Săptămâna trecută m-am operat de apendicită. Da, banala apendicită mi-a dat de furcă pe nepusă masă și mi-a domolit avântul de muncă, dans, călătorii și toate părțile în care-mi investesc energia.
Dar m-am decis să scriu despre experiența asta, pentru că a fost prima dată când am fost internată într-un spital din afara României și deși am mai avut contact cu sistemul medical belgian, n-am realizat până acum cât de diferită poate fi experiența spitalizării aici față de cea din România.
Cum am ajuns la Urgențe
Aveam dureri abdominale cam de o săptămână, dar inconstante: aveam zile în care crampele nu treceau prea ușor, aveam zile în care nu mă durea nimic și eram plină de viață și veselie. Am tot pus durerile pe seama bolii mele cronice care declanșează dureri de stomac pe fond de stres, oboseală sau alimentație haotică. Nu se întâmpla nimic din toate astea, dar mă gândeam că poate organismul meu își ia revanșa pentru sfârșitul anului trecut. Apoi a fost o zi de marți în care durerile de stomac și de burtă mi-au întunecat toată ziua. Deși eram la muncă, abia puteam să mă mișc și în orice clipă căutam un mod de a sta, un ceai potrivit, un calmant care să-mi mai domolească durerile. După-amiază am mers la un medic generalist de la muncă. Mi-a spus că e cu siguranță boala mea care-și face de cap și mi-a dat un tratament puternic să-mi calmeze stomacul în următoarele câteva ore și un tratament de lungă durată ca să evit astfel de crize. Încântată de ideea că voi trece peste neplăcerea asta și mă voi putea concentra pe reuniunea miniștrilor apărării care tocmai începea ziua următoare, mi-am luat tratamentul și o oră mai târziu megeam acasă să mă odihnesc și să mă pun pe picioare.
Nicio clipă ideea de apendicită nu-mi încolțise în minte. Nici medicul nu și-a pus problema asta nici măcar vag. Nu aveam dureri ale abdomenului inferior, nu aveam dureri sau amorțeli ale picioarelor, nimic să indice o posibilă apendicită.
Și totuși, ajunsă acasă nu reușeam să mă încălzesc nici după un duș fierbinte, durerile nu se potoliseră nici la 4 ore după ce luasem „pastilele miraculoase”, aveam frisoane și tremuram toată. M-am gândit că am temperatură și termometrul a confirmat: 38.6. Atunci am decis să merg la urgențe - era în jur de 8 seara.
Am ajuns la Spitalul Saint Luc, unde merg la medicul meu gastro-enterolog la fiecare 6 luni și care-mi monitorizează evoluția bolii. La urgențe am așteptat cam 10 minute să intru la triaj, acolo unde am povestit asistentei ce-i cu mine și unde ea a decis cât de gravă e starea mea și cât de repede trebuie să fiu consultată. După triaj, am ajuns într-o sală mare de așteptare, unde erau cel puțin 20 de oameni cu în tot felul de situații. Bogdan a întrebat o asistentă cam unde mă aflu pe lista de așteptare și am aflat că aveam 4 persoane înaintea mea. Cumva, mă mai liniștisem, durerile constante erau înlocuite de crampe - cumplit de insuportabile.
Cum am ajuns să fiu operată
Undeva în jur de ora 10 am ajuns într-un salon, cu două separeuri - într-unul era deja un domn cu o tuse supărătoare. În al doilea, m-am așezat pe un pat unde am fost consultată de medicul rezident. A notat școlărește, atent și implicat tot ce i-am spus. După puțin timp m-a consultat medicul. Mi-au făcut apoi analize și cât timp am așteptat rezultatele medicul a mai venit să mă vadă și mi-a prescris calmante pentru durerile care nu mai încetau. Rezultatele analizelor le-au indicat că e o infecție în organism, ceea ce am bănuit și eu când am văzut că am febră și am decis să merg la spital. Atunci medicul mi-a zis că bănuiește o apendicită, dar vrea să îmi facă și o ecografie să aibă un diagnostic sigur. La ecograf, a fost clar în primele două minute - apedicele meu trebuia scos.
Era două noaptea când medicul de la urgențe mi-a spus că va contacta chirurgul, anestezistul și în funcție de operațiile programate, mă vor opera de dimineață.
Nu prea înțelegeam graba asta - eram convinsă că aș putea să merg la muncă încă o zi (doar nu era să lipsesc din miezul ministerialei, erau oameni care contau pe mine să îmi fac treaba) - desigur, erau calmantele care mă făcuseră să mă simt puțin mai bine și să cred că pot cuceri lumea. M-au adus imediat cu picioarele pe pământ și mi-au zis că operația trebuie făcută imediat și că era foarte bine că nu mai mâncasem de vreo 10 ore și nici apă nu mai băusem de vreo 5 - pentru anestezie.
M-au pus într-o rezervă, într-un pat foarte confortabile, asistenta mi-a pus perfuzia cu tot felul de substanțe care să mă pregătească pentru operație și calmante și am rămas acolo, cu Bogdan pe un scaun lângă, tot ațipind zeci de minute, apoi trezindu-mă și tot așa până pe la 4 dimineața, când a venit chirurgul și mi-a spus că mă vor opera la 7 dimineața, mi-a explicat că îmi vor face anestezie generală și îmi vor face 3 incizii, vor introduce o cameră și vor scoate apendicele, totul va dura 40 de minute și apoi în funcție de cum mă recuperez, seara aș putea pleca acasă. L-am privit sceptică și nu reușeam să pricep de unde tot optimismul ăsta. Ei bine, a fost exact cum a zis.
O zi frumoasă
Sincer, a fost cea mai frumoasă experiență medicală pe care am avut-o vreodată. Pe la 5 dimineața m-au dus în salon (într-un pat și mai confortabil) - un salon de două persoane (celălalt pat era însă neocupat), cu un geam imens de unde vedeam cum se crapă de ziuă peste oraș, totul curat, o baie în salon - la fel de curată ca baia de la mine de acasă, cu butoane peste tot lângă pat - să îmi pot ajusta înălțimea pernei, să pot chema asistenta, să pot să mă ridic, să pot să aprind/ sting luminile. Mai aveam o telecomandă și căști pentru unul dintre cele două (!) televizoare din salon. Niciodată în viața mea nu am mai văzut un salon atât confortabil (poate doar în filme). Probabil că sunt și în România la unele spitale, dar cu siguranță nu la Spitalul Județean din Galati, nici la Spitalul de Copii din Galați, nici la Spitalul Universitar, Floreasca sau Elias din București. La niciunul din spitalele astea nu am văzut atâta curățenie și amabilitate a personalului medical - doctori și asistente care îți răspund la toate întrebările, temerile, neînțelegerile, mereu cu zâmbetul pe buze, răbdători și relaxați.
Aici orele de vizită sunt între 13.00 și 21.00 (iar pe Bogdan l-au lăsat să stea cu mine și dimineață, până la 8 când m-au dus la operație, pentru că era liniște și tot adormeam amândoi - eu în pat, el pe scaunul de lângă mine). În România, ai două ore (14.00 - 16.00 cel mai adesea) în care poți vizita pacientul și altfel te strecori, dând bani asistentelor în stânga și-n dreapta să-l poți vedea pe bolnav, mai mult sau mai târziu, de parcă e închisoare și nu spital acolo.
La operație m-au dus cu patul acela confortabil, și Bogdan îmi zâmbea și îmi zicea că va fi bine și toată lumea pe drum mi-a zâmbit și m-a salutat și aveam așa o stare de bine, nu mă mai durea nimic și știam că voi scăpa de operație fără să simt nimic. În sala de operații, a trebuit să părăsesc patul cel mai confortabil să mă mut pe masa extra luminată și am ieșit din păturica în care eram înfășurată și mă gândeam că ma va lua frigul, dar n-am zis nimic. Iar după ce m-am așezat cuminte pe masa de operație, o asistentă extrem de frumoasă care îmi tot zâmbea mi-a adus o pătură încălzită pe care a pus-o peste mine și doamne, ce sentiment de fericire m-a cuprins. Apoi anestezista m-a conectat la toate cele (zâmbind continuu desigur), mi-a apropiat masca din care să trag aer, fără a o pune complet, apoi mi-a spus pe „curând” și am adormit fără să-mi dau seama, m-am trezit gata operată, cu ceva tuse supărătoare în „sala de trezire”. Era aproape ora 12 și îi spuneam asistentei că mă doare operația când tușesc. Ea a zis că e normal și că îmi pune niște calmante în perfuzie și în salon (unde voi merge curând) voi primi alte calmante pentru durere. Într-o oră eram deja în salon. Adormeam și mă trezeam și iar voiam să dorm, nu prea mai aveam dureri și mă simțeam bine din nou în patul cel confortabil.
În aceeași zi am reușit să mă ridic și să merg la baie (ajutată), spre seară am mâncat iaurt și gem și am băut și apă și ceai. Nu mi-a fost greață, n-am vărsat, nu m-a durut capul, nu am avut amețeli. Am vorbit cu mama la telefon mult timp și îi spuneam ce încântată sunt de toată experiența asta (mai ales că nu s-a întâmplat înainte de nuntă, să nu pot dansa la nunta mea?!) și-am citit mesaje de încurajare de la colegii de muncă și Bogdan a venit și a stat cu mine și era bucuros că scăpasem cu bine din toată povestea asta. Seara târziu m-au trimis acasă cu o rețetă de paracetamol și un calmant, să le iau ca să trec peste primele 4-5 zile de dureri normale. Și tot în seara aia am reușit să urc scara de-acasă, până la dormitor, să ajung în patul meu (care era cam la fel de confortabil ca cel din salon).
Un gând
Desigur, am avut dureri și în primele zile mă mișcam doar puțin, puteam dormi doar pe spate, mă spălam cu greu. Apoi a fost mai bine, tot am mai avut dureri și încă mai am, dar din ce în ce mai puțin și în niciuna de zile durerile nu au fost la fel de mari ca cele de dinainte de operație. Acum urc scările de câteva ori pe zi și dorm și pe partea stângă și pe cea dreaptă și nu mă mai doare operația când râd.
Am rămas cu un sentiment extraordinar de recunoștință după experiența asta: medici generoși, asistente gata să ajute necondiționat, toți oameni tineri, profesioniști, înțelegători. Curățenie și grijă.
În sistemul medical belgian, în toate interacțiunile pe care le-am avut cu fel de fel de cadre medicale, nu m-am simțit nicio clipă vinovată ori rușinată că m-am îmbolnăvit. Nu m-a certat nimeni și fiecare, în felul lui, a înțeles că nu ajung la doctor de plăcere și a încercat să îmi facă viața puțin mai ușoară.
Sentimentele astea nu le-am trăit în România niciodată. Și am fost și în țară - operată sub anestezie generală, trimisă dintr-un loc în altul, în așteptare pe holuri la urgențe, cu o perfuzie stând în picioare în lipsa și unui simplu scaun!, față în față cu medici care mă luau la rost că le irosesc timpul, asistente care refuzau să pună așternuturi (nu să le schimbe, să pună așternuturi) pe pat unui bolnav în stare gravă, cadre medicale care nu vorbesc cu tine și nu îți explică nimic, medici care îi dădeau afară pe părinții mei din salonul meu (deși aveam 11 ani și eram speriată) și atâtea atâtea experiențe pe care îmi doresc să le uit sau măcar să mă asigur că ai mei cei dragi, nu le vor (mai) trăi vreodată.
***
Last week I had my appendix removed - an appendectomy, as doctors call
it. Yes, all of a sudden, that banal appendix put an end to all my energy and
all the work, dance, or traveling.
But I decided to write about this experience, since this was the first
time I was hospitalized in a country other than Romania. And although I had
known the Belgian medical system previously, I never realized how different it
is here to Romania’s hospitals.
How I ended up in the ER
I had abdominal pain for about a week, but with ups and downs: I had
days when the cramps did not go easily, I had days when nothing hurt and I was
full of life and joy. I thought that the pain is caused by my chronic illness
(one which triggers stomach pain when there’s too much stress, fatigue or
chaotic eating in my life). None of this was happening, but I was thinking that
maybe my body was taking revenge for the last couple of months of 2019. Then it
was a Tuesday when my stomach ached all day long. Although I was at work, I
could barely move and at any moment I was looking for a way to sit so that the
pain would go away; drink a proper tea/ take some painkillers so that I manage
to feel a bit better. Nothing really worked, so in the afternoon I went to see
a general practitioner at work. He told me that it was definitely my long-time
illness causing all the pain, so she gave me a strong treatment to calm my
stomach for the next few hours and a long-term treatment to avoid such
seizures. Pleased with the idea that I will overcome this inconvenience and be
able to fully focus on the meeting of defence ministers that was just starting
the next day, I took my treatment and an hour later I went home to rest and get
back on my feet.
The idea of appendicitis hadn’t crossed my mind at all. Not even the
doctor thought of this, since I had no pain in the lower abdomen, no pain or
numbness of the legs, nothing to indicate a possible appendicitis.
And yet, when I got home, I couldn't even warm up after a hot shower,
the pain was still there 4 hours after
taking the painkillers, I had chills and I was shaking all over. I thought I
had a fever and the thermometer confirmed: 38.6. Then I decided to go to the ER
- it was around 8 in the evening.
I arrived at Saint Luc Hospital, where I usually go to my gastroenterologist
every 6 months for keeping my illness under observation. In the ER, I waited
about 10 minutes to enter the triage, where I told the nurse what was wrong
with me and where she decided how serious my condition is. After the triage, I
arrived in a large waiting room, where there were at least 20 people in all sorts
of medical conditions. After asking a nurse for more info, I found out that there
were 4 people before me. Somehow, I was calmer, the constant pain was replaced
by cramps - terribly unbearable.
The surgery
Somewhere around 10 o'clock I arrived in a sick room, I sat on a bed
where I was examined by the resident on duty. He noted carefully everything I
told him. After a while I was examined by the doctor. Afterwards - blood tests and
while I was waiting for the results the doctor came to see me and prescribed
painkillers for the relentless cramps. The results indicated that I had an
infection, which I also suspected when I realized I had a fever and decided to
go to the hospital. Then the doctor told me he suspected appendicitis, but he
wanted me to have an ultrasound to have confirmed diagnosis. At the ultrasound,
it was clear within the first two minutes - my appendix had to be removed.
It was 2 AM when the emergency doctor told me that he would contact the
surgeon, the anaesthesiologist and depending on the schedule, they would
operate me in the morning.
I didn't really understand this hurry - I was convinced that I could go
to work one more day (I wasn’t just to miss this ministerial meeting - there
were people counting on me to do my job) - of course, there were the painkillers
making me feel a little better and thinking I could conquer the world. The
doctors immediately brought me back to the real world and told me that the surgery
should be done immediately and that it was very good that I had not eaten anything
for about 10 hours - for anaesthesia.
They put me in a separate room, in a very comfortable bed, the nurse put
my perfusion with all kinds of substances to prepare me for the surgery and so I
stayed there, with Bogdan in a chair next to me, falling asleep for dozens of minutes,
then up waking and so on until 4 in the morning, when the surgeon came and told
me that I am scheduled for surgery at 7 in the morning. He explained that they
would put me under general anaesthesia and make 3 incisions, they will
introduce a small camera through one of these and use the other 2 to remove the
appendix, everything will take 40 minutes maximum and then depending on how I
recover, in the evening I could even go home. I looked at him sceptically and
couldn't figure out where all this optimism came from. Well, it was exactly as
he said.
A beautiful day
Honestly, it was the most beautiful medical experience I have ever had.
At 5 in the morning they took me to the sick room (in an even more comfortable
bed) - a two-person room (the other bed was unoccupied), with a huge window
where I could see the sunrise sky over the city, and where everything was so clean:
a private toilet - as clean as the bathroom at home, buttons all around the bed
– so I could adjust the height of my pillow, I could call the nurse, I could
get up, I could turn the lights on/ off . I also had a remote control and
headphones for one of the two (!) TVs in the sick room. Never in my life have I
ever seen such a comfortable sick room (maybe only in movies). Probably they
are also in Romania at some hospitals, but certainly not at the County Hospital
in Galati, nor at the Children's Hospital in Galati, nor at the University
Hospital, Floreasca or Elias in Bucharest. At none of these hospitals did I see
so much cleanliness and kindness of the medical staff - doctors and nurses who
answer all your questions, fears, misunderstandings, always with a smile,
patient and relaxed.
Here the visiting hours are between 13.00 and 21.00 (and Bogdan was
allowed to stay with me also in the morning when I was admitted, until 7ish
when they took me to the operation room, because it was quiet and were both
sleepy - me in bed, him on the seat next to me). In Romania, you have two hours
(2pm - 4pm most often) where you can visit the patient and otherwise you sneak
in, giving money to the nurses in order to see your dear one a bit more or at
later times, as if it is prison and not a hospital.
They brought me to the operating room still in the very comfortable, and
Bogdan was smiling and telling me that everything will be fine and everyone on
my way smiled and greeted me and I was in such a good mood, I was no longer feeling
any pain and I knew that I will get rid of the operation without feeling
anything. In the operating room, I had to leave the most comfortable bed to
move to the extra lighted table and I came out of the blanket that I was
wrapped in and I thought it would get cold, but I said nothing. And after I sat
down on the operating table, an extremely beautiful nurse who kept smiling
brought me a warm blanket that she put on me and god, what a feeling of
happiness and relief I had. Then the anaesthetist connected me to everything
(smiling continuously of course), she put the mask close to my face, then she
told me "see you soon" and I fell asleep without realizing it. I woke
up after the surgery, with some annoying cough in the "wake room". It
was almost 12 o'clock and I was telling the nurse that I was in pain when I
coughed. She said that it’s normal and that she is administrating me some
painkillers through my perfusion and I will get more in the sick room. Within
an hour I was already back in the very comfortable bed. I fell asleep and I
woke up and again I wanted to sleep, I didn't feel any pain anymore and I felt
good again in the comfortable bed.
The same day I managed to get up and go to the toilet (with a little
help), in the evening I ate yogurt and jam and drank water and tea. I was not
nauseous, I did not vomit, my head did not hurt, I did not have dizziness. I
talked to my mom on the phone for a long time and I told her how excited I am
about all this experience (especially since it didn't happen nearer to the
wedding) and I read encouraging messages from my work colleagues, and Bogdan
came and stayed with me and was glad that I was over this episode. Late in the
evening they sent me home with a paracetamol prescription and some more painkillers,
to take them to get through the first 4-5 days of normal pain. And in that same
evening, I managed to climb the stairs at home, to the bedroom, to reach my bed
(which was about as comfortable as the one in the sick room).
A thought
Of course, I was in pain and in the first few days I could only move a
little, I could sleep only on my back, it was quite difficult to wash myself.
Then it was better, I still had pain and I still have, but less and less and in
no day were the pains as great as the ones before the surgery. Now I go up the
stairs a few times a day and sleep on the left and the right side and I don't
have any more pain when I laugh. I was left with an extraordinary sense of
gratitude after this experience: generous doctors, nurses ready to help
unconditionally, all young people, professionals, reliable and dedicated.
Cleanliness and care. In the Belgian medical system, in all the interactions I
had with so many medical professionals, I never felt guilty or ashamed that I
became ill. No one was arguing with me and everyone, in their own way tried to do
their best to make my life a little easier.
