, there is only a fine sound that now grows into the twist from Pulp Fiction. I take off my shoes in the middle of the dancefloor and wait ... for the groom. It takes him a little (too) long to take off his shoes (as he has his laces tight with 3 knots each). The music grows, laughter fills the room, it fills me too. I shed tears of joy. DJ Mushi stops the music, awaiting the barefoot groom. I imagine he feels the pressure, but we're all kidding and it's so beautiful. We start the twist of Uma Thurman and Travolta, in fact, more like our own twist, releasing all the nervousness, all the emotions, and all our enthusiasm. I’m dancing as if there’s no tomorrow. I enjoy so much these couple of minutes, I think of Tarantino when he directed this scene, then I think of the two of us – so in love with movies and music - nothing would have spoken more clearly about who we are than such a moment. Applause and cheering. Love directly proportionate with the amount of the applause. It's a madness of all the senses. Hippie and his band start playing loudly, the dance floor is full in half a second - everyone is dancing, it's more beautiful than our thoughts would have ever imagined. It's a show, a festival, a perpetual poetry.

I feel everything like an ecstasy of colors, lights, music, laughter, lyrics shouted at the top of our lungs, odd steps, synchronized steps, joy, friends and family spinning in tune with guitar sounds - frenzy. It's like in another world, where we were born in complete happiness and that's the only way we know how to live. I don't know how the songs flow - one after the other - the clink of glasses - the laughter on the terrace - our people gathered here by us, with us, for us. I look at them and again I am full of emotion thinking how many of them made me who I am today, how much they meant for my path, and there’s so much poetry and so much magic to this moment...

It's getting late. They want to kidnap from me. I'm going with Mishu and his girlfriend. Adi, the photographer, and Adorian, the videographer, are crowded in the back of the car. It seems incredible to me because I am only now aware of their presence. They've been invisible until now. They have reached the ultimate goal - to be with us everywhere, without us realizing it. In the car, however, there is too little space for two invisible people. I think of them tenderly – were they able to immortalize our lives for the past hours ?! I'm not worried, I know that Adi knows how to photograph more sensations than portraits, more what is beyond people than what is in appearance ... We start this crazy ride through an almost empty Bucharest. Mishu drives like a frantic - that's how Mishu drives. I remember when I went in his car from the Cotroceni shopping centre, back when we were interns, to the student dorm rooms and I was so scared that I kept my eyes closed for the entire trip - 5 minutes that felt like 5 hours. I tell him I don't want to be scared again and he calms down a bit. We reach CTRL bar. Cipi arrives too (I will never be able to call her Elena, she will be Cipi for me until the end of time). And Avril and Ronald, because they were also behind the whole kidnapping. People in the bar are ecstatic that a bride has entered the bar. In Romania, it is said that it brings good luck to see a bride and it seems that suddenly everyone there believed  this superstition. I never thought it would be comfortable for me to be in the spotlight. But I'm fine, we laugh and joke and dance again. The flash of Adi's camera, a few Polaroid shots, we clink our glasses happily and celebrate life again - L'chaim, as the Jews say.

Mishu wants us to go to another bar. I approve, because after all, everything that happens tonight is once in a lifetime. Only once - and we all know that. In the second bar, people are even more eager to party with us. We are a funny bunch – dressed up ladies and gentlemen, a bride and a motley group of young men from a hipster bar. I giggle until Misu takes me up in his arms and we go back. He leaves me waiting at the entrance of the Palace and takes my shoe in order to negotiate my return with the groom. I don't know what they’ve manages to negotiate, but I really miss Bogdan and my wedding party. Mishu still carries me up in his arms and takes me back to the dancefloor. There’s light, my light, it feels good. And with that I was a kidnapped and recovered bride.  I’m dancing to Hippie's "Whim" song ... "Evening whim in her eyes ..." , in the arms of the man who is everything to me.

The cake is here - 4 layers of chocolate, more chocolate forest fruits. When we discussed the wedding preparations and got to the cake part, I found out the shocking truth that often only one layer of the cake is real, the others are used as decoration – they are cardboard. This saddened me terribly and I started my little revolution and the people from the palace understood me and managed to make us a cake with 4 real layers of chocolate for the magical, almost unreal moments that we are experiencing tonight. We all sing "La multi ani" („many years to come”) and our dear godparents are close to us.  We are pushing the night towards the day, the night of our greatest moment of our lives, the night of eternal happiness, just as the wind blows in the sails, unstoppable, with force, with passion,and with a timeless grace. Many more years to come for us and for all those who are our dear friends and family. I wish they will always be ours, in all the years to come.

It’s closing time and the party slowly melts away, the music seems to start becoming lucid again, and with it we all became earthly again. I am hugging warm and kind people and I don't want to cry and I don't want to say goodbye, but I want to make them feel the immense gratitude I have. I want them to read in my eyes the friendship, the love, the longing - all gathered in me in a lifetime since I met them and on this wedding day as a whole life. I do not know if all of them, our people, understood that our wedding would not have been this amazing celebration without them and there are no words in any language of the world to describe how lucky and loved we have the honor to feel in the very second.

Epilogue and Prologue

We arrived at the hotel around 4 or 5 in the morning. I remember walking barefoot in the hallways to thank Adi and Hippie, and we sat down with them to exchange impressions. They were happy - tired but happy, just like us – tired, but with this sense of fullfilment. I didn't feel tired at all, I just felt that my body didn't want to listen to me anymore, that it only wanted to rest for a bit, and I wanted to enjoy just one more minute and then another one and then another of this miraculous day.

Back to our room, I look at Bogdan with the biggest smile he ever had – smiling with his eyes and his heart. He has sparks in his eyes and I understand that he also feels pure, complete happiness.

In the morning, on the top of our bed, we taste the cake – we got a large slice packed for us last night. We laugh wholeheartedly and scrutinize the roofs of the old town and the new world. It is the beginning of our married life: it began with the happiest day.