Vunk Simfonic. Așa, și?!

Duminică am fost la concertul “simfonic” susținut de cei de la Vunk, Bucharest Jazz Orchestra și Camerata Regală. Îmi place mult muzica celor de la Vunk. Într-adevăr, mai mult cea veche decât cea nouă, dar le apreciez energia și entuziasmul și caut să îi ascult live de fiecare dată când am ocazia. 

Până acum am fost la trei concerte de-ale lor, iar unul l-am transmis pe Pro FM Lider FM, anul trecut. Am avut ocazia chiar să îl am pe Cornel Ilie în studio și să pun la cale un interviu ad-hoc cu el. A fost tare fain. Mi-a plăcut mult deschiderea lui, onestitatea și pasiunea cu care povestește despre ceea ce face.

Revenind la experiența concertelor. Nu pot spune că îmi lipsește. Iubesc atât de mult muzica încât să iau parte la înfăptuirea ei, să asist la o adevărată desfășurare de forțe muzicale, nu poate fi decât un privilegiu. 

Așa că, după o ediție de Stufstock, 4 ediții de Folk You, 6 festivaluri studențești de folk, concertele celor de la Iris, Phoenix, Trooper (de vreo 5 ori), Cargo, Compact, Celelalte Cuvinte, Vița de Vie, Taxi, Vunk, Urma, Timpuri Noi, Partizan, Travka, Sarmalele Reci, Bere Gratis, Zdob și Zdub, Luna Amară, Odyssey, Bosquito, El Negro, Holograf, Direcția 5, Semnal M, Maya, Conexiuni, Vama și marile legende pe care le-am putut urmări cu sufletul la gură și cu o fericire mai mare decât mine: Ozzy Osbourne, Scorpions, Iron Maiden și Roger Waters, pot spune că știu ce înseamnă un concert absolut genial, unde ceea ce auzi e mai presus de orice ai trăit vreodată.

Concertul Vunk Simfonic a fost o totală dezamăgire. Am fost dezamăgită pentru că așteptam altceva. Așteptam un concert simfonic și o variantă pe măsură a pieselor Vunk. Prietenii mei, mai pricepuți în materie de sonorizare, mi-au spus că orchestra trebuia să se audă mult mai tare, ca să nu fie “stinsă” de tobe și chitare electrice. Dar nu asta a fost problema mea. 

Mi-am dorit să aud mai mult decât un concert Vunk. Mi-am dorit să aud piese reorchestrate, să ascult piese influențate puternic de viori și instrumente de suflat. Aș fi vrut ceva nou, o muzică specială, născută din alăturarea asta ce părea nu doar promițătoare, ci și interesantă și extraordinar de ofertantă. Nu am auzit nimic din toate astea. Căteva viori s-au auzit, vag, în vreo două piese. Iar la “Pleacă” am auzit și un saxofon. 

Cam atât. La bis au cântat iar “Pleacă”. Am plecat. Cu o părere de rău pentru că nu am luat parte la un concert de rock alternativ orchestrat în variantă simfonic, ci la un concert normal Vunk. Din nou publicitatea trădează. M-am gândit că și intrarea liberă a contribuit cumva la această ”calitate”. Am crezut apoi că ia a fost vorba despre o treabă făcută ”românește”. 

Dar nici despre lipsa biletelor și nici despre țara asta nu este vorba. Și Iris, și Phoenix au fost în stare de niște minunății simfonice. Problema a fost ceea ce și-au dorit artiștii să ofere publicului. Nimic nou. Nimic ingenios. Le-a ajuns doar alăturarea instrumentelor rock de cele ale orchestrei. Niciun efort în plus. Cum ar spune cei de la Byron, una dintre puținele trupe pe care le iubesc și pe care încă nu am avut ocazia să le prind în concert: ”și gata!”.

Mai puțin de mine, mai mult de fericire

Astăzi am terminat primul an de facultate. Un an greu și frumos. Un an în care mi-am schimbat multe aspecte din viață, am înțeles și am învățat multe lucruri...

De curând mi-am dat seama că îmi place să vorbesc mai puțin despre mine și că sunt mai curioasă să aflu despre oameni și despre tot ce fac ei minunat. Despre mine, vorbesc oricui, oricât, dar niciodată despre zbuciumul meu sufletesc, despre frământările sau speranțele ce trăiesc în interioru'-mi. Îmi place ca acei oameni care vor să mă cunoască, să mă descopere, pur și simplu, să mă caute, să mă vadă. Sau să mă citească. Aici, pe blog, ori în textele mele, oricine poate încerca să mă ghicească. Nu știu însă dacă și în ce măsură va reuși. Nici nu e foarte important, de fapt. Nu e o provocare. E un sentiment pe care îl am acum, după 9 luni de București și după ce am vorbit cu mulți oameni despre câte-n lună și în stele.

Poate că uneori nu pot vorbi despre mine în puține metafore și aproape nicicând într-un fel concret. Poate că încerc să cuprind și să descriu cât mai multe din simțirile mele neobosite adunate din toate cele patru zări... Poate că nu e un lucru bun că nu știu cum să le spun ”bun venit” oamenilor în lumea mea, sau poate că mă preocupă prea mult să aflu dacă să-i las acolo sau nu. Poate că sunt prea riguroasă și cern prea mult totul... Cu ani în urmă nu știam deloc să aleg oamenii. Acum nu îmi pare rău - am învățat foarte multe de la fiecare dintre ei. Și mai ales, îmi place să cred că am învățat să-i aleg. Așa că îmi permit să aleg după sufletul meu. Poate greșesc sau poate nu. Dar aleg să aleg. Și așa sunt mulțumită.

Cât despre primul an de facultate, cred că am ales bine... Nu neapărat facultatea, ci orașul, câțiva omuleți faini, locurile prin care am trecut, tot ce am citit, privit, visat, văzut, lăsat în urmă - am ales bine. Alegerile astea m-au făcut mai mult fericită decât nemulțumită, așa că, pe undeva prin mintea mea, s-a născut un gând că-i bine așa. Și tare-aș vrea să-mi fie bine în continuare.