Povești de retrăit credințe

Cândva, acum ceva mai mulți ani, m-am certat cu Dumnezeu. Căci am considerat că am pierdut prea mulți oameni dragi și dacă ar fi existat cu adevărat un Dumnezeu, gândeam eu, nu ar fi îngăduit să mi se frângă bucuria adolescenței așa brutal. Am decis atunci că a mea credință o pot păstra doar în mine, rezervată și sceptică, dezrădăcinată și fragilă, departe de orice Biserică și de orice divinitate „creatoare”. Și-am tăcut. Am ales să nu vorbesc despre asta sub nicio formă și să-mi construiesc eu viața în cel mai frumos mod cu putință.

Nu am încetat să simt profunzimi, au mai existat momente încărcate de multă spiritualitate care mi-au făcut bine și mi-au îmblânzit revolta, negarea și tristețile. În schimb, am refuzat orice urmă de dumnezei, biserici și rugăciuni. Așa am considerat eu că e corect pentru sufletul meu.

Astăzi, în schimb, s-a mișcat în mine o credință pe care nu o știam a fi parte din ceea ce sunt. Astăzi, parcă această credință abia s-a născut și pentru prima dată după atât de mult timp am simțit să spun: „cineva acolo sus mă iubește”. Și mă iubește prin toți oamenii care mă iubesc aici, pe pământ. Și mă iubește pentru că mă salvează atunci când mă simt pierdută ori singură ori indecisă. Pentru că oamenii ăștia minunați cred în mine și azi mi-am dat seama că și eu cred în ei și în mine și în credință. Cred în puterea aceea miraculoasă care cutremură un om din rădăcini, care-i dă speranță și-i arată că minunile se întâmplă, pur și simplu.

Și nu, minunile nu sunt atunci când visurile se împlinesc. Acelea sunt doar fericiri. Minunile sunt momentele în care ne intersectăm viața cu alte vieți, menite să ne arate o altfel de lumină.

Azi am primit cel mai frumos mărțișor posibil: un fel de credință nouă, sau poate o împăcare cu acel Dumnezeu al ortodoxiei ori acea divinitate a oricărei religii. Acum cred diferit, ca și cum am reîntregit credința dinăuntrul meu. Acum cred cu toate completările de care aveam atâta nevoie.



p.s.: vă sunt recunoscătoare pentru toate (re)găsirile.

Poezia mea e-a noastră

Carnețelul cu Picasso în care obișnuiam să înghesui tot felul de senzații poetice s-a împăcat cu lunga mea absență din viața sa.
Pe undeva, nici carnețelul primit în dar de la draga mea Crina într-un 25 aprilie ploios, într-un Lyon atât de familiar, nu-și mai amintește forma cuvintelor mele melancolice, pline de avânt și de înțelesuri nepotolite.
Asta pentru că am scris mult mai puțin în ultimul timp. Fără scuze. Viața mea a șerpuit doar pe alte cărări de munte, a gustat alte fructe, a căutat alte tinereți și alte feluri de alegeri.

Mi-am dat seama însă că nu știu să scriu despre victoriile sau înfrângerile personale. Poate că uneori par extrem de plină de mine, îngâmfată chiar, pentru că aleg să nu destăinui poveștile cărămizilor pe care le așez, ușilor care mi se închid sau ale ferestrelor pe care le caut. Adevărul e că nu știu să povestesc despre toate astea.

Pot vorbi de liniște, fericire ori clipe ce mă echilibrează sau oamenii frumoși ce mă-nconjoară, dar nu știu să înșir merite, realizări și alte minuni de care, uneori, recunosc, sunt puțin mândră. Doar puțin. Căci mi-e teamă să nu mă mulțumesc. Să nu mă opresc. Să nu mă limitez. Așa că mă bucur (puțin, uneori puțin mai mult), cu cele mai apropiate suflete și-apoi mă ambiționez să vreau mai mult, să pot mai mult, să fac mai mult. (Cumva, îmi tot sună în cap vorba aceea care spune: „n-ai reușit, continuă, ai reușit, continuă”.)

La fel cum nu știu să-mi etalez pierderile. Nu obișnuiesc să vorbesc nici despre momentele în care mă simt doborâtă, nedreptățită sau dezorientată. Din nou, nu pentru că sunt complet lipsită de modestie sau pentru că trăiesc într-un univers ideal cu floricele și fluturași, unde nimic rău nu se întâmplă, mai ales oamenilor buni. Nu. Ci pentru că le țin pentru mine, îmi duc singură bătăliile, să pot să-mi asum alegerile ulterioare. Poate că uneori e bine să te descarci, dar nu cred că ar trebui să murdăresc zeci, sute de cuvinte cu astfel de poveri omenești, cotidiene, atâtea pietre devenite în timp doar fire de nisip...

În schimb, pentru că sunt om și mai ales pentru că am o fărâmă de simț artistic, un camion de dragoste pentru litere și o nevoie acută de a împărtăși de-ale vieții ape adânci și ceruri senine, am înțeles că pentru toate acestea există poezia. Așa că poemele mele recunosc, în fața lumii, tot ceea ce eu îmi recunosc, adesea, doar mie: toate victoriile și toate înfrângerile, toate așteptările inutile și toate neașteptatele bucurii. Ce-am așternut în ultimii doi ani de lumi noi, întoarceri, amănunte, pași, exclamații și obraji îmbujorați, am adunat în 70 de pagini care s-au numit „Ce n-a pictat Matisse”. Și au văzut lumina tiparului mulțumită, în principal, lui Victor. În curând, vor putea simți și căldura palmelor și curiozitatea gândurilor oricărui iubitor ori contrariat de poezie.

Până atunci, simțeam nevoia să vă spun din nou: Mulțumesc! 
Pentru că mi-am permis să fur, de la fiecare Om pe care l-am întâlnit pe drum, câte-o firimitură din ce-avea el mai frumos în interior. Și-așa am devenit ceea ce sunt.