Despre muzica din vârful pensulei

Știu că sunt un om norocos. Pentru că-s fericită des și mult. Și pentru că-mi trebuie doar lucruri mici, frânturi de clipe, ca să mă umplu toată de-un val de fericire nepotolită.

N-aș ști să explic de ce iubesc atât de mult muzeele de artă. N-aș ști să povestesc, nici în volume întregi de poezii ce senzații mă copleșesc când văd un tablou al lui Delacroix, sau al lui Klimt, sau al lui Matisse, Picasso, Van Gogh, Liebermann, Rembrandt, Dali, sau al oricărui artist care-a imortalizat scene din lumea asta în moduri inimaginabile. Nu știu să traduc fericirea inspirației, nu știu să exprim tumultul revelațiilor, nici pasiunea cu care urmăresc, atentă, luminile și umbrele și liniile fiecărei picturi. 

Poate că nu știu să vorbesc despre dragostea-mi de artă pentru că nici eu nu o înțeleg prea bine. Pentru că, deși caut întotdeauna mijloace de descifrare, niciodată nu sunt convinsă de ceea ce ajung să cred. Și asta iubesc enorm: trufia tablourilor care nu se lasă ghicite nici de cele mai agile minți. Dar nu înțeleg cum pot sta fermecată în fața unei picturi și să mă poticnesc, îmbulzită de tot felul de emoții, întrebări, porniri și inima-mi o ia la trap, în galop spre o nouă provocare, o altă perspectivă, o altă fericire.

Îmi plac muzeele de artă căci reorganizează prioritățile cotidiene. Îmi place acolo pentru că timpul trece altfel, sacadat, languros, romantic până la epuizate. Îmi place cum totul capătă alt sens, nimic nu mai e palpabil și totuși, fanteziile devin posibilități infinite. 

În fața tuturor tablourilor care au trasat evoluția artei, sunt eu într-o altă viață, eu cu alte feluri de fericire, însă mă simt de parcă toate-s ale mele. Și-n egoismul feroce care mă acaparează, uit și de cum întârzie lumea asta să devină mai bună și de cât de mică și neînsemnată e trecerea mea prin ea. 

La Berlin păsările zboară în contratimp

Berlin e ca un tatuaj pe care și-l fac tinerii non-conformiști ca formă de artă modernă imprimată pe propria persoană pentru veșnicie. 

Îndrăgostită mai ales de țări latine, n-am simțit niciodată o dorință prea mare de-a vizita Germania. Dar setea de-a descoperi și dorul de ducă pe care-l simt cum mă roade și mă împinge neliniștit tot timpul m-au făcut să ajung și în patria lui Goethe și a unei limbi cu care nu m-am putut împrieteni prea bine... 

Și-am aterizat în capitala care respiră istorie, care-i toată o cicatrice și o renaștere. Am trăit zile comprimate, stop-cadre, răscoliri în trecutul istoric și trecutul vieților oamenilor care au zăbovit decenii întregi pe teritoriul berlinez. Am avut impresia că sunt locuri în care timpul a lăsat totul nemișcat și sunt locuri care-au fost date peste cap de tumultul secolului XXI. Am înțeles că e un oraș împărțit de arhitectură, că e un centru al artelor noi și al spiritului extravagant, lipsit de orice limitare. 

Am mers mult, ca un turist, ca un localnic, ca un romantic, ca un poet, ca un copil curios, ca un om rătăcit. Berlinul te face să te simți occidental, să te simți parte din el și totuși nesătul de toate câte-ți poate oferi. Berlinul nu e ca un carusel, e ca un parc imens de distracții, lumini, culori și mișcare în toate ritmurile pământului. Un centru care te forțează să te simți și tu, pentru câteva clipe, centrul lumii. Un centru care te bulversează, te amețește, te amuză, te contrariază, te dezbină și te întregește în exact același moment. 

Am mers pe străduțe luminate timid, la ceasul târziu al nopții. Am fost la muzee de artă și la muzee de istorie pe care mi-am dorit enorm să le străbat. Am fost în toate punctele turistice și dincolo de ele, în locuri mai puțin faimoase și mai încărcate de substanța suflului berlinez autohton. 

Desigur, mi-au rămas încă multe de explorat, însă pentru o evadare de câteva zile, m-am umplut de aer curat, de-o capitală ce n-are nimic în comun cu senzația de sufocare, multă verdeață, bere bună, soare domol, tresăriri vechi și noi, inspirație cât pentru mii de scrieri și regăsiri fidele ale roadelor imaginației, adunate de-a lungul anilor din cărți, filme și povestiri...

Închid în mine o amintire cu frenezie și străluciri electrizante, ca un musical în avanpremieră, o bucățică din sufletul unui oraș pe care l-am cucerit și care m-a cucerit.

Mica țară din inima mea

Am dansat cu Balcicul de mână. Am privit nopți izbite de mare, cu putere, pe țărmul franjurat de oraș, oameni, stânci și veliere.

Balcicul cu străduțe armonioase și cochete, ca un mister nesfârșit, cu un vânt liniștitor care ordona parcă toate imperfecțiunile într-o dragoste solară.

La Kaliakra norii înghesuiau apusul. Și marea mi-a strigat din nou cât mă iubește și-am prins între gene toate locurile astea ca-n cărțile pe care le citeam cu nesaț în școala generală... așa cum mi le imaginasem, copleșitoare, îmbietoare, parte din mine...