Sicilia - Firenze - Como

[English version below]

Despre Italia mereu suprinzătoare, primitoare, cuceritoare în 3 pași ca 3 vieți. 

I. Sicilia ca o portocală roșie, arzătoare și dulce

Catania. oraș festiv și viu. istorie copleșitoare. Grecia Antică. Imperiul Roman. îmbinări și ciocniri. baroc. baroc. enorm de mult baroc. turiști. căldură umedă. autobuze întârziate. un apartament în inima centrului istoric. elefanți-statui aducători de noroc. gastronomie aparte. fiecare zi - prilej de descoperiri incredibile și îngrășare sigură. muzica artiștilor stradali și muzica străzilor, pur și simplu. baruri târzii în noapte. lumină caldă. lumina de zi și lumina de noapte. încetineala zilei și efervescența nopții. mare. țărm lung, cu stânci, cu nisip, cu pietre, cu verdeață. valuri domoale și Etna văzut din mare. Etna admirat din orice colț distrat de oraș. piață cu de toate. fructe și legume ieftine și îmbietoare. oameni prietenoși. oameni gata să-ți fie prieteni pe viață. sărbătoare. dansul zilelor nedelimitate de nimic. tren către nordul insulei. 

Palermo. schimbare. contrast. istorie grandioasă. istorie modernă ca o cicatrice, greu de înțeles, greu de uitat. aceeași arhitectură copleșitoare. turiști mulți. paste și paste și paste. plăcerea gustului. portul vaselor și portul nopților de petrecere. cocktailuri cu picioarele în nisip. ore toride în care te topeai parcă în piatra orașului. plaje spectaculoase. localnici veseli și interesanți la fiecare pas. comedia situațiilor. balcon deasupra forfotei orașului. mesele lungi pentru întregirea familie. definiția vacanței. admirație. bucurie pură. tren către cel mai turistic punct. 

Cefalu. cele mai frumoase apusuri. cele mai primitoare valuri. cele mai aglomerate plaje. cele mai fermecătoare străzi. cele mai tihnite clipe. un nou univers sub-acvatic și-un nou univers sufletesc. 

Siracusa. imagine colorată și agitație nestăvilită. istorie vie, rară, clară. valuri străvezii. locuri pustii, neștiute de nimeni. nisip alb. nisip negru. plaje ascunse între păduri. ape translucide, îmbietoare, calde ca zilele de august. sate cuceritoare. împrejurimi de explorat. apusuri între dealuri. alte înțelesuri ale vieții. 

Noto. ca un soldățel de lemn într-o cutie de jucării alese. un loc care stârnește drag și nostalgie în același timp. o energie greu de definit. un loc de așezat familii cu copii gălăgioși lângă intelectuali în căutarea adevărului. 

*

II. Firenze - ca o bijuterie Renascentistă, motiv de gelozie printre muritori. 

Listă cu moduri de a te bucura și a descoperi Florența: 

1.  Să te plimbi noaptea pe străzile centrale, printre baruri, lumini, tineri gălăgioși de veselie 

2. Să te rătăcești și să ajungi deodată față în față cu Domul din Firenze, să mergi în jurul lui complet uluit

3. Să-ți regăsești prieteni vechi, să mergeți să mâncați în pizzerii sau cofetării de cartier 

4. Să-ți exersezi italiana cu vânzătorii de înghețată - să mânânci înghețată la orice colț de stradă

5. Să mergi să vezi porțile orașului și să afli povestea lor 

6. Să vezi fresce renascentiste în orice biserică 

7. Să te plimbi pe Ponte Vecchio și să-ți imaginezi cum era în perioada de glorie a orașului 

8. Să probezi o rochie într-unul din muuultele magazine pline de bun gust și designeri italieni 

9. Să asculți muzica italiană în restaurante sau pe străzi 

10. Să te lași purtat de romantism și să te (re)îndrăgostești de Renaștere și tot ce înseamnă ea

11. Să-ți petreci o zi întreagă la Galeriile Uffizzi - până te dor picioarele insuportabil, până e ora închiderii și ești dat afară. Să citești despre fiecare pictură de acolo

12. Să mergi în grădinile Boboli cu așteptări prea mari și să te doboare o căldură toridă, să cauți cu disperare umbra copacilor

13. Să mănânci la micile restaurante înșirate pe trotuare - neapărat să încerci pastele zilei și întotdeauna să închei cu desert 

14. Să guști și să cauți să înțelegi cafeaua italiană 

15. Să admiri oamenii, turiști, localnici, care trec pe lângă tine

16. Să mergi la Galleria dell'Accademia nu doar pentru David al lui Michelangelo, ci pentru încă o porție zdravână de artă renascentistă

17. Să cauți artiști moderni, contemporani, instalații și expoziții necunoscute - arta orașului nu e doar cea de acum câteva secole, ci și cea vie, de acum 

18. Să mânânci mult și să râzi des 

19. Să privești, să te umpli de frumos

20. Să intri în tot felul de magazine mici și obscure, cu diverse tematici 

21. Să faci ce nu ar face turiștii

22. Să mânânci sendvișurile dubioase cu carne de cal, luate ieftin din cel mai vestit loc din piață

23. Să mergi să vezi panorama clișeică a orașului de la Piazzale Michelangelor, dar să te lași impresionat de drumul până/ de la piața propriu-zisă

24. Să asculți efervescența nopților de vară, când orașul are parcă o nouă viață

25. Să promiți că vei reveni, din nou și din nou, în acest loc fermecător, copleștitor, provocator. 

*

III. Como văzut de pe culmi, ca o fâșie de timp care încremenește când îți dorești 

Am pornit într-o după-amiază proaspătă și călduroasă spre casă, în Belgia. Ne propusesem să ajungem din Firenze până la granița cu Elveția până la sfârșitul zilei. Și după multe ore de condus și minunat la super autostrăzi, super tuneluri și mai ales super peisaje, am decis că e prea târziu pentru a trece Alpii noaptea, așa că am început să căutăm un loc bun de cazare, unde să mâncăm și să ne odihnim puțin. Și am găsit o pensiune cu o pizzerie la parter (în poze arăta ca un loc decent, modest, dar confortabil). 

Am condus spre Bergamo, apoi spre Como, am mers o vreme pe marginea lacului, privind ca doi copii pe fereastră, impresionați să vedem locuri din filme și din povești. La un moment dat, indicațiile spuneau să pornim prin sate, să începem a urca. Și am urcat, pe drumuri mici, înguste, șerpuitoare, printre fărâme de comunități care păreau a fi adunate ca un miez, departe de lumea dezlănțuită. Și după ceva vreme, când eram convinși că suntem deja departe departe de orice urmă de civilizație și cel mai probabil ne rătăcisem deja, am găsit Satul. Acel sat mic mic, alcătuit din câteva rânduri de case în jurul bisericii și pizzeria cu pensiune de la șosea - ne aștepta. Găsisem locul.

O doamnă care vorbea în cuvinte puține ne-a dus până la primul etaj, unde era deja pregătită camera noastră. O cameră simplă, clasică, dar cu un avantaj - avea și un mic balcon. Ne-am grăbit curioși să deschidem obloanele și geamurile mari, să dăm năvală în balcon. Și acolo timpul a stat. Aveam la picioarele noastre lacul Como prins între munți, aveam soarele care se pregătea să apună și norii care adăposteau toate casele pe lângp care trecusem deja. Era liniște și era o bucățică de rai, un loc unde mergi să te vindeci, să renaști, să te regăsești, să fii uluit de frumusețea lumii și să înțelegi că fericirea e așa un lucru surprinzător. 

Pizzeria de jos aduna toți oamenii din sat seara, pentru că aici se servea un fel special de pizza și pentru că oamenii erau destinși, prietenoși, veseli, primitori. Am mâncat privind spectacolul înserării, am trăit parcă în afara timpului, într-o stare de fericire perfectă, într-o mulțumire impecabilă, știind înăuntrul nostru că, în clipa aceea, eram cei mai iubiți dintre pământeni. 

~

About an always surprising and welcoming Italy, that charmed us in three steps as if they were three lives.

I. Sicily like a sweet red orange

Catania. festive and lively city. overwhelming history. Ancient Greece. Roman Empire. conjunctions and collisions. Baroque. Baroque. so much Baroque. tourists. humid heat. delayed buses. an apartment in the heart of the historic centre. lucky charms as elephants-statues. special gastronomy. every day - an opportunity for incredible discoveries and gaining more weight. the music of street artists and the music of the streets. late night bars. warm light. daylight and night lights. the slowness of the day and the effervescence of the night. big. long shore, with rocks, with sand, with stones, with lush greenery. gentle waves and Etna seen from the sea. Etna admired from any part of the city. street market with everything you could possibly imagine. cheap and inviting fruits and vegetables. friendly people. people ready to be your friends for life. celebration. the never-ending dance of the days. a train to take us to the North of the island.

Palermo. change. contrast. grandiose history. modern history as a scar, hard to understand, hard to forget. the same overwhelming architecture. many tourists. pasta and pasta and pasta. delicious food. a harbour full of vessels and full of party nights. cocktails in the sand. hot hours in which you became one with the city. spectacular beaches. cheerful and interesting locals at every step. hillarious memories. a balcony above the hustle and bustle of the city. long meals for the whole family. the definition of vacation. admiration. pure joy. a train to the most touristy point. 

Cefalu. the most beautiful sunsets. the most welcoming waves. the busiest beaches. the most charming streets. the quietest moments. a new underwater universe - a universe like a soulmate.

Siracusa. colorful images and ceaseless unrest. living, rare, clear history. crystal clear waves. deserted places, unknown to anyone. white sand. black sand. beaches hidden between forests. translucent, enticing, warm waters like the days of August. delightful villages. infinite enchanting surroundings to explore. sunsets between the hills. other meanings of life.

Noto. like a wooden soldier in a box full of favourite toys. a place that stirs up love and nostalgia. an undefined type of energy. a place for families with noisy children next to intellectuals searching for their truth.

*

II. Florence - like a Renaissance jewel. A list of ways to enjoy and allow Florence to seduce you:

1. Walk at night on random streets, among bars, lights, noisy young people

2. Get lost and suddenly find yourself in front of the Dome, to walk around it completely stunned

3. Find old friends, to go and eat in pizzerias in their neighborhood or in hidden gardens

4. Practice your Italian with ice cream vendors - eat ice cream as often as possible, at every street corner 

5. Walk to the the city gates and find out their story

6. Admire Renaissance frescoes in any church

7. Take a walk on the Ponte Vecchio and imagine what it was like back in the glory days

8. Try a dress in one of the many fancy shops of Italian designers

9. Listen to Italian music in restaurants or on the streets

10. Let yourself be carried away by the romanticism and (re)fall in love with the Renaissance and all that its symbols & motives

11. Spend a whole day at the Uffizzi Galleries - until your legs hurt, it's closing time and they beg you to leave. Read about every painting you see there

12. Go to Pitti Palace and the Boboli gardens with too high expectations and abandon them all in an unbearable torrid heat, while looking desperately for some shade

13. Eat at the small restaurants lined up on the sidewalks - be sure to try the pasta of the day and always take dessert

14. Taste and seek to understand Italian coffee

15. Enjoy looking at the people, tourists, locals, passing by

16. Go to Galleria dell'Accademia not only for Michelangelo's David, but for some more Renaissance art

17. Search for modern, contemporary artists, unknown installations and exhibitions - the art of the city is not only the one from a few centuries ago, but also the living one, of the present

18. Eat a lot and laugh often

19. Simply look, and be filled with beauty

20. Enter all kinds of small and obscure shops, with various themes

21. Do whatever tourists wouldn’t do

22. Eat dubious cheap horse meat sandwiches, bought from the most famous place in the market

23. Go and see the clichéd panorama of the city from Piazzale Michelangelor, but be impressed by the road to/ from the square itself

24. Llisten to the effervescence of summer nights, when the city seems to have a new different life

25. Promise yourself that you will come back to this captivating place and discover it further.  

*

III. Como seen from the top, like a fragment of time that freezes when you want it to

We set off on a warm, warm afternoon to Belgium. We envisaged getting from Florence to the Swiss border by the end of the day. And after many hours of driving on super highways with great tunnels and especially amazing landscape, we decided it was too late to drive through the Alps at night, so we started looking for a good place to stay, where we could eat and rest. And I found a guesthouse with a pizzeria on the ground floor (in the pictures it looked like a decent, modest, but comfortable place).

We drove to Bergamo, then to Como, we admired the lake while passing one of its shores, and we continued looking like two children in wonderland, impressed to see places from movies or just pictures. At one point, we had to tun right and go through the villages, to start going up. So we went on small, narrow, winding roads, among pieces of communities that seemed to be gathered together far from the madding crowd. And after a while, when we were convinced that we were already too far away and most likely already lost, we found the Village. That small little village, made up of a few rows of houses around the church and there it was also the pizzeria with the guesthouse right on the side of the main road - waiting for us. We had found the place.

A lady speaking only few words took us to the first floor, where our room was already ready. A simple, classic room, but with an enormous advantage - it also had a small balcony. We hurried curious to open the large shutters and windows, to rush to the balcony and check the view. And that's where time stood. We had at our feet Lake Como caught between the mountains, we had the sun preparing to go down and the clouds that sheltered all the houses that we had found on our way. It was quiet and it was exactly a piece of heaven, a place where you go to heal, to find yourself, to be impressed by the world’s way of ordering things and to understand that happiness is such a small yet surprising thing.

The pizzeria downstairs gathered all the people from the village in the evening, because a special kind of pizza was served there and so everyone was relaxed, friendly, cheerful, welcoming. We ate watching sunset spectacle, we lived as if there was no time, in a state of perfect happiness, in impeccable gratitude, knowing within ourselves that, at that very moment, someone up there loves us.

Corsica sau cel mai frumos loc de pe pământ/ The most beautiful place on Earth

[English version below]

O noapte pe feribotul de la Toulon spre Corsica. Ore bune de tangaj în noapte și valuri domoale, de vară. La răsărit vedeam soarele ridicându-se din mare și tot din mare răsărea și insula aceasta magică, despre care știam istorii din cărți și povești construite în timp și în imaginație. 

După cum am învățat acum multă vreme, e mai bine să nu te aștepți la nimic - să îi dai răgaz momentului să îți taie respirația. Cu ochii mici de oboseală, cu răcoarea dimineții pe umeri, am pornit spre inima insulei fermecate. Copaci de-un verde luxuriant de jur împrejur, plaje goale, o mare translucidă cum nu mai văzusem nicicând. Noi pe drumuri șerpuitoare care uneau limpezimea mării de înălțimile munților. 

Este greu de descris felul în care un loc te cucerește, mai ales atunci când se naște magia, care nu are la bază elemente raționale, ci doar senzații, fărâme de clipe care se amestecă și se deslușesc în tot felul de sunete, arome, apusuri, amintiri. 

Nu știu cât timp am stat în Corsica, căci acolo nu există constrângerile lumii reale, ci plutești într-o frumusețe fără margini, care nu poate fi descrisă prin forme sau șabloane, prin epitete sau măcar comparații. E pur și simplu frumusețea aceea de care omul are nevoie să-și realizeze bucuria propriei existențe - să privească totul cu ochii mari să se poată umple de albastru, verde, soare, val, nisip, pădure, copaci. 

Corsica este locul în care te poți îndrăgosti de natură și de sine. Iar atunci când pleci din insula aceea, mulțumești cerului că ai trăit un miracol.

*

A night on the ferry from Toulon to Corsica. Hours and hours of feeling each gentle wave in the night. An outstanding summer sunset.  Early in the morning, we spotted the sun rising from the sea and also at the horizon the rise of this this magical island, about which I only knew stories from my childhood books and landscapes that I used to dream of after devouring entire encyclopedias.

As I have learned a long time ago, the best way to enjoy a new place is to simply have no expectation whatsoever - to allow yourself to be surprised by breathtaking views and incredible moments. With small tired eyes, having the fresh morning leading the way we set off for the heart of this charming island, discovering its lush green surrounding everything, empty beaches, a translucent sea like I had never seen before. We took on winding roads that took us from the crystal clear waters to the overwhelming heights of the mountains.

It is so difficult and almost unfair to try to describe the way a place gets to your heart, especially when it’s all about the fascination that fills you and it’s simply not based on anything rational, but on sensations, fragments of moments that mingle in a delightful blend of flavours, sounds, sunsets, souvenirs.

I do not know how long we’ve stayed in Corsica, because there are no real world constraints in that place, you float in a infinite beauty, which cannot be described or shaped or even depicted in epithets or comparisons. It is simply that beauty that a one needs to realize the joy of one’s own existence - to see everything with big bright eyes and let oneself be filled with the blue, the green, the sun, the wave, the sand, the forest, the trees…

Corsica is the place where you can fall in love with nature and with your inner self. And when you leave the island, you are just thankful for experiencing a miracle.

 Corsica is my cornucopia.

Alt timp

Se spune că e un timp pentru toate. Un timp când vrei și un timp când poți, un timp când ai și un timp când ceri, un timp când simți și un timp când pierzi. Un timp când te gândești puțin la lucruri multe și timpul acela când te gândești mult la fiecare moment, alegere, amintire. 

Cu ceva ani în urmă, pierzând oameni dragi, eram extrem de revoltată, convinsă că ar fi trebuit să fie un alt timp pentru asemenea pierderi sau chiar că acel timp nu ar fi trebuit să vină vreodată. N-am primit niciodată vești despre moarte în resemnare sau în vreo lipsă de sensibilitate exacerbată. N-am știut nicicând să primesc astfel de vești, cred că nimeni nu știe cum. 

Ani mai târziu, mi-am dat seama că trecerea spre moarte e un moment prea greu, prea dificil, prea categoric și că nu revolta, nu tristețea și nu regretul sunt semnele sub care îți iei rămas bun pentru veșnicie de la un om apropiat. Ci printr-o punte peste generații, prin tot ceea ce suntem. 

Suntem prelungirile în timp ale părinților noștri. Suntem să ne amintim cele mai fragile sau derizorii clipe în care erau vii, îi știam bine și viața curgea firesc înainte. Suntem aici să vorbim cu ei atât cât moartea nu-și înfige gheara, apoi să vorbim despre ei și să ne asigurăm că cei ce ne vor fi copii vor vorbi despre memoria lor. 

Așa că voi lăsa aici, scrise, câteva vorbe, frânturi de clipe, pe care îmi doresc să le păstrez veșnic de-a lungul existenței mele, ca semn de prețuire pentru omul care mi-a devenit soț și pentru cei care i-au dat viață: 

”Măi, tu râzi CU mine sau râzi DE mine?” 

”Noră-mea, când îmi faceți un nepoțel?”

”Am vrut să fac așa un spirit de glumă...”

”Tu ȘTII formula Kerosenului?”

”Totul e ho-key”

Anul acesta, e toamnă și afară și în noi. 

Ne mai căsătorim?/ Are we still getting married?

[English version below] 

Luni de provocări

Pandemia asta ne-a afectat pe toți. Pe unii mai mult, mai drastic, la nivel medical, financiar ori social, pe alții psihic, emoțional sau doar organizațional.

Sunt recunoscătoare că sunt sănătoasă și toți cei dragi sunt la fel, am trecut cu toții prin perioada asta de confuzie și nebunie în diverse feluri, dar cert este că nu a fost ușor pentru nimeni.

Nu vreau să mă plâng, sunt convinsă că sunt oameni care au suferit și încă mai trăiesc greutăți crunte.

În ce mă privește, am muncit enorm de mult în ultimele luni (și de acasă și de la birou), am ratat concedii, drumuri acasă, nu mi-am văzut părinții și prietenii. Am simțit că mi s-au tăiat aripile, libertățile, bucuriile, spațiul meu de sprijin sufletesc pentru a putea munci neobosită. Am acumulat iar prea mult stres și ușor ușor corpul meu mi-a strigat că trebuie să mă opresc. Pe partea lui, Bogdan a muncit și el enorm toate lunile astea, până când spatele lui a cedat așa că a rămas în concediu medical de câteva săptămâni bune. Astfel că acum planurile noastre se face între vizite la medici și sesiuni de kineto-terapie. Cu nervii întinși la maxim, vrem doar să ne luăm o mică vacanță în vara asta să ne plimbăm, întremăm, revenim.

Dincolo de toate astea, pe 23 august plănuisem la București o nuntă faină cu familie, prieteni, colegi – unii mai de aproape alții mai de departe. Am așteptat până la jumătatea lui mai nesiguri dacă ar trebui să amânam evenimentul sau nu. Ne-am dat seama că august nu este de fapt atât de departe și pentru siguranța tuturor celor pe care ni-i dorim alături este mai bine să căutăm să reprogramăm nunta pentru anul viitor.

Zis și făcut.

Caz de forță majoră

Ce mă tot învață viața de adult este că nimic nu-i atât de simplu cum pare. Credeți că a fost ușor să ne reprogramăm nunta? Sigur că nu.

Am început cu locația – principalul pilon. I-am sunat pe cei de acolo, căutând înțelegere pentru că suntem practic forțați de împrejurări să reprogramăm nunta pentru anul viitor. Inițial au spus că ar trebui să fie în regulă. După câteva săptămâni ne-au spus că se aplică o majorare de 30% pentru că e 2021 J. Ne-am supărat teribil, ne depășea orice buget am fi putut strânge. Am încercat să negociem să rămânem la prețul agreat inițial. După alte două săptămâni au fost de acord. Am răsuflat ușurați și am început să anunțăm toți ceilalți furnizori despre noile planuri. Fotograful și muzicanții ne sunt prieteni și au fost mai mult decât înțelegători. Managerul hotelului a înțeles, de asemenea, situația și lucrurile au părut în mare parte aranjate pentru 2021. Ne-a mai rămas să contactăm Biserica – unde sperăm, din nou, să fim întâmpinați cu înțelegere.

Povestea însă nu se termină aici. Mai trece o vreme până când suntem sunați de reprezentanta locației care ne spune că proprietarii vor să folosească spațiul în alte scopuri începând cu anul viitor. Desigur, decizia nu era finală, urmau discuții și negocieri, ea voia doar să ne avertizeze că există o mare posibilitate să fim nevoiți să ne reorganizăm nunta. Panică panică panică. Încotro. Am început să căutăm alternative. În București. În afara lui. La mare. În Ardeal. Cumva, simțeam că reluăm toată organizarea. Sincer vorbind, anul trecut când am început planul ”nunta” am dat câteva telefoane în 2-3 locuri care ne-au părut mai faine în București, când am fost în vacanță am văzut unul dintre ele, ne-a plăcut și ne-am decis. Acum însă, am aflat lucruri cutremurătoare (în special din punct de vedere financiar) despre industria asta în România. 

Las mai jos câteva dintre ele, ca idee:

- pentru nunți la restaurante faine și spațioase, de cele mai multe ori trebuie să fii de acord ca printre invitații de la nunta ta să fie și clienții localului (în București mai ales)

- ca să rezervi un restaurant pentru o nuntă de aproximativ 150 de persoane, prețul minim este undeva la 28.000 de euro!!!

- costul unui wedding planner pentru a te ajuta cu o ”destination wedding”, planner care nici măcar nu se află în România, la fel ca noi, deci nu poate ajuta prea multe cu treburile care necesită prezența fizică: 3500 de euro!!!

- multe locații cărora le-am cerut oferte pe mail (după ce am discutat la telefon) nu au catadicsit să răspundă nici două săptămâni mai târziu

- în multe dintre palatele ori castelele unde se organizează nunți de cele mai multe ori vei avea nunta într-un cort în curtea palatului respectiv sau, dacă ești mai norocos într-una dintre sălile din interior (lângă celelalte două nunți organizate simultan)

- sunt foarte multe locuri faine în țară unde poți organiza o nuntă – în peisaje rupte parcă din rai – în schimb dacă ai de transportat oameni mai bine îți iei gândul pentru că infrastructura rutieră din România pur și simplu nu permite: aeroporturi apropiate (sub 2 ore de mers cu mașina) sau un drum rutier de sub 3 ore de la/ între cele mai importante orașe: București, Cluj, Brașov, Iași, Galați, etc.

În fine, după alte 10 zile de la vestea neliniștitoare, suntem anunțați că va fi în regulă – proprietarii au decis asupra anului viitor: vor continua să organizeze nunți acolo și toată lumea-i mulțumită.

Well done, mult zgomot pentru nimic. Doar puțină agitație.

Și totuși, să fim legal căsătoriți…

Cu o piatră pe inimă mai puțin, ne gândim că am putea face cununia civilă în vara aceasta – pentru toate aspectele legale și mai ales pentru sufletele noastre.

Ne-am gândit inițial că vom putea ajunge în România în vacanța de vară, așa că am căutat detalii despre căsătoria civilă la Primăria Sectorului 3 București. Dincolo de toate actele de care avem nevoie, ne putem programa (alege data nunții) online (wow) simplu și ușor. Problema este că putem depune toate actele doar personal cu: 14 zile înaintea nunții dacă ziua nunții este într-o zi de luni/ marți/ miercuri/ joi, cu 13 zile înaintea nunții dacă ziua nunții este sâmbătă, cu 12 zile înaintea nunții dacă aceasta este într-o zi de vineri. În concluzie, trebuie sa ne alocăm minimum două săptămâni să fim în România – ceea ce e puțin cam mult. În plus, în momentul acesta, nu putem merge în România fără a fi puși în carantină la domiciliu 14 zile.

Așadar, cum suntem doi oameni cărora ne place să găsim soluții, ne-am gândit la alte opțiuni: Ambasada României în Belgia. Am căutat informații și date de contact. Sunt 3 numere de telefon la care se dau informații consulare și un număr pentru urgențe. Desigur, am apelat pe rând toate cele 3 numere. Timp de o săptămână. Zilnic. Câteva ore bune pe zi am sunat continuu de pe două telefoane la numerele de telefon ale ambasadei. Niciun răspuns. Am scris și un mail – tot la adresa afișată pe site. 

În final, ne-am încumetat să sunăm la numărul pentru urgențe unde am explicat politicos că am recurs la acest apel pentru că nu am primit niciun răspuns la celelalte numere. Am fost întâmpinați cu multă severitate și ni s-au cerut explicații – despre ce alte numere e vorba, dar ce vrem de la ei. Ni s-a spus că numerele de pe site nu sunt corecte și ar trebui schimbate. Apoi, am explicat situația noastră. Răspunsul a venit simplu și sec: ”N-aveți nicio șansă!”. Păi cum? Am întrebat nedumeriți. Explicația grăbită și deja enervată a fost următoarea: ”poate prin noiembrie, suntem deja plini până atunci și nu știm dacă din toamnă vine al doilea val și iar ne vor închide, deci nu vă pot face programare, deci nu se poate.”. Am rămas puțin fără cuvinte, apoi am întrebat de alte soluții – ni s-a spus să încercăm la primăria din Bruxelles de care aparținem. Să facem căsătoria acolo. 

Supărați, le-am spus că nu ni se pare în regulă să ne paseze la autoritățile belgiene, noi fiind cetățeni români. Desigur, doamna a devenit și mai iritată, a ridicat tonul la noi pentru că nu înțelegem, ei au reguli și proceduri și noi nu îi lăsăm să-și facă treaba și ținem numărul de urgență ocupat. Apoi a mai venit o doamnă la telefon, care, pe un ton ceva mai calm ne-a spus să trimitem un mail – ceea ce făcusem deja. Ne-a spus că nu a primit nimic de la noi pentru că (surpriză!) nici adresa de email de pe site nu era corectă. Așa că am retrimis – fiind asigurați că vom primi un răspuns și poate, o programare, pentru luna noiembrie.

Ce păcat că, în urmă cu câteva săptămâni, câțiva prieteni români au necesitat sprijin consular din partea aceleiași ambasade din Belgia și au avut marele noroc să fie în contact cu doamna Constantinescu, care a făcut mai mult decât ce era omenește posibil pentru a-i ajuta în problema lor, o problemă cu mult mai gravă decât situația noastră de acum. Și ce trist că doamna Constantinescu nu are colegi la fel de politicoși, amabili și gata să își ofere sprijinul – așa cum ar trebui să fie tot personalul ambasadei, în special atunci când acordă asistență cetățenilor lor ...

Am sunat apoi la primăria din comuna de care aparținem. O doamnă destul de drăguță ne-a explicat că serviciul de stare civilă (întreg serviciul aparent) este în concediu și nu ne poate da foarte multe informații, dar în mare ne trebuie câteva acte (cam aceleași cerute și de autoritățile române + alte câteva certificate de rezidență, naționalitate și stare civilă) traduse și legalizate și depuse la ei cu o declarație tip, apoi ne putem programa data nunții propriu-zise. Colega care reprezintă serviciul de stare civilă revine din concediu spre sfârșitul lunii iulie. Să revenim atunci. Desigur, după o astfel de posibilă căsătorie va trebui sa traducem și să legalizăm certificatul de căsătorie în românește pentru a fi valabil și pentru autoritățile din România.

Practic, cam aici suntem zilele acestea.

Încercăm să ne căsătorim (măcar civil), ne luptăm cu birocrația, cu oamenii (unii așa ziși diplomați) nepoliticoși și așteptăm să se facă cerurile mai limpezi (și la propriu și la figurat).

Ce este cert, e că la un moment dat, ne vom căsători. Într-o formă sau alta. Și vom căuta să ne fiți alături – așa că fiți pe fază – va veni o invitație – cam pe când vom reuși să fim siguri de ce ar trebui să scriem în ea.

Dar, uite, este devreme-n vară…

***

Oh, these challenging months

This pandemic has affected us all. For some, it had much more serious implications from either a medical or a financial perspective, while for some others it meant a huge change for their lifestyle which impacted their mental or emotional state. 

I am grateful that I am healthy and all my loved ones are the same, we have all gone through this period of confusion and madness in various ways, but it is certain that it wasn’t easy for anyone. I am not complaining, I am convinced that there are people who have suffered significantly and still live in severe difficulties.

As for me, I worked a lot in the last months (both at home and at the office), I missed holidays, trips home, I didn't see my parents and friends. I felt that my freedoms, my joys were cut off, everything that kept me happy and able to continue working tirelessly was somehow taken away from me. I accumulated too much stress and slowly my body showed signs that I need to take it easier. For his part, Bogdan also worked hard all these months, until his back gave up so he is on medical leave for several weeks now. Now our plans are made between visits to doctors and physiotherapy sessions. With our nerves stretched to the limit, we just want to take a little vacation this summer to walk, relax, and regain our life balance and our ease of mind.

Beyond all this, on August 23, we had our wedding planned to take place in Bucharest together with family, friends, colleagues from all over Europe. We have been waiting for more certainty regarding large events before deciding that it’s impossible to go on with the wedding this summer. In the end, we realized that August is not really that far away and for the safety of all those attending, it would be better to reschedule the wedding for next year.

Said and done.

Force majeure or not?!

What adult life teaches me every day is that nothing is as simple as it sounds. Do you think it’s easy to reschedule a wedding? Of course not.

We started with the venue – which we consider the main pillar. We called our contact there, seeking their understanding since we were practically forced by circumstances to reschedule the wedding for next year. They initially said it should be okay. After a few weeks we were told that a 30% increase is applied because the event will take place in 2021 J. We were terribly upset, it exceeded any budget we could have raised. We tried to negotiate to keep the initially agreed price. After another two weeks they agreed. A sigh of relief and so we started announcing all the other stakeholders about the new plans. The photographer and the musicians are our friends and they were more than sympathetic, agreeing immediately with our plans. The hotel manager also understood the situation and things seemed mostly settled for 2021. We still have to get in touch with the priest but we hope that this aspect will go smoothly.

But the story does not end here. After a little while we get a call from the representative of the venue who tells us that the owners want to use the space for other purposes starting next year. Of course, the decision was not final, discussions and negotiations were still ongoing, she just wanted to warn us that there is a strong possibility that we would have to find another venue for our wedding. Panic Panic Panic. And here we are, looking for alternatives. In Bucharest. Outside. At the seaside. In Transylvania. Somehow, I felt like we were resuming the whole organizing that we started last summer. Honestly, last year when we put together this plan we made a few calls in 2-3 places that we thought were nicer in Bucharest, then while we were on vacation we visited one of them, we liked it and we decided to go for it. But now, I found out shocking things (especially from a financial point of view) about this whole wedding industry in Romania. 

I will leave here some of them, in case you were curious:

- for weddings to take place at beautiful and spacious restaurants, most of the time you have to agree that among the guests from your wedding should be their regular customers (especially in Bucharest)

- to book a restaurant for a wedding of about 150 people, the minimum price is somewhere at 28,000 euros !!!

- the cost of a wedding planner to help you organize a "destination wedding", a planner who is not even physically in Romania, just like us, so he can't help too much with things that require physical presence: 3500 euros !!!

- many locations to which I inquired about their offers by e-mail (after talking on the phone) did not reply at all

- in many of the palaces or castles where weddings are organized most of the time you will have the wedding in a tent in the courtyard of the respective palace or, if you are luckier to use one of the ballrooms inside – in all the other ballrooms expects one or two other weddings organized simultaneously.

- there are many amazing places in the countryside where you can organize a wedding - in such heavenly surroundings – however if you have to transport people there you better think twice because the road infrastructure in Romania simply does not allow it – with no nearby airports (under 2 hours of driving) or a road less than 3 hours from / between the most important cities: Bucharest, Cluj, Brasov, Iasi, Galati, etc.

Finally, after another 10 days since the disturbing news, we are told that it will all be fine - the owners have decided on next year: they will continue to organize weddings there and everyone is happy.

Well done, just a storm in a teacup.

But still… getting married legally?!

With less burdensome things on our minds, we think we could have a civil marriage this summer - for all the legal reasons and especially for us two.

We initially thought that we would be able to arrive in Romania for the summer holidays, so we looked up details about the civil marriage at the City Hall in Bucharest. Beyond all the documents required, we can schedule (choose the wedding date) online (wow) simply and easily. The problem is that we can submit all documents only in person: 14 days before the wedding if the wedding day is on a Monday / Tuesday / Wednesday / Thursday, 13 days before the wedding if the wedding day is on a Saturday, 12 days before the wedding if it it's on a Friday. In conclusion, we have to spend at least two weeks in Romania. In addition, at this point, we cannot even go to Romania without being quarantined at home for 14 days.

So, as we are two resourceful persons, we quickly thought about other options: the Romanian Embassy in Belgium. I looked up online for information and contact details. There are 3 telephone numbers for getting consular information and an additional emergency number. Of course, we tried to call all 3 numbers. For a week. Daily. A few hours a day we kept on calling continuously using two phones. There was no answer. I also wrote an email - also using the address displayed on their website. 

In the end, we dared to call the emergency number where we politely explained that we had used this number because we had not received any answer to the other 3. We were greeted with great severity and asked for explanations - what other numbers are we referring to, and what do we want from them. She also told us the 3 numbers are not correct, and they need to change them on the website. Then, we explained the situation. The answer came simple and dry: "You don’t have any chance!". Well how so? we asked puzzled. The hurried and already annoyed explanation was the following: "maybe sometime in November, as we are already full by then and we don't know if the second wave will come in the fall and they will close the embassy again, so I can't make an appointment for you, so it can't be done.". We were left speechless for a while, then asked for other solutions - we were told to try at the City Hall of the commune we live in and get married there.

Upset, we told her that we think it’s not ok to simply ‘pass’ us on to the Belgian authorities, as we are Romanian citizens. Of course, the lady became even more irritated, she raised her voice to us because we don't understand, “they have rules and procedures and we don't let them do their job while keeping the emergency number busy.” Then another lady came on the phone, who, in a slightly calmer tone, told us to send an e-mail - which we had already done. She told us that they did not receive anything because (surprise!) the email address on the site was not correct either. So we resent it – whilst she assured us that we’ll get an answer and maybe an appointment for November.

It is such a shame that few weeks ago some Romanian friends required consular support from the exact same Embassy in Belgium and they were so lucky to be in contact with Mrs. Constantinescu which did all the efforts in the world to help them while transiting Romania. Too bad her colleagues are not as polite and helpful as she was and as all the Embassy’s staff should be, especially when giving assistance to their citizens…

I then called the town hall of the commune we belong to. A nice lady explained us that the civil marriage service (the entire service it seems) is on vacation and she couldn’t give us much information, but basically we need some documents (about the same ones required by the Romanian authorities + several other certificates of residence, nationality and marital status) translated and legalized and submitted together with a standard declaration, and only then we can schedule the actual wedding date. The colleague representing the whole service returns from leave towards the end of July and we should call then to verify all the info she gave us is accurate. Of course, after this marriage we will have to translate and legalize the marriage certificate in Romanian in order to be valid for the Romanian authorities as well.

Basically, this is where we are these days.

We are trying to get married (at least the civil marriage), we are fighting the bureaucracy, the rude people (sometimes called diplomats) and we are waiting for the sky to get blue again (both literally and figuratively).

For sure - at some point, we will get married. In one form or another. And we will try to be joined by as many dear ones as possible - so stay tuned - an invitation will come – around the time when we will be sure what place, date and timings we should write in it.

Meanwhile, it's still early in the summer…

O primăvară pe care n-am ratat-o

www.andradatudorie.com

Am privit ramurile goale ale copacilor din fața casei și griul ponosit, obosit de atâta iarnă, de pe tot verdele din jur. Apoi am văzut muguri crescând tot mai mari. Bobocii au plesnit spre un soare translucid. Verdele începuse să devină tot mai mult, tot mai puternic, tot mai parfumat. Flori de magnolii au izbăvit lupta cu învelișul provizoriu. Totul s-a făcut alb-roz pretutindeni și zilele arătau ca-ntr-o carte de povești. Vântul era încă pătrunzător și-apoi florile au început să se scuture. Până n-a mai rămas niciuna.

Dar venise rândul altor flori ale grădinii să înflorească. Apoi frunze mici au apărut și-au împânzit totul de parc-a fost primăvară dintotdeauna și va mai fi înc-o veșnicie. Și încet încet totul a devenit tot mai plin de verde, mai viu, mai candid, mai frumos, mai strălucitor în soarele tot mai prezent și mai blând iar noi, atât de dornici de-a ne umple de-„afară” până-n adâncul cărnii noastre - ne-am trezit mutându-ne pe terasă și în curte. Tot mai mult, tot mai târziu, mereu cu-o oră mai mult ca-n săptămâna precedentă, până ce timpul n-a mai putut fi numărat. Căci terasa era doar o alungire a zilei din care intram în seară pe nesimțite, mângâiați de-un vânt domol și de-o căldură pe care atâta o așteptasem.

Ce minune e viață. Tot spun asta și parcă tot mai puternic răsună în mine sensul acestor cuvinte. Și cu cât trece timpul, cu-atât înțeleg mai bine propoziția asta și cu-atât mai adevărată îmi pare.

Și ce minune că-n anul ăsta, când atâtea trebuiau să se-ntâmple și nu s-au mai întâmplat și cine știe când și dacă se vor (mai) întâmpla, timpul s-a măsurat în sute și mii de frunze tot mai verzi, în deschiderea florilor, în creșterea firelor de iarbă.

Ce mirare c-am uitat să privim primăvara-n revenire, să topim cerul între gene, să râdem către soare, s-atingem cu încredere scoarța copacilor. Ce șansă și ce speranță să fim aici, măcar de data asta, spectatori cu bilet pe durată nedeterminată.

Îmi lipsește doar Dunărea și tot ce-i al ei.

Între ortodoxie și tradiție - acasă

Ortodoxia e o poveste frumoasă pe care nu o înțeleg în totalitate.

Relația mea cu biserica e doar o poveste. Nu vorbesc prea des despre credințele mele, pentru că sunt ale mele personale. Nu sunt un om religios și nu caut spiritualitatea decât înăuntrul meu. Dar pentru că depărtarea e o provocare imensă de câțiva ani încoace, mi-am dat seama cum tradițiile - fie ele și ortodoxe mă fac să mă simt acasă. Și-atunci, întru înlesnirea apartenenței mele la România de-acasă, fac loc în viața mea acelor lucruri mărunte dar puternice - care creează toată magia acestei povești.

Îmi place mult predica din noaptea de Înviere - e, de cele mai multe ori, despre regăsire și revenire. Anul ăsta, predica a lipsit. Dar ce nu a lipsit a fost familia, comuniunea, dragostea, prietenia, lumina.

Am vopsit ouă în joia mare, așa cum o cere tradiția. Și mama m-a ghidat prin telefon și deși am avut tot felul de probleme 'tehnice', am izbândit. Bogdan a fost acolo - un stâlp de sprijin ca în toate momentele cheie din ultimii ani. Ieri m-am apucat de cozonaci. Am mai făcut. De fiecare dată, însă, cu familia în jur. De data asta, am făcut cald în casă și în noi și-am muncit cu încântare. N-au ieșit - n-au crescut (drojdia nu fusese bună). Am luat-o de la capăt. La 8 seara, am pornit din nou în aventura frământatului. După rețeta mătușii mele, cu adăugiri și îmbunătățiri de la rețeta mamei unei prietene, cu prietena făcând și ea cozonacii ei, în paralel, într-o altă țară mai la nord, cu încurajările mamei mele, cu iscusința lui Bogdan și încrederea lui necontenită - la miezul nopții, de Înviere, cozonacii noștri au fost gata. Ăsta a fost miracolul meu de Paște. Toți oamenii ăștia dragi, la un loc, împreună, în cei doi cozonaci calzi puși pe masă.

Am aprins o candelă și ne-am spus: ”Hristos a înviat!” - ”Adevărat a înviat!”. Și-am simțit atunci, în exact acel moment, că suntem o familie. Noi doi, și în noi toți oamenii care ne ajută să construim fiecare zi. Văzuți sau invizibili, oamenii aceștia toți, adunați și reprezentați - suntem noi, în mica noastră familie.

Ortodoxia e o poveste frumoasă - pe care o citesc rar și o îmbrățișez și mai rar. Dar pentru mine, ortodoxia e credința mea în bunătatea oamenilor și în puterea familiei. Ortodoxia mea e o familie a tuturor celor de aici și din gând care mi-au adus în viață binele și lumina.

Într-un spital, în Belgia/ In a hospital, in Belgium

[English version below]

Săptămâna trecută m-am operat de apendicită. Da, banala apendicită mi-a dat de furcă pe nepusă masă și mi-a domolit avântul de muncă, dans, călătorii și toate părțile în care-mi investesc energia.

Dar m-am decis să scriu despre experiența asta, pentru că a fost prima dată când am fost internată într-un spital din afara României și deși am mai avut contact cu sistemul medical belgian, n-am realizat până acum cât de diferită poate fi experiența spitalizării aici față de cea din România.

Cum am ajuns la Urgențe 

Aveam dureri abdominale cam de o săptămână, dar inconstante: aveam zile în care crampele nu treceau prea ușor, aveam zile în care nu mă durea nimic și eram plină de viață și veselie. Am tot pus durerile pe seama bolii mele cronice care declanșează dureri de stomac pe fond de stres, oboseală sau alimentație haotică. Nu se întâmpla nimic din toate astea, dar mă gândeam că poate organismul meu își ia revanșa pentru sfârșitul anului trecut. Apoi a fost o zi de marți în care durerile de stomac și de burtă mi-au întunecat toată ziua. Deși eram la muncă, abia puteam să mă mișc și în orice clipă căutam un mod de a sta, un ceai potrivit, un calmant care să-mi mai domolească durerile. După-amiază am mers la un medic generalist de la muncă. Mi-a spus că e cu siguranță boala mea care-și face de cap și mi-a dat un tratament puternic să-mi calmeze stomacul în următoarele câteva ore și un tratament de lungă durată ca să evit astfel de crize. Încântată de ideea că voi trece peste neplăcerea asta și mă voi putea concentra pe reuniunea miniștrilor apărării care tocmai începea ziua următoare, mi-am luat tratamentul și o oră mai târziu megeam acasă să mă odihnesc și să mă pun pe picioare.

Nicio clipă ideea de apendicită nu-mi încolțise în minte. Nici medicul nu și-a pus problema asta nici măcar vag. Nu aveam dureri ale abdomenului inferior, nu aveam dureri sau amorțeli ale picioarelor, nimic să indice o posibilă apendicită.

Și totuși, ajunsă acasă nu reușeam să mă încălzesc nici după un duș fierbinte, durerile nu se potoliseră nici la 4 ore după ce luasem „pastilele miraculoase”, aveam frisoane și tremuram toată. M-am gândit că am temperatură și termometrul a confirmat: 38.6. Atunci am decis să merg la urgențe - era în jur de 8 seara.

Am ajuns la Spitalul Saint Luc, unde merg la medicul meu gastro-enterolog la fiecare 6 luni și care-mi monitorizează evoluția bolii. La urgențe am așteptat cam 10 minute să intru la triaj, acolo unde am povestit asistentei ce-i cu mine și unde ea a decis cât de gravă e starea mea și cât de repede trebuie să fiu consultată. După triaj, am ajuns într-o sală mare de așteptare, unde erau cel puțin 20 de oameni cu în tot felul de situații. Bogdan a întrebat o asistentă cam unde mă aflu pe lista de așteptare și am aflat că aveam 4 persoane înaintea mea. Cumva, mă mai liniștisem, durerile constante erau înlocuite de crampe - cumplit de insuportabile.

Cum am ajuns să fiu operată

Undeva în jur de ora 10 am ajuns într-un salon, cu două separeuri - într-unul era deja un domn cu o tuse supărătoare. În al doilea, m-am așezat pe un pat unde am fost consultată de medicul rezident. A notat școlărește, atent și implicat tot ce i-am spus. După puțin timp m-a consultat medicul. Mi-au făcut apoi analize și cât timp am așteptat rezultatele medicul a mai venit să mă vadă și mi-a prescris calmante pentru durerile care nu mai încetau. Rezultatele analizelor le-au indicat că e o infecție în organism, ceea ce am bănuit și eu când am văzut că am febră și am decis să merg la spital. Atunci medicul mi-a zis că bănuiește o apendicită, dar vrea să îmi facă și o ecografie să aibă un diagnostic sigur. La ecograf, a fost clar în primele două minute - apedicele meu trebuia scos.

Era două noaptea când medicul de la urgențe mi-a spus că va contacta chirurgul, anestezistul și în funcție de operațiile programate, mă vor opera de dimineață.

Nu prea înțelegeam graba asta - eram convinsă că aș putea să merg la muncă încă o zi (doar nu era să lipsesc din miezul ministerialei, erau oameni care contau pe mine să îmi fac treaba) - desigur, erau calmantele care mă făcuseră să mă simt puțin mai bine și să cred că pot cuceri lumea. M-au adus imediat cu picioarele pe pământ și mi-au zis că operația trebuie făcută imediat și că era foarte bine că nu mai mâncasem de vreo 10 ore și nici apă nu mai băusem de vreo 5 - pentru anestezie.

M-au pus într-o rezervă, într-un pat foarte confortabile, asistenta mi-a pus perfuzia cu tot felul de substanțe care să mă pregătească pentru operație și calmante și am rămas acolo, cu Bogdan pe un scaun lângă, tot ațipind zeci de minute, apoi trezindu-mă și tot așa până pe la 4 dimineața, când a venit chirurgul și mi-a spus că mă vor opera la 7 dimineața, mi-a explicat că îmi vor face anestezie generală și îmi vor face 3 incizii, vor introduce o cameră și vor scoate apendicele, totul va dura 40 de minute și apoi în funcție de cum mă recuperez, seara aș putea pleca acasă. L-am privit sceptică și nu reușeam să pricep de unde tot optimismul ăsta. Ei bine, a fost exact cum a zis.

O zi frumoasă 

Sincer, a fost cea mai frumoasă experiență medicală pe care am avut-o vreodată. Pe la 5 dimineața m-au dus în salon (într-un pat și mai confortabil) - un salon de două persoane (celălalt pat era însă neocupat), cu un geam imens de unde vedeam cum se crapă de ziuă peste oraș, totul curat, o baie în salon - la fel de curată ca baia de la mine de acasă, cu butoane peste tot lângă pat - să îmi pot ajusta înălțimea pernei, să pot chema asistenta, să pot să mă ridic, să pot să aprind/ sting luminile. Mai aveam o telecomandă și căști pentru unul dintre cele două (!) televizoare din salon. Niciodată în viața mea nu am mai văzut un salon atât confortabil (poate doar în filme). Probabil că sunt și în România la unele spitale, dar cu siguranță nu la Spitalul Județean din Galati, nici la Spitalul de Copii din Galați, nici la Spitalul Universitar, Floreasca sau Elias din București. La niciunul din spitalele astea nu am văzut atâta curățenie și amabilitate a personalului medical - doctori și asistente care îți răspund la toate întrebările, temerile, neînțelegerile, mereu cu zâmbetul pe buze, răbdători și relaxați.

Aici orele de vizită sunt între 13.00 și 21.00 (iar pe Bogdan l-au lăsat să stea cu mine și dimineață, până la 8 când m-au dus la operație, pentru că era liniște și tot adormeam amândoi - eu în pat, el pe scaunul de lângă mine). În România, ai două ore (14.00 - 16.00 cel mai adesea) în care poți vizita pacientul și altfel te strecori, dând bani asistentelor în stânga și-n dreapta să-l poți vedea pe bolnav, mai mult sau mai târziu, de parcă e închisoare și nu spital acolo.

La operație m-au dus cu patul acela confortabil, și Bogdan îmi zâmbea și îmi zicea că va fi bine și toată lumea pe drum mi-a zâmbit și m-a salutat și aveam așa o stare de bine, nu mă mai durea nimic și știam că voi scăpa de operație fără să simt nimic. În sala de operații, a trebuit să părăsesc patul cel mai confortabil să mă mut pe masa extra luminată și am ieșit din păturica în care eram înfășurată și mă gândeam că ma va lua frigul, dar n-am zis nimic. Iar după ce m-am așezat cuminte pe masa de operație, o asistentă extrem de frumoasă care îmi tot zâmbea mi-a adus o pătură încălzită pe care a pus-o peste mine și doamne, ce sentiment de fericire m-a cuprins. Apoi anestezista m-a conectat la toate cele (zâmbind continuu desigur), mi-a apropiat masca din care să trag aer, fără a o pune complet, apoi mi-a spus pe „curând” și am adormit fără să-mi dau seama, m-am trezit gata operată, cu ceva tuse supărătoare în „sala de trezire”. Era aproape ora 12 și îi spuneam asistentei că mă doare operația când tușesc. Ea a zis că e normal și că îmi pune niște calmante în perfuzie și în salon (unde voi merge curând) voi primi alte calmante pentru durere. Într-o oră eram deja în salon. Adormeam și mă trezeam și iar voiam să dorm, nu prea mai aveam dureri și mă simțeam bine din nou în patul cel confortabil.

În aceeași zi am reușit să mă ridic și să merg la baie (ajutată), spre seară am mâncat iaurt și gem și am băut și apă și ceai. Nu mi-a fost greață, n-am vărsat, nu m-a durut capul, nu am avut amețeli. Am vorbit cu mama la telefon mult timp și îi spuneam ce încântată sunt de toată experiența asta (mai ales că nu s-a întâmplat înainte de nuntă, să nu pot dansa la nunta mea?!) și-am citit mesaje de încurajare de la colegii de muncă și Bogdan a venit și a stat cu mine și era bucuros că scăpasem cu bine din toată povestea asta. Seara târziu m-au trimis acasă cu o rețetă de paracetamol și un calmant, să le iau ca să trec peste primele 4-5 zile de dureri normale. Și tot în seara aia am reușit să urc scara de-acasă, până la dormitor, să ajung în patul meu (care era cam la fel de confortabil ca cel din salon).

Un gând

Desigur, am avut dureri și în primele zile mă mișcam doar puțin, puteam dormi doar pe spate, mă spălam cu greu. Apoi a fost mai bine, tot am mai avut dureri și încă mai am, dar din ce în ce mai puțin și în niciuna de zile durerile nu au fost la fel de mari ca cele de dinainte de operație. Acum urc scările de câteva ori pe zi și dorm și pe partea stângă și pe cea dreaptă și nu mă mai doare operația când râd.

Am rămas cu un sentiment extraordinar de recunoștință după experiența asta: medici generoși, asistente gata să ajute necondiționat, toți oameni tineri, profesioniști, înțelegători. Curățenie și grijă.
În sistemul medical belgian, în toate interacțiunile pe care le-am avut cu fel de fel de cadre medicale, nu m-am simțit nicio clipă vinovată ori rușinată că m-am îmbolnăvit. Nu m-a certat nimeni și fiecare, în felul lui, a înțeles că nu ajung la doctor de plăcere și a încercat să îmi facă viața puțin mai ușoară.

Sentimentele astea nu le-am trăit în România niciodată. Și am fost și în țară - operată sub anestezie generală, trimisă dintr-un loc în altul, în așteptare pe holuri la urgențe, cu o perfuzie stând în picioare în lipsa și unui simplu scaun!, față în față cu medici care mă luau la rost că le irosesc timpul, asistente care refuzau să pună așternuturi (nu să le schimbe, să pună așternuturi) pe pat unui bolnav în stare gravă, cadre medicale care nu vorbesc cu tine și nu îți explică nimic, medici care îi dădeau afară pe părinții mei din salonul meu (deși aveam 11 ani și eram speriată) și atâtea atâtea experiențe pe care îmi doresc să le uit sau măcar să mă asigur că ai mei cei dragi, nu le vor (mai) trăi vreodată.

***

Last week I had my appendix removed - an appendectomy, as doctors call it. Yes, all of a sudden, that banal appendix put an end to all my energy and all the work, dance, or traveling.

But I decided to write about this experience, since this was the first time I was hospitalized in a country other than Romania. And although I had known the Belgian medical system previously, I never realized how different it is here to Romania’s hospitals.  

How I ended up in the ER

I had abdominal pain for about a week, but with ups and downs: I had days when the cramps did not go easily, I had days when nothing hurt and I was full of life and joy. I thought that the pain is caused by my chronic illness (one which triggers stomach pain when there’s too much stress, fatigue or chaotic eating in my life). None of this was happening, but I was thinking that maybe my body was taking revenge for the last couple of months of 2019. Then it was a Tuesday when my stomach ached all day long. Although I was at work, I could barely move and at any moment I was looking for a way to sit so that the pain would go away; drink a proper tea/ take some painkillers so that I manage to feel a bit better. Nothing really worked, so in the afternoon I went to see a general practitioner at work. He told me that it was definitely my long-time illness causing all the pain, so she gave me a strong treatment to calm my stomach for the next few hours and a long-term treatment to avoid such seizures. Pleased with the idea that I will overcome this inconvenience and be able to fully focus on the meeting of defence ministers that was just starting the next day, I took my treatment and an hour later I went home to rest and get back on my feet.

The idea of ​​appendicitis hadn’t crossed my mind at all. Not even the doctor thought of this, since I had no pain in the lower abdomen, no pain or numbness of the legs, nothing to indicate a possible appendicitis.

And yet, when I got home, I couldn't even warm up after a hot shower, the pain was still there  4 hours after taking the painkillers, I had chills and I was shaking all over. I thought I had a fever and the thermometer confirmed: 38.6. Then I decided to go to the ER - it was around 8 in the evening.

I arrived at Saint Luc Hospital, where I usually go to my gastroenterologist every 6 months for keeping my illness under observation. In the ER, I waited about 10 minutes to enter the triage, where I told the nurse what was wrong with me and where she decided how serious my condition is. After the triage, I arrived in a large waiting room, where there were at least 20 people in all sorts of medical conditions. After asking a nurse for more info, I found out that there were 4 people before me. Somehow, I was calmer, the constant pain was replaced by cramps - terribly unbearable.

The surgery 

Somewhere around 10 o'clock I arrived in a sick room, I sat on a bed where I was examined by the resident on duty. He noted carefully everything I told him. After a while I was examined by the doctor. Afterwards - blood tests and while I was waiting for the results the doctor came to see me and prescribed painkillers for the relentless cramps. The results indicated that I had an infection, which I also suspected when I realized I had a fever and decided to go to the hospital. Then the doctor told me he suspected appendicitis, but he wanted me to have an ultrasound to have confirmed diagnosis. At the ultrasound, it was clear within the first two minutes - my appendix had to be removed.

It was 2 AM when the emergency doctor told me that he would contact the surgeon, the anaesthesiologist and depending on the schedule, they would operate me in the morning.

I didn't really understand this hurry - I was convinced that I could go to work one more day (I wasn’t just to miss this ministerial meeting - there were people counting on me to do my job) - of course, there were the painkillers making me feel a little better and thinking I could conquer the world. The doctors immediately brought me back to the real world and told me that the surgery should be done immediately and that it was very good that I had not eaten anything for about 10 hours - for anaesthesia.

They put me in a separate room, in a very comfortable bed, the nurse put my perfusion with all kinds of substances to prepare me for the surgery and so I stayed there, with Bogdan in a chair next to me, falling asleep for dozens of minutes, then up waking and so on until 4 in the morning, when the surgeon came and told me that I am scheduled for surgery at 7 in the morning. He explained that they would put me under general anaesthesia and make 3 incisions, they will introduce a small camera through one of these and use the other 2 to remove the appendix, everything will take 40 minutes maximum and then depending on how I recover, in the evening I could even go home. I looked at him sceptically and couldn't figure out where all this optimism came from. Well, it was exactly as he said.

A beautiful day

Honestly, it was the most beautiful medical experience I have ever had. At 5 in the morning they took me to the sick room (in an even more comfortable bed) - a two-person room (the other bed was unoccupied), with a huge window where I could see the sunrise sky over the city, and where everything was so clean: a private toilet - as clean as the bathroom at home, buttons all around the bed – so I could adjust the height of my pillow, I could call the nurse, I could get up, I could turn the lights on/ off . I also had a remote control and headphones for one of the two (!) TVs in the sick room. Never in my life have I ever seen such a comfortable sick room (maybe only in movies). Probably they are also in Romania at some hospitals, but certainly not at the County Hospital in Galati, nor at the Children's Hospital in Galati, nor at the University Hospital, Floreasca or Elias in Bucharest. At none of these hospitals did I see so much cleanliness and kindness of the medical staff - doctors and nurses who answer all your questions, fears, misunderstandings, always with a smile, patient and relaxed.

Here the visiting hours are between 13.00 and 21.00 (and Bogdan was allowed to stay with me also in the morning when I was admitted, until 7ish when they took me to the operation room, because it was quiet and were both sleepy - me in bed, him on the seat next to me). In Romania, you have two hours (2pm - 4pm most often) where you can visit the patient and otherwise you sneak in, giving money to the nurses in order to see your dear one a bit more or at later times, as if it is prison and not a hospital.

They brought me to the operating room still in the very comfortable, and Bogdan was smiling and telling me that everything will be fine and everyone on my way smiled and greeted me and I was in such a good mood, I was no longer feeling any pain and I knew that I will get rid of the operation without feeling anything. In the operating room, I had to leave the most comfortable bed to move to the extra lighted table and I came out of the blanket that I was wrapped in and I thought it would get cold, but I said nothing. And after I sat down on the operating table, an extremely beautiful nurse who kept smiling brought me a warm blanket that she put on me and god, what a feeling of happiness and relief I had. Then the anaesthetist connected me to everything (smiling continuously of course), she put the mask close to my face, then she told me "see you soon" and I fell asleep without realizing it. I woke up after the surgery, with some annoying cough in the "wake room". It was almost 12 o'clock and I was telling the nurse that I was in pain when I coughed. She said that it’s normal and that she is administrating me some painkillers through my perfusion and I will get more in the sick room. Within an hour I was already back in the very comfortable bed. I fell asleep and I woke up and again I wanted to sleep, I didn't feel any pain anymore and I felt good again in the comfortable bed.

The same day I managed to get up and go to the toilet (with a little help), in the evening I ate yogurt and jam and drank water and tea. I was not nauseous, I did not vomit, my head did not hurt, I did not have dizziness. I talked to my mom on the phone for a long time and I told her how excited I am about all this experience (especially since it didn't happen nearer to the wedding) and I read encouraging messages from my work colleagues, and Bogdan came and stayed with me and was glad that I was over this episode. Late in the evening they sent me home with a paracetamol prescription and some more painkillers, to take them to get through the first 4-5 days of normal pain. And in that same evening, I managed to climb the stairs at home, to the bedroom, to reach my bed (which was about as comfortable as the one in the sick room).

A thought

Of course, I was in pain and in the first few days I could only move a little, I could sleep only on my back, it was quite difficult to wash myself. Then it was better, I still had pain and I still have, but less and less and in no day were the pains as great as the ones before the surgery. Now I go up the stairs a few times a day and sleep on the left and the right side and I don't have any more pain when I laugh. I was left with an extraordinary sense of gratitude after this experience: generous doctors, nurses ready to help unconditionally, all young people, professionals, reliable and dedicated. Cleanliness and care. In the Belgian medical system, in all the interactions I had with so many medical professionals, I never felt guilty or ashamed that I became ill. No one was arguing with me and everyone, in their own way tried to do their best to make my life a little easier.

I never experienced these feelings in Romania. And I was once operated under general anaesthesia there, one time I was sent from one hospital to another to get the right treatment (3 times in the same day), waiting to get to the ER for long painful hours, having a perfusion while standing in the absence of one simple chair (!), facing doctors who scolded me as I was “wasting their time”, nurses who refused to put sheets (not change them, just put sheets) on the bed of a patient in serious condition, medical staff who do not talk to you and do not explain anything to you, and so many experiences that I want to forget or at least to make sure that my loved ones, will never (ever) have to live.