Departe de lumea dezlănțuită/ Far from the madding crowd

*English version below*

Acum aproape un an și jumătate intram pe poarta aceea bine păzită a sediului NATO ca un om mic și dezorientat, cu ochii mari, gata să înțeleagă ce i se întâmplă și cum se desfășoară mediul internațional politico-militar. Și dezorientată am rămas în primele săptămâni încercând să îmi dau seama de diferența dintre ceea ce nu știam pentru că nu mai fusesem în interior și ceea ce nu știam deși ar fi trebuit să știu.

A urmat prima ministerială la care am făcut monitorizare de presă în timp real, a urmat organizarea unei conferințe cu toți oamenii de relații publice de pe flancul estic al NATO. Și întâlnirea liderilor din mai 2017 - operații media, mii de jurnaliști, două sedii, o zi pentru care pregătirile au însemnat 100 de zile. A urmat un tur de presă la Noble Jump, în România. Apoi diplomație publică pe 5 conturi de Twitter, timp de 10 luni. Tururi de presă în Bosnia, Kosovo, România din nou. Idei multe de a face lucruri noi, de a îmbunătăți practici vechi, Angelia Jolie în vizită la NATO HQ, alte 5 ministeriale și un Summit complet - operații media, o echipă minunată, alte câteva mii de jurnaliști și câteva zeci de conferințe de presă organizate în 3 zile.

Asta a fost munca mea propriu-zisă. Ce a însemnat cu adevărat? Enorm de multă muncă - o provocare continuă, sute de ore suplimentare - jurnaliști, fotografi, militari, oameni politici. Un grup incredibil, profesioniști dedicați până la sânge, diplomație, agonie și extaz, stres, împliniri, reușite, avioane, imposibilul transformat în realizabil. Întrebări, oameni - perete, oameni - triști, oameni fără de care poate că aș fi renunțat, mândrie, poftă de bun și bine, ambiție, recunoștință, mii de tweeturi, sute de mailuri citite zilnic, știri pe pâine, constantă zbatere între mai mult și mai liniște, un telefon bâzâind 18 ore pe zi. Am ajuns să mă simt parte din echipă abia atunci când am simțit că am devenit destul de bună. Iar la despărțire, mi-am dat seama cât am crescut într-un an și jumătate. Și cât de mult din această creștere i se datorează echipei și cât de mult li se datorează șefilor mei și cât de mult dedicării mele.

Belgia nu mi-a plăcut nicio clipă. Nu m-am simțit nicicum acasă aici, iar Bruxelles-ul a fost locul în care am aterizat de 15 ori și niciodată nu a fost nimeni care să mă aștepte cu o îmbrățișare dincolo de porțile de la sosiri. Cu toate astea, Belgia a însemnat NATO și o etapă necesară. A însemnat o bucată din viață în care mi-am dat seama că spiritul meu liber trebuie să trăiască orice aș alege să fac. Și mi-am dat seama că ceea ce mi-am ales să fac voi face bine și mai bine pentru că nu știu să renunț - dar nu știu să renunț nici la părțile din mine care mă fac omul ce zâmbește și creează posibilul de fiecare dată.

Acum iau o pauză, departe de lumea dezlânțuită, să pot reveni cu toată forța stâncilor încăpățânate, care țin strâns între inimă și coaste, toată frumusețea vântului proaspăt și nestăvilit. Voi reveni apoi - nu înapoi, doar înainte.

***

Almost one and a half years ago I was entering the guarded gate of the NATO HQ as a little and disorientated human being, with big eyes trying to figure out what was going on and how the international political military environment works. And I stayed completely lost for the next couple of weeks trying to find out the difference between what I didn’t know because I was an outsider and what I didn’t know although I should.

Afterwards – my first ministerial meeting, where I did live TV monitoring, and then organizing a conference with all the public affairs officers on the NATO’s eastern flank. Afterwards – Heads of State and Government meeting in May 2017 – media operations, thousands of journalists, 2 headquarters, and one day with 100 days preparation. A press tour to the Noble Jump military exercise in Romania. Then public diplomacy for 5 Twitter accounts for over 10 months. Press tours to Bosnia and Herzegovina, Kosovo, Romania again. Lots of ideas to try new things at work, to improve old practices, Angelina Jolie’s visit at the HQ another 5 ministerials and a fully-fledged Summit (media operations again, with an amazing team - a couple of thousands of journalists and tens of press conferences organized for 3 days in a row).

This was my actual work. What it truly meant? An incredible amount of work, a continuous challenge, hundreds of over hours – public affairs officers, journalists, militaries, photographers, politicians. An outstanding bunch of people, over the top professionals, diplomacy, agony and ecstasy, stress, accomplishments, successes, flights, the impossible turned into achievable. Questions, people – walls, people – sad ones, people – without whom I might have given up, pride, appetency for good and well-done things, ambition, appreciation, tens of thousands of tweets, hundreds of read & unread emails daily, news all over the place, constant hustle between more and more peacefully, a phone beeping 18 hours a day.  I managed to feel like a proper part of the team only when I got the feeling that I am doing everything well enough. And in the end, I realized how much I’ve grown in all this time. And how much of this growth is thanks to the team and how much is thanks to the bosses I had and how much is due to my dedication and full commitment.

I haven’t got fond of Belgium at all. Not even for a moment. I have never felt like home there and Brussels was the place where I have landed for 15 times and there was never someone waiting to give me a hug in the arrivals terminal. Despite this, Belgium meant NATO and a necessary phase. It meant a slice of my life when I realized that my free spirit needs to be kept alive and fed whatever I choose to do. And I also realized that what I chose to do I’m going to do better and better because I don’t know how to give up – as I don’t know how to give up on the person inside me who keeps on smiling and creating the ‘possible’ every time.

Now I’m taking a break, ‘far from the madding crowd’, so that I can get back with all the stubbornness of the rocks – those that hold tight between the heart and the ribs all the beauty of fresh and unstoppable wind. I will then get back in business, but not backwards, only onward. 

Despre Parisul al X-lea și despre fiecare Paris al meu

Am mai scris despre timp și despre vremea tuturor lucrurilor și despre răbdare sau mai degrabă lipsa ei, despre fugă și dorințe și - a aștepta - cu toate timpurile și toate persoanele agățate de condiția-i de verb dificil.

Am mai scris și despre plecări și reveniri și despre înainte și încotro și tot felul de întrebări fără semne de punctuație.

Și am tot scris despre mine și despre rătăciri, regăsiri, joc - joacă, nefericiri, împliniri și ambiții.

Aici unde m-am oprit în exact clipa asta s-au adunat mănunchi toate acestea, cam în grabă și cam ostoite de-atâta amar de... luciditate. Și m-am așezat pe-o bancă să privesc un soare parizian moale, cam cât inima mea ghem de recunoștință și înlăcrimată de marele necuprins așezat frumos ca într-un dar pentru toate lumânările în care-am suflat de fiecare 25 aprilie.

În Paris a 10-a oară m-am văzut din nou pe mine - cea care a pășit acolo pentru prima oară acum 5 ani, cea care l-a admirat, l-a vizitat, l-a întors pe toate fețele și cu toate stările și tot pierdută în bucuria nestăvilită i-a rămas fidelă.

Parisul al 10-lea m-a năucit cât a făcut-o și primul și cel din 2015 și cel din 2017.

Până la momentul ăsta m-am tot gândit și frământat și întristat cu strângerea de inimă a celui care se privește pe sine într-un arc peste timp. Mi-a fost teamă de tot ceea ce am pierdut din mine, de tot ceea ce și-a găsit un loc în afara mea - deși eu mă simțeam completă în felurile acelea - de atunci. Mi-a fost teamă că m-am rătăcit de mine, de curiozitatea mea, de setea de frumos și impresionant, de ochii mari, strălucitori, gata în orice clipă să soarbă tot ca la un pas de totala destrămare.

Și Parisul ăsta al meu, cu toate străzile ale căror nume nu le știu, cu cheiurile Senei pe care le-am privit altfel de fiecare dată, cu atâtea cartiere miraculoase, atâta soare dezordonat, atâția pași, atâtea grădini unde să-ți amintești și să uiți deopotrivă, atâtea metrouri pierdute, prinse, înghesuite, muzicale, atâtea locuri familiare, atâtea lumini grațioase, Parisul chemărilor, al numelor proprii, al melancoliei șiroind pe trotuare, Parisul apus și renăscut, agonizând și luptător, Parisul de oricând și Paris-încă-o-dată - Parisul ăsta m-a strâns în brațe ca pe-un copil rătăcit și m-a alinat. Parisul ăsta al meu mi-a șoptit încă o dată de ce e Franța o mare națiune și de ce n-am încetat nicio clipă să o iubesc.

Parisul ăsta m-a salvat. Acolo, la intrarea în Pantheon, în ziua în care Madame Veil își găsea locul printre marii oameni cărora patria franceză le este recunoscătoare, în momentul ăla m-a copleșit frumosul, m-a copleșit parcă toată istoria poporului ăsta și fiecare bucățică din mine s-a simțit cum s-ar simți un francez mândru, hrănit de-o glorie interioară - o victorie asupra falsului, asupra prostiei și a tot ce-i meschin și nesemnificativ. M-a fermecat total - dar nu ca pe-un turist fascinat, ci ca pe o bucată ce și-a găsit întregul și ca pe-un om care-a regăsit umanismul (nu cel din cărți, nu cel din artă, ci acel spirit invizibil care-l unește cu simțirea sa).

Parisul ăsta e o parte aparte a mea - dar e partea aceea care mă ține romantică și vie și puternică. Parisul meu e-o experiență mereu diferită, după chipul și asemănarea mea, dar cu o cale mereu sigură către ceea ce trebuie să aflu.