Pentru a scrie cu senin...

O vacanta mult asteptata. O vacanta intr-o tara de un verde crud, cu tarmuri prietenoase, ploi surprinzatoare si ape nelinistite.

Imbinari de muzica si ganduri, avioane si trenuri, seri si pajisiti inflorite. Am regasit Anglia la fel de curata, ordonata si ingaduitoare. De data asta, insa, voi merge mai departe de capitala-i celebra si imprejurimi. De data asta vreau sa gust cu toata inima Manchesterul, orasul de unde a pornit, practic, Revolutia Industriala. Vreau sa revad faleza din Liverpool de care m-am indragostit iremediabil acum 2 ani si mai vreau sa cuceresc necunoscuta Irlanda. Vreau sa traiesc senzatia unui ocean intins la picioarele mele si sa ma las calauzita de un vant prielnic acestor locuri...

Cam asta este lista de propuneri a turistului sufletist din mine. In schimb, imi doresc in aceeasi masura sa ma las imbibata de locurile acestea, atat de familiare dragului meu... Imi doresc sa vars cat mai multe cantece perfecte in mine pana cand nu va mai incapea in mine atata frenezie, culoare, dans, hohot de emotie.

Ni se intampla ceva. Cu siguranta. Ceva incredibil. O fereastra spre cadrul povestilor uimitoare ale lui Jane Austen ori Charles Dickens. O poveste pe care noi o scriem acum, in alte timpuri, in alte nuante si cu alte parfumuri. O poveste care ne implineste, care ne da voie sa respiram cu frecventa pe care ne-o dorim. O poveste care, pentru mine, cel putin, e mai puternica decat realitatea. Asa ca o construiesc si o indrept spre cele mai frumoase clipe, secvente memorabile, care sa stea drept vesnica marturie ca viata merita traita. Pur si simplu.

Și pentru ca au fost de curand sarbatori importante pentru crestini, inchei cu o rugăciune, aflată de la Bono, pentru noi toți: ”Do not become a monster in order to defeat a monster!”.

Niciodată străin de dragoste

Pentru mine, existența lui Camus în această lume este scrisoarea de dragoste primită de la viață.

Joi de departe

Se întâmplă să mă gândesc uneori la Galațiul meu. Nu cu acel dor nebun de casă, de locurile copilăriei, adolescenței, locurile îmbibate de imagini, momente, amintiri care mi-au conturat viața de până acum. Nu. Mă gândesc la Galațiul meu ca la un punct de plecare. Un punct de la care am pornit și de unde am început să cresc. Felul în care oamenii pe care i-am cunoscut acolo și lucrurile pe care le-am făcut în micul meu oraș m-au influențat și mi-au dat o orientare. Practic, m-au îndrumat.

Într-un fel, cred că orașul meu de pe malul Dunării mi-a dat imboldul ăsta de a pleca mai departe. Curajul, puterea, încrederea, curiozitatea... M-a provocat, tocmai pentru faptul că ceea ce găsisem și aflasem se cerea completat. Orașul ca împrejurare, văzut ca un context pentru ceea ce sunt și pentru locurile spre care privesc... așa se vede acel spațiu în adâncul nostalgiei mele. Galațiul ca punctul 0, de care mă îndepărtez din ce în ce mai mult fizic și poate și spiritual. Această îndepărtare nu e o renegare, nici o fugă, nici o eliberare. E o necesitate, o direcție, o alegere. Mereu e vorba despre alegeri. Și despre ambiție, în privința mea.
Simt că am cucerit un teritoriu și ca un bun strateg, mă îndrept spre următorul. Poate mă supraevaluez sau poate e o metaforă potrivită prin care să povestesc ce și cum simt.

Nostalgiile ar trebui să poată vorbi. Ar trebui să facem cunoștință cuvintelor cu nostalgiile noastre. Deși nu ar fi neapărat mai simplu, dar mai frumos sigur ar fi. Pentru că realizezi că simți. Iar când auzi și înțelegi ceea ce simți, înseamnă ca vei ști un lucru în plus despre tine. Și astfel, vei afla mai ușor încotro te îndrepți.

Îmi place să mă gândesc la mine ca la un om care nu renunță nicicând, un om care nu e un Sisif al vremurilor moderne. Un om care știe că, în mâini potrivite, o piatră ar putea fi ”Coloana Infinitului”...