Ce multe ne învață depărtatea... ce multe lucruri se frâng adâncite de teamă în sufletul nostru și câte altele se nasc ori ies la lumină și ne-mping să fim curioși, ambițioși, mai raționali sau mai copii...
Încă nu m-am hotărât dacă aspectele pozitive ale acestei globalizări sunt mai multe decât neajunsurile, nici nu sunt interesată de statistici sau cercetări sau tot felul de analize strice. Mă interesează, în schimb, omenescul... Ființa noastră - cu tot ce are al ei - ce facem cu ea?
Ne mutăm dintr-un loc într-altul să căutăm vieți mai bune, locuri de muncă mai bune, salarii mai mari, orașe mai frumoase. Asta se întâmplă în fiecare zi, cu mulți, foarte mulți, poate prea mulți oameni... Și ajungem în alte țări, vorbim alte limbi, ne îndrăgostim și ajungem să formăm familii cu persoane provenite din culturi diferite și totul devine un amestec și se deschide marea poartă a schimburilor culturale... Și păstrăm de la ”noi de-acasă” ce simțim că e important și împrumutăm de la cei din jur alte aspecte, pentru ca, la rândul nostru să le transmitem ceea ce suntem în interior.
”Ne amestecăm... ne amestecăm...” vorba cântecului. S-ar putea să fie bine sau s-ar putea să scăpăm din vedere câteva detalii - contează mult prea puțin unde ești dacă nu ești cu cine te simți bine, contează prea puțin ceea ce ai dacă nu ai cu cine împărtăși... contează prea puțin atât de multe aspecte superficiale, de care ne agățăm în fiecare zi ca niște nebuni de parcă astea ar fi jaloanele vieții noastre... Și facem copii în culturi diferite și îi creștem cu fărâme din noi și fărâme din țara care ne-a adoptat și acei copii vor crește și vor avea o identitate atât de marcată de globalizare. Nu știu dacă, pe undeva, există o echitate... dar știu că orice ființă umană își conturează existența în jurul unor credințe (fie ele de orice natură), ori în jurul unor apartenențe. Iar rădăcinile ni se diluează ușor ușor, ajung să fie altele, altfel.
Spuneam că toată această mișcare continuă, această fugă neîntreruptă ajunge să ne risipească timpul, viața și simțirea. Distanțele se măresc și cu toate mijloacele de comunicare trăim o iluzie că putem suplini orice lipsă și orice dor. De fapt, ne amăgim. Și alergăm inconștienți spre un trai mai bun care în esență e un drum, pe care însă ne rămân departe oamenii dragi - prieteni de toate felurile, ai noștri părinți și bunici, locurile natale, iubirile pierdute ori apuse, amintirile șterse și atâtea și-atâtea altele de care am avea nevoie mai mult decât ne place să recunoaștem.
Nu am concluzii, doar doruri și cumva, pentru sufletul meu, promisiunea că nu îmi voi înșirui viața căutând himere de confort și bunăstare - ci doar un loc al meu, cu oamenii mei frumoși.
*
How many things can the distance teach us... How many things break in our soul when pressed upon by fear and how many more get born or thrust into the limelight and push us to be curious, ambitious, more rational, or more childish.
I haven't made up my mind yet whether the positive aspects of globalisation outweigh the shortcomings, nor am I interested in any research or statistics or all that strict analysis. However, I am fully interested in the human side of the story. Our being - with everything it possesses - what are we going to do about it?
We are moving away from one place to another seeking better lives, better jobs, higher salaries, greater cities. This happens everyday with many, so many, maybe too many people... And we settle down in foreign countries, we speak different languages, we fall in love and start families with people coming from totally diferent cultures and everything becomes a mixture and the big cultural exchange door opens... And we hold on to what we feel is important from our home and we borrow some things from those around us, with whom we share our inner aspects.
We are mingling... It could be fine or we could lose sight of a few details - it matters much to little where you are if you're not there with someone with whom you feel good, it matters much to little what you have if there is no one there to share it with... there are so many superficial aspects that matter much to little, to which we cling on every day like there's no tomorrow, like these are the traffic cones of our lives. And we are having babies in different cultures and we raise them with pieces of ourselves and pieces from the country that fostered us and those kids will grow up and they will have their identities fully marked by globalisation. I am not sure if this is reasonable, but I know that every human being revolves around faith (regardless of nature), or around a sense of belonging. And our roots are slowly fading into others, different ones.
I was saying that all this continous movement, this unstoppable run scatters our time, our life and our senses. The distances are getting larger and with all the communication means we use, we are just living the illusion that any gap can be supplied. Actually, we are decieving ourselves. And we are running unconsciously towards a better life which is, deep down, just a path where our dearest things are left behind: all of our friends, our parents and grandparents, our native places, our lost loves, our erased memories and many others that we need more than we want to accept.
I don't have any conclusions, just longings and somehow, for my soul, the promise that I will not pull my life apart searching for chimaeras of confort and well-being, but only for a place of my own, with my beautiful people.
