[English version below]
N-am mai scris pe
blog de atât de multă vreme încât aproape că uitasem cât de eliberatoare și
euforică e senzația așezării cuvintelor. N-am mai scris nimic aici din mai… Cu
toate astea, 2019 a continuat să mă provoace și să mă surprindă și dincolo de
logodna de vis din Porto.
Ultimele 6 luni
ale lui 2019 s-au scurs parcă într-o grabă furioasă și aproape că nici nu mi-am
dat seama că am pierdut câteva bucăți importante din cine sunt.
Am trădat scrisul
și muzica și emoția profundă pentru că m-am aflat prinsă într-ale vieții
complicații. Nu scriu ca să mă plâng. Scriu acum pentru că m-am oprit și am
făcut un pas în spate și am privit detașat să pot diseca, să pot înțelege, să
mă pot regăsi.
2019 a fost un an
lung și plin. O mutare în Belgia cu toate lucrurile înghesuite într-o mașină, o
mutare care a venit ca o bucurie și-o ușurare dar și cu multă, multă
responsabilitate. În octombrie, o altă mutare. Casă pe pământ și bucuria de
după ce am tras linie și ne-am liniștit. Logodna și pornirea pe drumul unei
nunți așa cum ne-o dorim. Călătorii și muncă multă, enorm de multă.
Cred că 2019 a
fost anul în care am călătorit mai mult ca oricând – în Belgia cât s-a putut,
în Olanda de vreo 3 ori, la Paris de alte două ori, în România de două ori, la
Nessebar - în Bulgaria, în Portugalia – la Porto și pe valea Douro, pe coasta
de vest a Irlandei. De anul ăsta, ne adunăm toate impresiile de călătorie pe
Instagram (@2and200trips) – căci ne-am propus 200 de călătorii pe care să le
documentam vizual cu tot ce înseamnă ele. Apoi toate drumurile făcute cu/
pentru muncă: Washington, Craiova, Skopje (de două ori), Batumi (de două ori),
Kiev, Londra/ Watford. Au fost atâtea drumuri încât în vacanța de iarnă mi-am
dorit să nu ies din casă. Ceea ce am și făcut timp de două săptămâni. Am adus
oameni dragi aproape și m-am odihnit fizic și psihic.
Poate că ce
povestesc pare minunat și atunci când privești detașat chiar este. Fiecare
experiență din anul trecut mi-a mai dezvăluit părți importante ale omului care
sunt și care-mi doresc să fiu. Totuși, ce nu se vede dincolo de toate
evenimentele fericite, împlinirile, reușitele și frumusețile pe care le-am adunat în anul ce
s-a scurs este munca. Munca pe toate fronturile – personal, profesional,
emoțional. Luptă, chin, voință și mai multă luptă.
Serviciul meu
presupune o muncă enormă. Din septembrie până în decembrie nu am avut o singură
zi liberă, am muncit în medie peste 12-13 ore pe zi, cu weekenduri, seri, nopți
și mai ales un stres continuu. Un stres care mi-a măcinat fiecare clipă (chiar
și în acele momente în care nu munceam). Nopțile visam doar situații de muncă
și singurul lucru pe care mi-l doream în serile în care nu aveam de lucru era
să stau. Încă învăț detașarea, încă aflu cum să țin sfera asta presei și relațiilor internaționale într-o
cutie pe care să o deschid doar atunci când mă aflu la muncă. Sper că timpul
are să îmi arate calea.
Cu toate astea,
mutarea în noua casă îmi consuma și puțina energie rămasă. O luptă infinită cu
proprietarii belgieni care ar face orice să te jupoaie de cât mai mulți bani –
cu sau fără un motiv întemeiat (adesea, fără). În plus, birocrația din țara
asta o bate cu mult pe cea din România prin simplul fapt că pe lângă un hățiș
de proceduri, aici te lovești de absurdul fiecării situații și trebuie cumva să
continui și să urmezi regulile. Așadar, în țara în care este o luptă să îți
deschizi un contract la apă, unul la energie, să aștepti săptămâni pentru ca o
companie să vină să verifice caloriferele (și să fie nevoie de 3 vizite pentru
a verifica 3 calorifere diferite), în țara în care te lupți să îți poți obține
garanțiile plătite de tine și pe care ești îndreptățit să le iei înapoi când
închei un contract, în țara în care lucrezi pentru o organizație internațională și
ai un buletin special cu acordul autorităților – trebuie să te lupți să le
explici acelorași autorități de ce ai un buletin special, în țara în care
trebuie să faci 2 vizite la poliție (cu interogatoriu, declarație,etc) ca să
poți plăti o amendă de circulație, aici unde este o luptă să obții documentul
prin care îți declari veniturile și îți plătești impozitele, unde agenții
imobiliari îți cer sute de euro cash ca să îți facă actele pentru închirierea
unei case și unde trebuie să treci 3 interviuri pentru a fi considerat eligibil
să închiriezi un loc în Leuven, în țara în care durează o lună ca să înțelegi în câte feluri trebuie
să sortezi gunoiul și de unde poți cumpăra saci, pubele și cutii potrivite și
mai ales când și cum să scapi de ele…
Cum spuneam, în țara asta în care totul
este o luptă, ne-am așezat pentru o perioadă mai lungă – cu aproape zece
drumuri la Ikea și câte alte târguri și magazine de mobilă, am făcut sute de
drumuri pentru a vedea case (cel puțin câteva zeci) și pentru a rezolva
probleme birocratice, am stat în așteptare zeci de ore la telefon (pentru a
rezolva alte n probleme birocratice), am căutat variante, soluții, ne-am
stresat, ne-am certat, am stat posomorâți, dezamăgiți, furioși, am fost aproape
de a renunța, ne-am luptat cu străinii, cu Belgia, cu românii, cu noi, cu toți
și toate ca să reușim să fim, în sfârșit, într-o stare de stabilitate corectă.
Raportarea la doi
a fost un alt lucru pe care anul ăsta m-a învățat cum să-l gestionez. O relație
se construiește. Mereu am crezut asta, dar cred că abia la 25 de ani am găsit
în mine toate resursele necesare (maturitate, responsabilitate, înțelegere,
răbdare – încă mai lucrez la asta) să știu cum să așez corect cărămizile unei astfel
de construcții. Suntem frumoși și buni și asta încă suntem și ne iubim și la
asta nu vom renunța nicicând. Dar anul trecut relația noastră s-a transformat
sub toate responsabilitățile vieții sub stresul muncii fiecăruia și a
frustrărilor legate de nedreptățile de zi cu zi (de la serviciu, de la
birocrație, de la depărtarea de cei dragi). Dar cumva, am avut nevoie de timp
să ne cunoaștem mai bine unul pe altul – în special unul față de altul și să ne
știm cum reacționăm și ce nevoi avem și cum să vorbim sau să nu mai vorbim,
când și mai ales ce să facem. Cred că principala sursă de conflict în anul ăsta
lung și greu a fost raportarea diferită la tot ce ne înconjoară – mai ales câtă
importanță acordă fiecare dintre noi unui lucru. Ce e foarte important pentru
mine poate că pentru Bogdan e aproape neînsemnat și invers. Sigur, nu vorbim
aici de lucruri majore (familie, casă, fericire), ci de acele mărunțișuri care
adunate ne umplu viața. Și-am înțeles amândoi – ce contează pentru mine și ce
nu contează pentru el, ce avem nevoie fiecare dintre noi și de ce, cum
reacționăm când suntem presați din toate părțile și nu mai reușim să ne regăsim
pe noi și cred că per total, 2019 ne-a pus pe noi doi față în față cu
interiorul nostru și ne-a dat o mare lecție – acolo va fi mereu ceea ce
contează, ca un refugiu - doar de acolo dragostea noastră ne hrănește – tot ce
e în afară e trecător.
Poate că 2019 a
fost lung și complicat dar a fost și un an atât de bogat – m-a crescut și mi-a
arătat din nou, că visurile se împlinesc, că oamenii pot fi și buni dar și că eu
trebuie să fiu mai bună, că mai am încă multe de aflat și descoperit și mai
ales că orice lucru care se câștigă cu greu, cu mult efort și energie și muncă
este o răsplată de un milion de ori mai dulce.
~
I haven't written anything here for so long that I almost
forgot how liberating and enjoyable the feeling of aligning words is. I haven't
written anything here since May ... However, 2019 continued to challenge me and
surprise me beyond the dream engagement moment in Porto.
The last 6 months of 2019 have passed so fast and I
almost didn't even realize that I lost a few important pieces of who I am. I
betrayed the writing and the music and the deep emotion because I was trapped
in life's complications. I'm not writing to complain. I write now because I had
a break and took a step back and so I was able to analyze, understand, find
myself.
2019 has been a long and busy year. A move to Belgium
with all the stuff crammed into a car, a move that came as a joy and a relief
but also with a lot of responsibility. In October, moving out again. This time,
in a house with a huge garden - and the joy after we drew the line and we
calmed down. Our engagement and the start of planning the wedding as we want it
to be. A lot of travel and a lot a lot of work.
I think 2019 was the year when I traveled more than ever
- in Belgium as much as possible, in the Netherlands about 3 times, in Paris
twice, in Romania twice, in Nessebar - in Bulgaria, Portugal - in Porto and on
the Douro Valley, on the west coast of Ireland. This year, we started gathering
all our travelling experiences on Instagram (@2and200trips) - because we are
planning to take 200 trips that we will document visually. Then all the work
travel: Washington, Craiova, Skopje (twice), Batumi (twice), Kyiv, London/ Watford.
There were so many trips that in the winter holiday all I wanted was to stay at
home. Which I did for around two weeks.
We had all our dearest people visiting so we took time to rest both physically
and mentally.
All these stories might seem wonderful, and it’s true,
especially when you take your time and see it from the outside. Every
experience of the past year has revealed to me important parts of the human
being that I want to be. However, what isn’t obvious at all beyond all these
happy events, accomplishments, successes and beauties that we have gathered in
the past year is the huge amount of work involved. Work on all fronts -
personal, professional, and emotional. Fight, torment, will and more fight.
My job involves a lot of work. From September to December
I did not have a single day off, I worked on average over 12-13 hours a day,
with weekends, evenings, nights and especially continuous stress. A stress that
crushed me every moment (even in those moments when I was not working). At nights
I only dreamed of work situations and the only thing I wanted in the evenings
when I didn't have work was to totally disconnect. I am still learning how to
keep this sphere of my working environment in a a box that I would only open
when I am at work. I hope time will show me the way to do it.
However, moving to the new house also consumed all the
little energy I was left. An endless battle with Belgian landlords who would do
whatever it takes to scam you for as much money as possible - with or without a
good reason (often without). In addition, the bureaucracy in this country beats
a lot the one in Romania by the simple fact that besides hundreds of
procedures, here you are hit by the absurdity of each situation and you must
somehow continue and follow the rules. So, in the country where it is a
struggle to open a contract for water, one for energy, to wait weeks for a
company to come and check the radiators (and need 3 visits to check 3 different
radiators), in the country where you work for an international organization and
have a special ID, issued by national authorities - you have to fight to explain
to the same authorities why you have a special ID, in the country where you
have to pay 2 visits to the police (for questioning, investigation, etc.) so
that you can pay a traffic ticket, where it is a struggle to get the document
through which you have declare your income and pay your taxes, where realtors ask
you for hundreds of euros in cash in order to start filling in the forms for
renting a house and where you have to pass 3 interviews with some other
realtors in order to be considered eligible to rent a place in Leuven, in the country where it takes a month to understand how to sort
garbage and where to buy the right bags, bins and boxes and especially when and
how to get rid of them ...
As I said, in this country where everything is a
struggle, we managed to settle for a longer period - with almost ten trips to
Ikea and many more other to markets and furniture stores, we took hundreds of
trips to see houses (at least several tens) and to solve bureaucratic problems,
we were on hold for tens of hours on the phone (to solve other bureaucratic problems),
we looked for options, solutions, we were stressed, we quarreled, we were
postponed, disappointed , angry, we were close to giving up, we fought with the
foreigners, with Belgium and Belgians, with the Romanians, with us, with everything
and anything, so that we could finally get the so much desired stability.
Life in two, as a couple, was another thing this year
taught me how to manage. A relationship is built. I always believed that, but I
think that at the age of 25, I found in me all the necessary resources
(maturity, responsibility, understanding, patience - I'm still working on this
one) to know how to properly fit the bricks of such a construction. We are beautiful
and good and we love each other and we will never give up. But last year our
relationship transformed under all the responsibilities of life, under the
stress of everyone's work and frustrations related to daily injustices (from
work, from bureaucracy, from being far away from our loved ones). But somehow,
we needed time to get to know each other better and to know how we react and
what we need and how to talk or stop talking, when and especially what to do. I think the main source of conflict this long
and difficult year, was the different
way we position ourselves towards everything around us - especially how much
importance each of us attaches to something. What is very important to me may
be almost insignificant to Bogdan. Of course, we are not talking about major
things here (family, home, happiness), but those little things that fill our
lives. We both understood ourselves - what matters to me and what does not
matter to him, what each of us needs and why, how we react when we are
pressured from all sides and we are no longer able to find ourselves and I
think overall, 2019 has put us two face to face and also made us face our inner
selves – which taught us a great lesson – deep down inside it’s what matters
most, that’s our safe place - only from there our love can feed us – and everything
on the outside is ephemeral.
Maybe 2019 was long and complicated but it was also such
a rich year - it raised me and showed me again, that dreams come true, that
people can be good, but also that I have to be better, that I still have so
much to discover and grow, and especially that anything that is gained after
hard effort and with so much energy and work is a million times more valuable reward.
