O nuntă cât o viață/ The wedding of a lifetime

[English version below]

Partea a III-a - Petrecerea 

Ajungem la Palat. Urcăm treptele impunătoare. În sală, totul este ca într-un vis, mai frumos decât mi-am imaginat în fiecare seară din ultimele săptămâni. Luminile instalate sunt în acord perfect cu arhitectura palatului. O muzică dulce inunda încăperea. Pe fiecare masă, exact cum mi-am dorit, câte o lalea albă scufundată în câte-un vas transparent de apă. Adi ne-a făcut câteva fotografii doar cu noi doi, în măreția sălii. Suntem stângaci și nu știm să stăm în fața obiectivului. Mai mult ne încurcăm și renunțăm repede la ideea că am putea fi parte dintr-un tablou vreodată. 

Stăm așezați pe marginea scenei, ca doi îndrăgostiți, inconștienți parcă și indiferenți la rochia de mireasă, costumul de mire sau toată desfășurarea de forțe pe care o presupune o nuntă. Ăsta e momentul nostru de intimitate, momentul în care simt ca lumea-i a noastră, momentul în care ne privim aproape râzând căci ne-am căsătorit, și suntem aici, la răsăritul celei mai mari petreceri din viața noastră. Poate că sunt obosită sau mi-e foame sau sete, dar în esență nu simt nimic rău, nimic îngrijorător, doar o liniște bucuroasă. Simt că mă hrănesc cu o stare imaterială - o euforie translucidă care mă împinge să privesc totul în jur cu o fericire nemăsurată. Sunt gata să îi primesc pe oameni, să dansăm, să cântăm, să mă încarc de prezența lor, să profit de fiecare minut în care suntem aici, cu toții, ca într-un timp fără timp. 

La 17.05 sosesc primii invitați. Fetele mele franțuzoaice adoptate, Teona și Olga, care devin făuritoare de amintiri instante - sunt cele care ne pozează cu toți invitații la sosire și o fac cu atâta dedicare și drag, încât mă simt atât de iubită, ca și când iubirea întreagă din univers era doar pentru mine, pentru noi. Îi întâmpinăm, rând pe rând, se face rând până dincolo de ușile palatului, până în stradă aproape și mă simt mică mică de tot și nu vreau să se simtă nimeni neglijat sau așteptând prea mult. Dar nașii sunt acolo, parcă intuind îngrijorarea și merg și stau de vorba cu oamenii care așteaptă să fie primiți cum se cuvine și-mi pare că lucrurile se ordonează ca într-o orchestră impecabil acordată. Iar zâmbesc larg în mine, căci n-a fost nevoie de nicio îngrijorare în toată minunea zilei ăsteia. 

Este aproape 19.00 și e timpul să deschidem petrecerea cu valsul mirilor. Dansul nostru pe care l-am repetat timp de câteva minute în săptămânile din urmă. Dar îl țin de mână, știu că are emoții pentru prima parte - de vals, dar știu că va fi bine. Începe valsul Numărul 2 al lui Shostakovich, l-am ales pentru că îl consider esența pură a ceea ce reprezintă un vals. Pornim timizi, ușor nesiguri. Ajungem în mijlocul ringului și acolo îi privesc pe toți oamenii noștri - care ne iubesc. Atât înțeleg din energia lor. Că ne iubesc și că ne sunt sprijin. Și știu în clipa următoare că nu putem greși, pentru că ei nu vor vedea nicio greșeală, ne vor vedea pe noi, în dragostea noastră, dansând cum simțim mai bine. Bâjbâim câțiva pași, îl simt cum zâmbește și se descurcă. Ne învârtim și atunci îmi iau zborul de pe ringul de dans, trăiesc valsul meu așa cum l-am sperat, ca într-un basm. Îmi calc rochia, îmi calcă pantoful, nu-i nimic, îi aud pe toți cum ne încurajează, îi simt cum ne alină din priviri, e bine. 

Shostakovich șușotește, se mai aude doar un sunet fin care crește acum în twist-ul din Pulp Fiction. Mă descalț în mijlocul ringului și aștept... mirele. Îi ia ceva mai mult să se descalțe (are câte 3 noduri făcute la șireturi). Muzica galopează, hohote de râs umplu sala, mă umplu și pe mine. Îmi dau lacrimile de veselie. DJ Mushi oprește muzica, în așteptarea mirelui desculț. Îmi imaginez că simte presiunea, dar glumim cu toții și e atât de frumos. Începem twistul Umei Thurman și al lui Travolta, de fapt, twistul nostru mai mult, cu toată eliberarea emoțiilor, a așteptării, a entuziasmului nostru și al spectatorilor. Dansez ca și cum mâine nu există. Mă bucur de minutele astea, mă gândesc la Tarantino când a regizat scena asta, apoi mă gândesc la noi doi - avizi după filme și muzică - nimic nu ar fi vorbit mai clar despre ceea ce suntem decât un asemenea moment. Aplauze și voie bună. Atâtea aplauze câtă iubire simt eu. E-o nebunie a simțurilor. Hippie și band-ul încep să cânte în forță, ringul de dans e plin - toată lumea dansează, e mai frumos decât și-ar fi închipuit vreodată gândurile noastre. E un specatcol, un festival, un dans perpetuu până-n adâncul nopții. 

Resimt totul ca o beție de culori, lumini, muzică, râsete, versuri strigate din toți plămânii, pași stângaci, pași sincronizați, veselie, prietenii și familii învârtindu-se în acord cu sunetele de chitară - frenezie. E ca-ntr-o altă lume, unde ne-am născut într-o fericire deplină și doar așa știm să trăim. Nu îmi dau seama cum curg piesele - una după alta - clinchet de pahare - hohote de râs de pe terasă - oamenii noștri adunați de noi. Îi privesc și iar sunt plină de emoție gândindu-mă cât din ei sunt eu astăzi, cât au însemnat în drumul meu, și-atâta frumusețe e-n clipa asta, în viața asta toată... 

Se face târziu. Vor să mă fure. Merg cu Mișu și prietena lui. În spate se înghesuie Adi, fotograful și Adorian, videograful. Mi se pare incredibil căci abia acum le conștientizez prezența. Au fost invizibili până acum. Au atins ținta supremă - să fie peste tot, cu noi, fără ca noi să ne dăm seama. În mașină totuși e un spațiu prea mic pentru doi oameni invizibili. Îmi reapar și mă gândesc la ei cu duioșie - oare știu să imortalizeze toată viața din noi în orele astea atât de pline?! Nu mă neliniștesc, știu că Adi înțelege să fotografieze mai mult senzații decât portrete, mai mult ce e dincolo de oameni decât ce e în aparență... Pornim într-o goană nebună prin Bucureștiul aproape gol. Mișu conduce ca un zănatec - așa conduce Mișu. Îmi aduc aminte când am mers de la AFI Cotroceni până la cămin cu el și mi-a fost atât de frică încât am ținut ochii închiși toate cele 5 minute. Îi spun că nu vreau să îmi fie iar frică și se mai domolește. Ajungem în CTRL. Ajunge și Cipi (nu-i voi putea spune Elena vreodată, va fi Cipi a mea până la adânci bătrâneți). Și Avril și Ronald, căci și ei au fost în spatele întregii răpiri. Lumea este extatică aproape că a intrat o mireasă în bar. Se zice că aduce noroc să vezi o mireasă și pare că deodată toți cei de-acolo credeau în superstiția asta. Nu credeam că-mi va fi confortabil să fiu în centrul atenției. Dar mi-e bine, râdem și glumim și dansăm iar. Blitzul camerei lui Adi, câteva cadre Polaroid, ciocnim paharele întru fericire și iar celebrăm viața, L'chaim, cum ar spune evreii. 

Mișu vrea să mai mergem într-un bar. Îi fac pe plac, în fond, tot ce se-ntâmplă în seara asta e o dată în viață. O singură dată și cu toții știm asta. În al doilea bar oamenii sunt și mai dornici să petreacă alături de noi. Suntem câțiva nuntași, o mireasă și tineri pestriți dintr-un bar hipsteresc. Mă hlizesc până mă ia Mișu pe sus (la propriu) și mergem înapoi. Mă lasă să aștept la intrarea în Palat și-mi ia un pantof cu care merge la negocieri. Nu știu ce-au negociat/ obținut, dar mi-e dor tare de Bogdan și de nunta mea. Mă duce tot în brațe sus și-mi vine inima la loc. E lumina mea, lumina lui, e bine. Și-am fost și-o mireasă furată și răscumpărată. Dansăm pe ”Capriciul” lui Hippie... ”Capriciul de seară în ochii eeeei...” - când cântam piesa asta la seratele folk la care mergeam în liceu nici prin gând nu mi-ar fi trecut că o voi cânta la nunta mea, în brațele omului care mi-e tot. 

Tortul - 4 etaje de ciocolată cu ciocolată și fructe de pădure. Când am discutat pregătirile de nuntă și am ajuns la capitolul tort am aflat adevărul șocant că adesea doar un etaj al tortului este real, celelalte sunt folosite pe post de decor, ceea ce m-a mâhnit teribil și-am pornit mica mea revoluție și oamenii de la Palat m-au înțeles și mi-au făcut pe plac: mi-au creat un tort cu 4 etaje reale de ciocolată pentru momentele magice, aproape ireale pe care le trăim noi în noaptea asta. Cântăm cu toții ”La mulți ani” și dragii de nași ne sunt alături dar lăsându-ne spațiul nostru să ne desfășurăm, să ne simțim împliniți ca mire și mireasă cu tortul nostru de nuntă, în fața tuturor. În realitate, în minte îmi sună cântecul familiei Aldea Teodorovici ”Haide haide fie ce-o fi, să prefacem noaptea în zi, asta-i noaptea marii beții”. Asta facem - împingem noaptea înspre zi, noaptea marii beții de viață și de fericire veșnică, exact cum suflă vântul în pânze, nestăvilit, cu forță, cu patimă, cu-o grație atemporală. La mulți ani nouă și celor ce ne sunt ai noștri. Îmi doresc să ne fie, în continuare, ai noștri, mereu, în toți anii ce vor fi să vină. 

S-a făcut ora închiderii și ușor ușor s-a topit petrecerea, muzica parcă a început să pășească înapoi pe pământ și odată cu ea am redevenit cu toții pământeni. Mă prind în îmbrățișări și nu vreau să plâng și nu vreau să îmi iau rămas bun, dar îmi doresc să-i fac pe oameni să simtă recunoștința imensă pe care le-o port. Vreau să-mi citească în ochi prietenia, dragul, dorul - toate adunate-n mine într-o viață de când îi cunosc și-ntr-o zi de nuntire cât o viață întreagă. Nu știu dacă ei toți, oamenii noștri, au înțeles că nunta noastră nu ar fi fost această sărbătoare fără ei și nu există cuvinte în vreo limbă a lumii să descrie cât de norocoși și de iubiți avem onoarea să ne simțim. 

Epilog și Prolog 

Am ajuns la hotel în jur de 4 - 5 dimineața. Îmi amintesc cum am mers în picioarele goale pe holuri să le mulțumim lui Adi și lui Hippie și-am stat cu ei la sfat și la depănat impresii la cald. Erau bucuroși - obosiți, dar fericiți, exact ca noi - obosiți, dar împliniți. Eu nu simțeam oboseală, simțeam doar că trupul nu mai vrea să mă asculte, că vrea odihnă, iar eu vreau să mă mai hrănesc încă un minut și încă unul din ziua asta miraculoasă. 

În cameră, îl privesc pe Bogdan zâmbind larg - cu ochii și cu inima. Are scântei în privire și înțeleg că simte și el fericirea deplină. 

Dimineață, în vârful patului, gustăm și noi tortul - o felie mare pe care am cerut-o la pachet. Râdem și scrutăm cu privirea acoperișurile Bucureștiului vechi și-a lumii noi. E începutul vieții noastre de oameni căsătoriți: a început cu cea mai fericită zi. 

*** 

Part III - The Party

We arrive at the Palace. We go up the imposing staircase. In the ballroom, everything is like a dream, more beautiful than I could have imagined in recent weeks. The lights are set in perfect harmony with the architecture of the palace. Sweet music is filling the room. On each table, just as I wished for, there’s a white tulip dipped in a vase of water. Adi takes a few photos with the two of us, in the greatness of the room. We are so clumsy and awkward and do not know how to pose or to stand in front of the camera. So we quickly give up the idea that we could do a real photo shooting.

We sit on the edge of the stage, like two lovers, almost indifferent of our wedding clothing or all the deployment of forces that a wedding entails. This is our moment of intimacy, the moment when we feel like the world is ours, the moment when we look at each other almost laughing because we finally made it, we got married, and we are here, at the sunrise of the biggest party of our life. Maybe I'm tired or I'm hungry or thirsty, but I basically feel nothing bad, I have nothing to worry about, just a happy inner peace. I feel that I am getting floating in an immaterial state - a translucent euphoria that pushes me to look around with immeasurable happiness. I am ready to welcome my people, to dance, to sing, to enjoy their presence at fullest, to take advantage of every minute we are here, all of us, as in a time without time.

The first guests arrive at 5:05 p.m. My French ladies, Teona and Olga - become instant memories makers – as they are the ones who photograph us with all our guests on arrival and do so with such dedication and caring that I feel so loved, as if all the love in the universe was just for me, and for us two. We greet everyone. And one by one, our favourite people in the whole world line up almost until behind the palace doors, and I feel so small and I don't want anyone to feel neglected or waiting for too long. But our godparents are there, as if intuiting our concern, and they go and talk to the people who are waiting and entertain them, and it seems to me that things are falling into place as in an impeccably tuned orchestra. And I smile again at myself, because there is simply no need for any worries in all the wonder of this day.

It's almost 19.00 and it's time for the opening waltz. Our dance that we only rehearsed for a few minutes in the last few weeks. But I hold his hand, I know he is very nervous especially for the first part - the waltz, but I know he will be fine, we will be fine. Shostakovich's Waltz Number 2 begins, I chose it because I consider it the pure essence of what a waltz is. We start a bit hesitating, slightly insecure. We get to the centre of the dancefloor and there we see all our people - who look at us so lovingly. That's all I understand from their energy. Their love and their support. And I know in the next moment that we can't go wrong, because they won't see any mistake, they will see us, in our love, dancing as good as we feel. We fumble for a few steps, I can feel him smiling and he manages to carry on. We turn around and then I detach myself from  the dance floor, I live my waltz just as I dreamed it, like in a fairy tale. I’m stepping on my dress, he is stepping on my shoe, nothing goes wrong, I hear everyone cheering us, I feel them all like a soothing image, it feels so good.

Shostakovich whispers, there is only a fine sound that now grows into the twist from Pulp Fiction. I take off my shoes in the middle of the dancefloor and wait ... for the groom. It takes him a little (too) long to take off his shoes (as he has his laces tight with 3 knots each). The music grows, laughter fills the room, it fills me too. I shed tears of joy. DJ Mushi stops the music, awaiting the barefoot groom. I imagine he feels the pressure, but we're all kidding and it's so beautiful. We start the twist of Uma Thurman and Travolta, in fact, more like our own twist, releasing all the nervousness, all the emotions, and all our enthusiasm. I’m dancing as if there’s no tomorrow. I enjoy so much these couple of minutes, I think of Tarantino when he directed this scene, then I think of the two of us – so in love with movies and music - nothing would have spoken more clearly about who we are than such a moment. Applause and cheering. Love directly proportionate with the amount of the applause. It's a madness of all the senses. Hippie and his band start playing loudly, the dance floor is full in half a second - everyone is dancing, it's more beautiful than our thoughts would have ever imagined. It's a show, a festival, a perpetual poetry.

I feel everything like an ecstasy of colors, lights, music, laughter, lyrics shouted at the top of our lungs, odd steps, synchronized steps, joy, friends and family spinning in tune with guitar sounds - frenzy. It's like in another world, where we were born in complete happiness and that's the only way we know how to live. I don't know how the songs flow - one after the other - the clink of glasses - the laughter on the terrace - our people gathered here by us, with us, for us. I look at them and again I am full of emotion thinking how many of them made me who I am today, how much they meant for my path, and there’s so much poetry and so much magic to this moment...

It's getting late. They want to kidnap from me. I'm going with Mishu and his girlfriend. Adi, the photographer, and Adorian, the videographer, are crowded in the back of the car. It seems incredible to me because I am only now aware of their presence. They've been invisible until now. They have reached the ultimate goal - to be with us everywhere, without us realizing it. In the car, however, there is too little space for two invisible people. I think of them tenderly – were they able to immortalize our lives for the past hours ?! I'm not worried, I know that Adi knows how to photograph more sensations than portraits, more what is beyond people than what is in appearance ... We start this crazy ride through an almost empty Bucharest. Mishu drives like a frantic - that's how Mishu drives. I remember when I went in his car from the Cotroceni shopping centre, back when we were interns, to the student dorm rooms and I was so scared that I kept my eyes closed for the entire trip - 5 minutes that felt like 5 hours. I tell him I don't want to be scared again and he calms down a bit. We reach CTRL bar. Cipi arrives too (I will never be able to call her Elena, she will be Cipi for me until the end of time). And Avril and Ronald, because they were also behind the whole kidnapping. People in the bar are ecstatic that a bride has entered the bar. In Romania, it is said that it brings good luck to see a bride and it seems that suddenly everyone there believed  this superstition. I never thought it would be comfortable for me to be in the spotlight. But I'm fine, we laugh and joke and dance again. The flash of Adi's camera, a few Polaroid shots, we clink our glasses happily and celebrate life again - L'chaim, as the Jews say.

Mishu wants us to go to another bar. I approve, because after all, everything that happens tonight is once in a lifetime. Only once - and we all know that. In the second bar, people are even more eager to party with us. We are a funny bunch – dressed up ladies and gentlemen, a bride and a motley group of young men from a hipster bar. I giggle until Misu takes me up in his arms and we go back. He leaves me waiting at the entrance of the Palace and takes my shoe in order to negotiate my return with the groom. I don't know what they’ve manages to negotiate, but I really miss Bogdan and my wedding party. Mishu still carries me up in his arms and takes me back to the dancefloor. There’s light, my light, it feels good. And with that I was a kidnapped and recovered bride.  I’m dancing to Hippie's "Whim" song ... "Evening whim in her eyes ..." , in the arms of the man who is everything to me.

The cake is here - 4 layers of chocolate, more chocolate forest fruits. When we discussed the wedding preparations and got to the cake part, I found out the shocking truth that often only one layer of the cake is real, the others are used as decoration – they are cardboard. This saddened me terribly and I started my little revolution and the people from the palace understood me and managed to make us a cake with 4 real layers of chocolate for the magical, almost unreal moments that we are experiencing tonight. We all sing "La multi ani" („many years to come”) and our dear godparents are close to us.  We are pushing the night towards the day, the night of our greatest moment of our lives, the night of eternal happiness, just as the wind blows in the sails, unstoppable, with force, with passion,and with a timeless grace. Many more years to come for us and for all those who are our dear friends and family. I wish they will always be ours, in all the years to come.

It’s closing time and the party slowly melts away, the music seems to start becoming lucid again, and with it we all became earthly again. I am hugging warm and kind people and I don't want to cry and I don't want to say goodbye, but I want to make them feel the immense gratitude I have. I want them to read in my eyes the friendship, the love, the longing - all gathered in me in a lifetime since I met them and on this wedding day as a whole life. I do not know if all of them, our people, understood that our wedding would not have been this amazing celebration without them and there are no words in any language of the world to describe how lucky and loved we have the honor to feel in the very second.

Epilogue and Prologue

We arrived at the hotel around 4 or 5 in the morning. I remember walking barefoot in the hallways to thank Adi and Hippie, and we sat down with them to exchange impressions. They were happy - tired but happy, just like us – tired, but with this sense of fullfilment. I didn't feel tired at all, I just felt that my body didn't want to listen to me anymore, that it only wanted to rest for a bit, and I wanted to enjoy just one more minute and then another one and then another of this miraculous day.

Back to our room, I look at Bogdan with the biggest smile he ever had – smiling with his eyes and his heart. He has sparks in his eyes and I understand that he also feels pure, complete happiness.

In the morning, on the top of our bed, we taste the cake – we got a large slice packed for us last night. We laugh wholeheartedly and scrutinize the roofs of the old town and the new world. It is the beginning of our married life: it began with the happiest day.

Nunta ca o viață întreagă/ The wedding as a lifetime

[English version below] 

Sâmbătă, august 21

E trecut de miezul nopții. Mă așez pe pat ca un răgaz al respirației înainte de saltul în mare. Mă gândesc la cei doi ani care s-au scurs către ziua asta, la care mă gândeam atunci cu entuziasm, spre care îmi doream să alerge timpul, să o pot trăi cu nesaț, cu toată ființa, cu tot ce-mi imaginasem, crezusem, sperasem. 

Au trecut cei doi ani și mai am doar o noapte până la ziua-n care voi fi mireasă, voi intra în biserică și toți oamenii dragi vor fi acolo, ne vor fi alături. În dreapta mea, el stinge lampa și stăm cuprinși de liniște, în întuneric. Privesc la bucăți din Bucureștiul înalt, Intercontinentalul, Banca Națională, toate prin ferestrele înalte care-s ca o fântână de lumină în apartamentul întunecos. După câteva secunde, îmi spune: „Tu ai apucat să asculți colajul de piese pentru dansul nostru?”. Răspund zâmbind: „Nu. Tu?”. Calm și tacticos îl aud: „Nu, nici eu...”. Cu ultimele puteri, rostesc: „Bine, vom dansa mâine. Noapte bună acum”. 

Se spune că este un fel de magie în noaptea de dinaintea nunții, că mirii nu se pot vedea, că nu pot dormi împreună și atâtea și atâtea obiceiuri, credințe și tradiții. Dar pentru mine magia a fost să fim împreună, să adormim ținându-ne de mână, să ne trezim dimineață cu zâmbind din toți rărunchii și cu inimile sus, să ne privim mulțumiți și încântați că am ajuns, atât de norocoși, atât de nerăbdători, atât de pregătiți să ne trăim - NUNTA. 

Duminică, august 22

Partea I - Pregătirea 

Mă pregătesc să plec la machiaj. Am emoții pentru că e un lucru care nu-mi place, sau nu-l înțeleg pe deplin, sau doamna de acolo nu mă înțelege pe mine. Totodată, o altă doamnă o să-mi aranjeze în părul tuns scurt o parură din pene, făcută de draga de Adina special pentru mine. Cu una dintre cele două domnișoare de onoare și cu una dintre verișoarele mele pornim printr-un București răcoros și încă somnoros. E duminică și 8 dimineața, iar o ploaie ușoară mă bucură căci se spune că aduce belșug, dar mai ales curăță puțin aerul și mă face să îmi spun ”vremea va fi perfectă”. Ajungem la cele două doamne, pregătite ca doi spiriduși, gata să fie complicii unei transformări nu desprinsă din povești, dar inițiatică pentru mine, în prag de a fi mireasă. Parura cu pene își găsește locul aproape singură. Simt toată măiestria și tot dragul din fiecare zbor care-ar fi fost să fie prin ele. Machiajul se întâmplă - mai mult ca un compromis, accept să fiu pudrată, desenată, aranjată, dar și cealaltă parte acceptă că nu voi fi o mireasă stridentă, cu fața plină de culori tari și adăugiri nenaturale. Suntem gata să ne întoarcem la hotel, să mă îmbrac în rochia-mi cea frumoasă, și să pornim în aventura vieții. 

Tata vine să ne ia din Piața Victoriei. Îi văd mașina cu baloane mari fluturând în aerul răcoros. Mirele e și el în dreapta, încă îmbrăcat în haine civile, din in moale, văratec. Au venit în formulă completă. Râd de baloanele buclucașe, care zboară, nu stau, unele se sparg. Ai mei au umflat baloane toată noaptea. Mergem încet să nu le pierdem pe toate. Ajungem la hotel. Port rochia albă de la mama, pe care a purtat-o când era cam de vârsta mea, înainte de a mă avea pe mine. Și pantofii verzi, căci n-aș fi eu fără pantofi colorați (plus că în pantofii ăștia am spus DA la starea civilă). În ușa hotelului, nașa noastră ca un star de cinema italian, într-o rochie neagră și cu ochelari de soare eleganți, plină de clasă, plină de viață, cu brațele larg deschise mă întâmpină. Îmi spun - nici nu știe femeia asta cât o admir pentru tot ce este. Irina e dintre oamenii aceia pe care nu-i cunosc decât buni și frumoși. Ovidiu, nașul, e și el aici, la înălțimea ei, cu zâmbetul larg și blând și glumele pregătite. 

Mergem cu toții sus. Oamenii încep să vină în apartamentul nostru, să fie prezenți la pregătire. Bogdan Voicu și Mihaela, acești doi oameni care parcă-s definiția cuvântului prietenie, vin și ne aduc florile: buchetul meu, al nașei, al puiului de om al nașilor, lumânările și florile domnișoarelor de onoare și-ale cavalerilor. Lalele, cale, orhidee. Florile mele preferate, florile preferate ale sensibilității și florile preferate ale caselor în care-am locuit până acum. Buchetul meu cu 27 de lalele - 27 ca vârsta mea și data în care ne-am cunoscut, este exact așa cum mi-am dorit - alb, dar c-o lalea galbenă, rătăcită parcă printre celelalte. Aud muzica lui, pe care se pregătește la etaj, o văd pe mama - cea mai frumoasă mamă din lume, cea mai iubitoare, puternică să-și biruie emoțiile, să nu plângă. Îmi doresc să știe că nu mă pierde, doar adoptă un băiat ai cărui părinți și-ar fi dorit să fie și ei în ziua asta de preaplin. Tata, așa chipeș cum l-am mai văzut doar în caseta video de la nunta lui, e aici să ne fie tată amândurora și-n mine simt așa o mândrie liniștită, un sentiment de căldură, de drag, de recunoștință. Nu mă gândesc la ce se întâmplă propriu-zis, la îmbrăcat și aranjat, la fotografii sau filmări, mă gândesc la toți oamenii din jur, prezenți acolo, veniți de departe sau de mai aproape, dar cu toții atât de vii, de senini, ca o mare îmbrățișare a vieții. 

Domnișoarele mele de onoare sunt atât de frumoase. Sunt prietenele mele din momente cheie ale creșterii mele. În liceu, când împărțeam aceeași bancă și copiam teme în pauze, când mergeam în baruri de rock și-n vamă, când nu ne gândeam decât la ce concerte să mai mergem, nicidecum la o zi în care vom face nuntă. În Franța, când descopeream lumea, când ne îndrăgosteam de tot ce-i franțuzesc, tot ce-i provocare și tot ce-i călătorie către noi orizonturi. Fetele astea două au crescut către soare și oricum ne-a dus viața pe tot felul de drumuri și cărări mai abrupte sau mai line, au reușit astăzi să fie aici pentru mine, cu mine. Când le-am pus florile la încheietură, și-am strâns-o în brațe pe Cipi, care mi-a șoptit „toate nopțile de vamă, toate amintirile din liceu, toate, toate și-acum...”. Și-am vrut să plâng, dar rock-ul ăla din adolescență mi-a dat forță și-am înțeles că-i bine, că nu m-am pierdut de cine-am fost și cine sunt și dacă ea e aici, încă parte din viața mea, înseamnă că mergem în direcția potrivită. Când am strâns-o în brațe pe Crina m-au podidit lacrimile, căci am simțit cum noi două, care-am cucerit Parisul și Amsterdamul și Lisabona și Dune du Pylat și-atâtea alte călătorii interioare, suntem aici, tot împreună, la început de familie, după distanțe imense pe care le-am parcurs, dar gata să mai cucerim și alte locuri noi, din noi și din afara noastră. Și-mi spuneam în gând că sper să știe fiecare dintre ele cât sunt de norocoasă că le am. 

Sunt gata îmbrăcată de nașă, de mama, mătușile mele, verișoarele mele, domnișoarele de onoare, femeile dragi care-au fost acolo aproape aproape, de auzeam cum le saltă inimile de veselie. Sunt gata să cobor treptele, să-mi întâlnesc mirele. Să ne vedem ca mire și mireasă, să îmi dea buchetul și mâna și să pornim spre restul vieții noastre împreună. Am emoții și știu că nicio fotografie și niciun film din lumea asta nu pot arăta sunetul ăsta de mare împletită-n vânt care se cască în mine și cum se ghemuiește în mine emoția ca o scoică mică mică și dură, nepregătită pentru valurile repezi, pentru nisipul aspru. Tremur, țin strâns rochia și când îi văd privirea aceea familiară, cu licărirea jucăușă pe care o are când se alintă, când e mulțumit și drăgăstos și împlinit, atunci se calmează toate furtunile din mine și ca un pahar peste care s-a turnat mult prea mult încep să revărs, lacrimi, râsete, un amestec de lumină și voioșie. Tot ce e în jur se șterge, de parcă n-ar fi. Nici eu nu știu dacă mai sunt, îl simt doar pe el, cuprinzându-mă, fără cuvinte, fără a se mișca și din sărut îmi recapăt parcă ființa și revin între pământeni și-s sigură că am gustat, pentru o clipă, eternitatea, în sensul ei cel mai pur, nu religios, nu filozofic, ci eternitatea sufletului de om care iubește cu toată forța și care-i iubit cu aceeași forță înapoi. 

Vrem să pornim spre biserică. Nu știu ce oră este, timpul s-a rătăcit demult printre atâtea și atâtea trăiri, dar sunt fericită și vreau să simt fericirea asta până la ultima picătură. Merg în Barchetta nașului, cu el la volan. Suntem doar noi doi și-o fundă imensă, făcută de Alina mea special pentru mașina în care voi fi eu. Pornim și pe fiecare bulevard funda se ridică în vânt și ne acoperă aproape în întregime parbrizul. Sunt o mireasă îmbrăcată în alb, cu un buchet de lalele, cu pene albe și rebele-n păr, cu un naș gătit la 4 ace conducând o decapotabilă neagră prin centrul Bucureștiului. Lumea ne salută, ne zâmbește, ne face loc în trafic, fiind parcă și ei, pentru un moment, părtași la minunea care ni se-ntâmplă.  

Partea a II-a - Cununia 

În curtea bisericii văd prieteni pe care nu i-am mai văzut de atâta vreme. Văd oameni atât de frumoși, strălucind într-un soare blând, ca de sfârșit de vară, ca de început de poveste. Raluca e prima pe care o zăresc, înainte de a intra pe poarta bisericii. Îmi spune să aud doar eu „Andrado, ai crescut...”. Și-așa de tare răsună în mine cuvintele ei și sunt atât de emoționată pentru mine, pentru ea și pentru toți oamenii aceștia care-s în viața noastră și care și-au pus amprenta pe ceea ce am devenit. În curte, colegii mei din Bruxelles, prietenii care se adună la noi acasă în weekenduri, prieteni care n-au ratat nicio zi de naștere, sărbătoare, celebrare, din anii noștri împreună. Îi văd și pe prietenii mei vechi, din tabere, din activități școlărești, din studenție, care-s și ei mari acum, oameni în toată firea, pe picioarele lor, dar cu aceleași spirite armonioase pentru care m-am încăpățânat să-i țin în viața mea. Doamne, ce gură de aer proaspăt sunt ei. 

În Biserica Ortodoxă, cununiile religioase se țin duminica, după liturghie. Intrăm emoționați în biserică. Un cor parcă din alte tărâmuri răsună grandios în măreția acestui loc de rugăciune. Noi am venit să facem nuntă și-n cer, alături de oamenii care ni-s aici, pe pământ, și-alături de toți aceia care ni-s în gând și ne ocrotesc din alte lumi. Am venit să ne nuntim cu-o rugăciune bisericească și astfel să pecetluim iubirea asta care-i mai presus de coordonate lumești. 

Preoții ne privesc senini, cu o înțelegere părintească, nașii ne sunt acolo sprijin și îi simt exact ca pe balustrada aceea care te împiedică să cazi când amețești cel mai tare. Domnișoarele și cavalerii de onoare țin lumânările cu priviri solemne și par impresionați că-s parte apropiată din orele acestea care ne unesc pentru veșnicie. În spatele nostru, mama și tata. Părinții noștri - îi simt și mă mai întorc din când în când să-i văd, să-i știu bine, să-i știu aici, cu și pentru noi, înfășurați în emoție pură și gânduri de bine. Ce minune că sunt, ce fericire că suntem. 

Ascult slujba, ascult pasajele din Biblie, ascult pilda nunții din Cana Galileii, tresar la sunetele desprinse din rai pe care le ordonează corul acesta dumnezeiesc. Mă gândesc la coroanele pe care le purtăm pe cap, la verighetele pe care le punem pe degete... îl țin strâns de mână, ne împărtășim. Privesc dincolo de preoți, de altar, de biserică, de orașul acesta. Zâmbesc cu inima căci mă mărit acasă, în România mea, în credința mea și simt un aer moale, mai presus de cărțile sfinte, de tămâie, de binecuvântări. Aerul ăsta dintre noi e legământul nostru. Îmi spun că ziua asta schimbă totuși ceva: ne facem o promisiune sfântă să ne fim alături până dincolo de viața aceasta. Și această promisiune e familia însăși. 

Corul răsună divin. Preotul ne ține acum o predică - nu este despre viziunea patriarhală asupra familie, nici un îndemn rigid la ortodoxie, ci este despre ce ne aduce această cununie: datoria și impulsul de a deveni mai buni. În fiecare zi, va trebui să fim o versiune mai bună a noastră: pentru noi înșine și pentru cel pe care-l iubim. Mă gândesc că are atâta dreptate - familia trebuie să fie în egală măsură atât despre iubire, cât și despre bunătate. Începem astăzi o altă creștere - împreună. Și vom crește, astfel, nu doar fiecare dintre noi, ci și NOI - suntem, vom fi și vom deveni. 

Lumină, dăruire, dragoste, prietenie, înțelegere, apropiere, armonie - de toate acestea m-am simțit ocrotită acolo, în biserică. Versuri din Cântarea Cântărilor mă inundau în minte și-n spirit și-atunci am știut că ne-am nuntit cu adevărat. 

Ieșim din biserică și cu toții ne cântă „La Mulți Ani” și ne fac pod de flori, dar noi cântăm „La Mulți Ani” , pentru nași, pentru părinți și pentru ei toți, ai noștri și pentru clipa aceea, să mai stea, să nu fugă, să nu treacă, să nu se termine nicicând. 

Pe treptele bisericii, îl văd pe prof care vine și îmi pune în brațe un buchet imens de flori și nici nu știu ce flori sunt căci îl iau strâns în brațe, ca pentru toate îmbrățișările pe care n-am apucat să i le dau vreodată și simt că mai am un tată, că mai avem amândoi un tată care-i acolo cu o iubire necondiționată cum doar un părinte poate fi. 

În curtea înverzită ne strângem cu toții la umbră, desfacem spumante românești, mâncăm eugenii. Celebrăm cununia religioasă, de fapt suntem acolo, încă sub magia corului și a cuvintelor sfinte. Vrem să prelungim puțin ora aceea și prezența tuturor acestor oameni minunați ai noștri să nu se risipească prea curând. Sunt iar recunoscătoare până în măduvă și nici nu știu dacă reușesc să le spun și să le arăt tuturor că, pur și simplu, le mulțumesc. 

va urma 

*** 

Saturday, August 21

It's past midnight. I sit on the bed like a respite before jumping into the sea. I think of the two years that have passed, when I’ve been looking forward to this day with enthusiasm, when all I wished for was for the time to fly, to be able to live this day insatiably, with my whole being, with everything I had imagined, I had believed and hoped.

The two years have passed and I only have one more night until the day I get married, I will enter the church and all the loved ones will be there, by our side. To my right, he turns off the lamp and we sit quietly in the dark. I look at Bucharest rooftops, the Intercontinental, the National Bank, all through the high windows that are like a fountain of light in the dark apartment. After a few seconds, he asks me: "Did you get to listen to the collage of songs for our dance?". I answer with a smile, "No. You?". I hear him calmly and tactfully: "No, neither did I ...". With the last of my strength, I say, "Okay, we'll dance tomorrow. Good night now. "

It is said that it is a kind of magic in the night before the wedding, that the bride and groom cannot see each other, that they cannot sleep together and so many customs, beliefs and traditions. But for me the magic was to be together, to fall asleep holding hands, to wake up in the morning with smiles on our faces and our hearts up, to be happy and excited that we had arrived, so lucky, so impatient, so ready to live – OUR WEDDING.

Sunday, August 22

Part I – The Preparations

I'm getting ready to get my makeup done. I’m excited and worried a bit because it's something I don't like, or I don't fully understand, or the lady there doesn't understand me. At the same time, another lady will carefully arrange a feather set in my short hair, made by my dear Adina especially for me. With one of the two bridesmaids and one of my cousins ​​we set off through a chilly and still sleepy Bucharest. It's Sunday, 8 in the morning, and a light rain makes me happy because it is said to bring wealth to the newly wedded couple, but especially it cleans the air a little and makes me say "the weather will be perfect". We arrive at the two ladies just on time. They are ready to be accomplices of a transformation not like in the fairytales, but part of my personal fairytale. The feathered headpiece finds its place almost alone. I feel all the mastery and all the love of every flight that would have been, all the grace and elegance that Adina had in mind when creating this. Make-up happens as well - more like a compromise, I accept to be powdered, painted, arranged, but the other side also accepts that I will not be a regular bride, with a face full of strong colors and unnatural additions. We are ready to return to the hotel, get dressed in my beautiful dress, and embark on the adventure of a lifetime.

My dad comes to pick us up from Victoriei Square. I see his car with big balloons fluttering in the cool air. The groom is also on the right, still dressed in day-to-day clothes, made of soft linen, so summerish. They came in full team. I laugh at the colourful balloons, which fly, some get lost, some pop. My family inflated balloons all night. We drive slowly so as not to lose them all. We arrive at the hotel. I wear my mother's white dress, which she wore when she was about my age, before she got pregnant. And my green shoes, because I wouldn't feel like myself without coloured shoes (plus I said YES in these shoes). At the hotel door, our godmother, like an Italian movie star, in a black dress and elegant sunglasses, full of class, full of life, with her arms wide open, greets me. I tell myself - this woman doesn't even know how much I admire her for everything she is. Irina is one of those people I know only being good and beautiful. Ovidiu, the godfather, is also here, with a wide and gentle smile and his jokes ready to lift our spirits even more.

We're all going upstairs. People are starting to come to our apartment, to be present at the entire preparation ritual. Bogdan Voicu and Mihaela, these two people who seem to be the definition of the word friendship, come and bring us the flowers: my bouquet, the one for the godmother, the candles and flowers of the bridesmaids and the the bestmen. Tulips, calla lilies, and orchids. My favourite flowers at all times, my favourite most sensible flowers and my favourite flowers from the houses I've lived in so far. My bouquet of 27 tulips - 27 as my age and the date we met – it’s exactly as I wanted it to be - white, but with a yellow tulip,as if it was lost among the others. I hear his music, while he’s getting ready upstairs, I see my mother - the most beautiful mother in the world, the most loving, strong to overcome her emotions, and refrain from crying. I want her to know that she doesn't lose me, she's just adopting a boy whose parents would have liked to be here as well on this day. My dad, as handsome as I only saw him on the video tape of his own wedding, is here to be the father of both of us and I feel such a calm pride, a feeling of warmth, love, gratitude. I don't think about what actually happens, I dress and put my shoes on, I take photos or videos, I think about all the people around me, present here, coming from further or closer by, but all so alive, serene, as a great embrace of life.

My bridesmaids are so beautiful. They are my girlfriends from key moments of my life. In high school, when we shared the same bench and copied homework during breaks, when we went to rock bars and to Vama Veche, when we only thought about what concerts to go to, not even imagining the day when one of us would get married. In France, when we discovered the world, when we fell in love with everything that is French, everything that is challenging and everything that travels to new horizons. These two girls grew up in the sun and anywhere our lives took us on all sorts of steeper or smoother roads and paths, they managed to be here for me today, by my side. When I put the flowers on their wrists, I hugged Cipi, who whispered to me "all those nights at the seaside, at the concerts, all the memories from high school, all, all and now ...". I wanted to cry, but that Hard Rock tunes  from my adolescence gave me strength and I understood that it's good, that I didn't get lost on the way, I didn’t lose who I was and who I am and if she's here, still part of my life, it means we are going in the right direction. When I hugged Crina, tears welled up in my eyes, because I felt how the two of us, who had conquered Paris and Amsterdam and Lisbon and the Dune du Pylat and so many other inner journeys, were here, all together, at the very beginning of a family life, after huge distances we have traveled, but ready to conquer other new places, within and out there. And I was thinking to myself that I hope each of them knows how lucky I am to have them.

I'm ready to be dressed by my godmother, my mother, my aunts, my cousins, the bridesmaids, the dear women who were there so excited, that I could almost hear their hearts beating with joy. I'm ready to go down the steps, to meet my groom, for us to see each other as a bride and groom, for him to see me in my wedding gown for the first time and then give me the bouquet and the hand and move on to the rest of our lives together. I am so nervous and I know that no photo and no movie in this world can show this sound of the sea intertwined in the wind howling inside me and how the emotion squats in me like a small, hard little shell, unprepared for the strong waves and rough sand. I tremble, I hold the dress tight and when I see that familiar look of his, with the playful gleam he has when I caress him, when he is satisfied and loving and fulfilled, then all the storms in me calm down and like a glass over which one poured far too much liquid, my tears begin to spill and a burst of laughter, a mixture of light and joy. Everything around is erased, as if it doesn’t even exist. I don't know if I'm still there, I feel only him, embracing me, without words, without moving and from the kiss I regain my strength and come back, earthly again, and I'm sure I tasted, for a moment, the eternity, in its purest sense, not religious, not philosophical, but the eternity of the soul of a human being who loves with all force and who loved is with the same force back.

We want to go to church. I don't know what time it is, time has long been lost among so many feelings, but I am happy and I want to feel this happiness to the last drop. I'm going to my godfather's Barchetta with him behind the wheel. It's just the two of us and a huge white bow as a hood ornament , made by my Alina especially for the car I'll be in. So we get on the road and on each boulevard the bow rises in the wind and covers almost the entire windshield. I am a bride dressed in white, with a bouquet of tulips, with white and rebellious feathers in her hair, with an elegant godfather wearing his impeccable black suit, driving a black convertible through the center of Bucharest. The world greets us, smiles at us, makes room for us in traffic, as if they, for a moment, are also partakers of the miracle that is happening to me.

 

Part II - The Religious Service

In front of the Church I see friends I haven't seen in a long time. I see people so beautiful, shining in a gentle sun, in that light specific to the end of summer . Raluca is the first one I see before entering  the church courtyard. She only tells to my ear "Andrado, you grew up ...". And her words resonate so loudly in me and I am so excited for myself, for her and for all these people who are in our lives and who have left their mark on what I have become. In the courtyard, my colleagues from Brussels, friends who gather at our house on weekends, friends who have not missed a birthday, celebration, party, in all our years together. I also see my old friends, from camps, from school activities, from back when I was a student, who are also grown-ups now, adults, on their feet, but with the same harmonious spirits for which I stubbornly kept them in my life. God, what a breath of fresh air they are.

In the Orthodox Church, religious weddings are held on Sundays, after the liturgy. We enter the church totally swamped with emotions. A choir as if from another world resounds grand in the greatness of this place of prayer. We have come to have a wedding in heaven, with the people who are here on earth, and with all those who are in our minds and protect us from up there in the sky. We have come to marry with a prayer and thus to seal this love that is above worldly features.

The priests look at us calmly, with a parental understanding, the godparents are there to support us and they feel exactly like that railing that prevents you from falling when you are most dizzy. The bridesmaids and bestmen hold the candles with solemn looks and seem impressed that they are a close part of these hours that unite us for eternity. Behind us, mom and dad. Our parents - I feel them and I turn back from time to time to see them, to know them well, to know them here, with and for us, wrapped in pure emotion and good thoughts. What a miracle I am, what happiness we are.

I listen to the entire service, I listen to the passages from the Bible, I listen to the parable of the wedding in Caana, I tremble at the sounds from heaven that this divine choir offers us. I think of the crowns we wear on our heads, the wedding rings we put on our fingers ... I hold his hand, we stand together. I look beyond the priests, the altar, the church, this city. I smile with my heart because I am at home, in my Romania, in my faith and I feel a soft air, above the holy books, above all the blessings. This air between us is our covenant. I tell myself that this day, however, changes something: we make a holy promise to be together beyond this life. And this promise is the family itself.

The chorus resounds divinely. The priest now gives us a sermon - it is not about the patriarchal vision of the family, nor a rigid urge to orthodoxy, but about what this wedding brings us: the duty and the impulse to become better. Every day, we will have to be a better version of ourselves: for ourselves and for the one we love. I think he is so right - the family must be equally about both love and kindness. Today we begin another growth - together. And so we will grow not only each one of us on our own, but also together  - we are, we will be and we will become.

Light, dedication, love, friendship, understanding, closeness, harmony - all of these make me feel protected there, in the church. Verses from the Song of Solomon flooded my mind and spirit, and then I knew we were really married.

We leave the church and they all sing "La Multi Ani" to us and make us a flower bridge, but we sing it also for the godparents, for the parents and for them all, our families and friends and for that moment, to stay, not to pass, never to end.

On the steps of the church, I see my professor coming and he puts a huge bouquet of flowers in my arms and I don't even know what flowers are because I take him in my arms, as for all the hugs I never got to give him and I feel like I have one more father, I actually feel  that we both have an additional father who is there, by our side, with an unconditional love like only a parent can be.

In the green courtyard we all gather in the shade, we open Romanian sparkling wines, we eat Romanian biscuits. We celebrate the religious wedding, in fact we celebrate that we are there together, still under the magic of the choir and the holy words. We want to prolong that hour a little and the presence of all these wonderful people of ours not to vanish too soon. I am grateful again and I don't even know if I tell and show everyone that I’m so thankful to them, for them. 

to be continued 

Odă muzicii care dă viață

Un om cu o chitară. Despre asta era viața mea, despre asta era tot ceea ce iubeam, simțeam, trăiam.

Acum e despre a fi om mare. A-mi îndeplini sarcinile – la munca și acasă. A fi un om responsabil și corect. A fi, a face și mai puțin a simți.

Dar simt în continuare că viața este despre un om cu o chitară. Sau un om cu o carte. Un om care simte, trăiește, pulsează, care privește și descoperă. E despre muzica din suflet, despre momentul acela când te bucuri de firul de iarbă, de soarele dimineții, de versuri pe care le cunoști, de oameni dragi, revederi, aventuri, porniri către noi destinații, drumuri pline de copaci înverziți, flori de primăvară, miros proaspăt după ploaie, muzică din nou. Mereu, muzica.

Acum 10 ani ți-aș fi spus că marile drame ale adolescenței mele au fost trăite și salvate doar prin muzică. Acum știu că viața de adult m-a schimbat în multe feluri, unele oportune, altele hâde. În schimb, muzica a rămas acolo, acea constantă a întâmplărilor, a motivațiilor, a reîntoarcerilor și a trăirilor autentice.

Când este muzica, nu-mi mai lipsește nimic, nu-mi mai e dor de nimic, pentru că muzica îmi aduce înapoi tot ce sunt, tot ce vreau, tot ce visez și toate lucrurile în care cred cu adevărat.

Un om cu o chitară vindecă orice boala a sufletului. Știu asta. Mă temeam că voi crește și nu va mai fi așa. M-am făcut mare și acum știu că e așa – mai mult ca oricând.

♫ Pasărea Colibri - Lanțul coliviilor 

Poetic și murdar

"Numărat-am arborii, egalii,
Pân la casa ta..."

www.andradatudorie.com