Cold War și libertatea spiritului

[English version below]

Cold War este un film excepțional. Cold War este un film despre tradiție, încredere și libertate.

Filmul ăsta construiește o poveste de dragoste spusă în tihnă și totuși tensionat, pasională și desfigurată totodată, caldă și tristă în egală măsură.

Este incredibil, parcă, felul în care totul este perfect aliniat să spună povestea - scenografia, muzica, replicile, jocul actorilor, totul-totul - armonios, elegant, grăitor. Fiecare imagine este o fotografie perfect realizată. Fiecare scenă este un tablou la care te-ai putea uita ore în șir. Totul filmat în alb-negru este cel mai bun mod de a ilustra contrastele de trăsături, de lumini și mai ales de sentimente. Și mai e un contrast - al intensităților - după fiecare șoaptă vine o fanfară, după fiecare moment de intimitate, vine gloata gălăgioasă, după fiecare clipă de puritate - urmează mocirla.

Mi-a plăcut enorm cât de frumos exploatează ideea de tradiție - de cântece autentice poloneze și cum, prin asta, încorporează tot contextul politico-social din anii 50-60, în plin război rece. Și vai, cât de frumos schițează, în tușe - clișee, imaginea polonezului scăpat din zona de influență sovietică, imaginea bărbatului, imaginea puterii și a influenței unei funcții, și mai ales imaginea iubirii naturale - care sacrifică, suferă, așteaptă, iartă, rămâne dincolo de toate.

La nivel de conținut, în filmul ăsta povestea de dragoste e un pretext - o subtilitate pentru o mare temă și o mare durere - războiul rece, influența sovietică, îngrădirea comunistă și lupta de a ajunge ”în partea cealaltă”. La firul ierbii, filmul ăsta vorbește despre încredere - sau, mai precis, despre lipsa ei și despre cum sistemul comunist sădea în oameni nesiguranța, gândul că cei din jurul lor ar putea să fie informatori și că nu pot avea încredere unii în alții. Sunt două momente cheie, în care ea recunoaște că nu are încredere în el. Acolo este, de fapt, întreaga esență a poveștii - lipsa de încredere pe care mediul în care se află o hrănește în oameni - sentimentul ăsta este cel care le răstălmăcește dragostea și posibilitățile de a fi împreună. Desigur, și compromisurile - care în acea perioadă adânceau rănile și nu erau decât pași siguri către dezumanizare.

O să încerc să mă opresc aici, mai ales dacă nu ați văzut încă minunea lui Pawlikowski - să nu vă stric plăcerea de a-l descifra în cheie personală (pentru că filmul ăsta este de savurat secundă cu secundă). Dar o să mai spun că, dincolo de replica de final, care mi-a arătat până în ultimul moment cât de inteligent a fost creat filmul per total, am rămas cu gândul ăsta - în 2018-2019, un polonez educat în Marea Britanie spune o poveste atât de inconfortabilă despre Polonia și Europa din anii războiului rece - ei bine, iată, în ce plin aer de libertate ne aflăm - și cum ne putem exprima, mai ales artistic, jurnalistic și în orice fel de mediu alegem - fără a fi îngrădiți și fără a ne teme de un sistem politic ori social care să ne strivească sufletele. Da, din păcate, pentru libertatea asta cam uităm să fim recunoscători.

Sper să vedeți Cold War, să vă îndrăgostiți de el și mai ales să vă îndrăgostiți de libertatea pe care o aveți dar nu o prețuiți destul.

***

Cold War is an exceptional movie. Cold War is a film about tradition, trust and freedom.

This movie builds a love story told in quiet, yet tense, passionate and disfigured, warm and sad at the same time.

It's almost unbelievable the way everything is perfectly lined up to showcase the story - the scenography, the music, the characters’ lines, the actors' performances, everything-everything is harmonious, elegant, compelling. Each image is a perfectly crafted photograph. Every scene is a picture you can watch for hours on end. Shooting the whole movie in black and white is the best way to illustrate the contrasts on so many levels – in terms of traits, lights and especially feelings. And there is one more contrast between the intensity levels - after every whisper comes a fanfare, after every moment of intimacy, comes the noisy crowd, and after every trace of purity – there is a swamp.

I loved so much how beautifully the movie exploits the idea of ​​tradition through genuine Polish ballads and how it incorporates the overall political and social context of the 50-60s, during the Cold War. And alas, how beautifully it sketches the portrait of the Poles from the Soviet influence zone, the image of the man in general, the darkness of power and influence, and especially the picture of natural love - that sacrifices, suffers, awaits, forgives, remains beyond all.

When it comes to content, in this movie, the love story is just a pretext - a canny metaphor for a great theme and an even greater sorrow - the Cold War, the Soviet influence, the restrictive communism, and the struggle to get "on the other side". I would say that above all, this film talks about trust - or, more precisely, about the lack of trust, and how the Communist system was spreading insecurity amongst its people - the constant thought that those around might be informants and that people cannot trust each other. There are two key moments in which she admits she does not trust him. There lays the essence of the story - the lack of confidence is the feeling that distorts their love and defeats the possibilities of them being together. Of course, the compromises weigh a lot as well – because at that time they were deepening the wounds and were paving the way towards dehumanization.

I'm going to try to stop here, especially if you have not seen Pawlikowski's miracle yet – in order not to spoil the pleasure of reading it in your own personal manner. But I will say that, beyond the final line, which showed me until the very last moment how cleverly the whole film was created, I was thinking about this fact - in 2018-2019, a Polish director, educated in the UK, creates such an uncomfortable story about Poland and Europe from the Cold War years - well, here we find ourselves blessed with pure freedom - and look how we are able to express ourselves, artistically, controversially and in whatever kind of medium we choose - without being confined and without fear of a political or social system that would crush our souls. Yes, unfortunately, we keep forgetting how precious this freedom is.

I hope you will watch Cold War, fall in love with it, and especially fall in love with this freedom that we have and don’t value enough.

Departe și aproape de mine

N-am mai scris de luni bune.
N-am mai scris și n-am mai spus nimic din mine, de mine.

N-am mai scris nu pentru că nu am simțit, ci pentru că, de fapt, am simțit prea mult. Am trăit mult și intens și dezordonat și voluptuos.

Astăzi sunt două luni de când m-am întors in Bruxelles. M-am întors și la NATO. Cred că ei și-au dat seama că mă vor mai mult decât credeau, iau eu mi-am dat seama că îmi place de ei mai mult decât voiam.

De ce și cum m-am întors? 

Asta e o poveste simpatică. În decembrie, într-o singură zi am primit trei oferte de muncă. Una era în București, ca rezultat al unui interviu în care am fost foarte relaxată. Una a venit de la NATO - să revin în biroul de presă, să fac o bună parte din lucrurile pe care le mai făcusem, și altele. Una a venit prea târziu, seara, când eram deja hotărâtă și de neclintit în alegerea mea.

Am ales să mă întorc pentru că simțeam că Bucureștiul mă sufocă - în ambele sensuri: personal și profesional.

După câteva luni în praful bucureștean, îmbâcsit de aglomerație, mitocănie, dezordine și oameni ponosiți, am realizat că nu pot și probabil nici nu vreau să mă readaptez la tot mediul ăsta care mă făcea irascibilă și obosită mai mereu - deși nu lucram și mă puteam bucura în voie de timp, de ieșiri, de oameni. Agitația era acolo. La fel și fuga. La fel și chinul oricărei călătorii cu mașina, metroul sau autobuzul.

Profesional, simțeam că vreau să cresc mai mult - dincolo de granițele României, dincolo de felul în care oamenii m-au tot privit în timpul interviurilor, cu superioritatea absolută față de o tânără ”lipsită de experiență”, care ar trebui să o ia de la capăt în a construi profesional, doar pentru a aduna numărul de ani necesari care să corespundă grilelor...

Am revenit în Belgia cum revenisem în România cu 5 luni înainte - cu o mașină încărcată cu toate lucrurile necesare și importante din viața mea, cu Bogdan alături și cu speranța unui nou început. Cu un drum de 3 zile prin jumătate de Europă și cu entuziasmul omului față în față cu schimbarea.

N-a fost ușor, nu e și nu va fi. De asta e frumos. 

A te muta nu e nicicând ușor. Cu atât mai mult cu cât te muți într-o altă țară. Dar cunoșteam deja toate aspectele mutatului. Așa că a durat doar câteva zile și câteva zeci de vizionări până am găsit un apartament aproape de muncă, de oraș și de un parc. Un loc aerisit, confortabil și primitor.

Desigur, 250 de mii de acțiuni birocratice ne-au ținut ocupați mai bine de o lună. Nu e ușor. La fel cum nu e ușoară lipsa oamenilor dragi de acasă pe care nimic niciodată nu îi poate înlocui.
Mai simt că vremea asta este exagerat de ploioasă și are mai ales un vânt care te dărâmă pur și simplu din picioare. Nu e ideal.
Nici mâncarea nu e ideală, exact cum îmi aminteam. Dar, e drept, acum gătesc mult mai mult (am o bucătărie mai mare de care-s tare încântată).

E o senzație ciudată și bună în același timp să revin în Bruxelles. Locul ăsta este ca o gură de aer proaspăt. E adevărat că plouă mult, birocrația te inundă și mai mult și în general totul se mișcă extrem de încet, dar cumva îți dă acel răgaz de a te opri și de a inspira adânc. Îți dă spațiu să te bucuri de ceea ce te înconjoară.

Nimic parcă nu te aleargă, nu te împinge, nu te limitează. Limitarea aceea pe care am simțit-o în București în fiecare moment, ca un zid care se strânge în jurul tău și care îți macină strălucirea prin toate lucrurile care nu funcționează nicicum și care, inevitabil, ajung să te frustreze. Aici lipsesc zidurile astea și zilele devin pur și simplu mai vesele. Simt că mă pot entuziasma mai mult și mă pot grăbi mai puțin. Și în același timp îmi dau seama că acum apreciez altfel tot ce îmi oferă inima Europei - aer proaspăt, străzi curate, oameni senini, posibilități infinite.

Și acum?

Acum nu știu. Acum mă bucur și cresc și reîncep să scriu, citesc mai mult, îmi hrănesc sufletul cu spectacole, expoziții, ieșiri, oameni noi.

Și am grijă de dorul de România și de toți cei dragi ai mei - păstrez dorul ăsta în mine, într-un spațiu doar al lui, să îmi amintească în mod constant - cine sunt și de unde-am venit. Nu pentru că aș uita ceva fără dorul acesta, ci pentru că n-aș mai fi eu.