Destin

Dacă ar fi să o iau de la început, să dau timpul înapoi, să schimb ceva, aş trăi şi aş face totul exact la fel...
Acum 10 zile mă urcam cu inima strânsă în trenul ce avea să ma ducă departe... Nu, nu distanţa mă speria, nici măcar necunoscutul... Mă temeam de mine, de faptul că îmi forţam limitele, că exista o şansă destul de mare să descopăr despre mine lucruri noi... Şi mă temeam de ce-aş putea afla, de ce-aş putea descoperi şi cum s-ar oglindi toate acestea în mine... După un drum de 16 ore am ajuns la Râul Alb, în tabăra aflată la 20 de km de Reşiţa... Eram într-un loc total necunoscut, la 750 de km de casă, înconjurată de feţe ciudate, pe care în oboseala şi în tumultul acelei dimineţi nu le puteam privi cu inima... Toată ziua aceea mi s-a părut agitată... Nu îmi găseam locul, nu mă gaseam pe mine, încă eram plină de gânduri cu care venisem de-acasă şi nu puteam să mă apropii de nimeni. Pentru prima dată, înconjurată de atâţia oameni, i-am catalogat drept 'străini' şi mi-am îmbrăţişat cu ciudă dezamăgirea... Dar a venit şi seara... Da, noaptea cu magia ei inconfundabilă, cu o jumătate de lună ce veghea dintre munţi şi un cer cu milioane de stele ... Muzica n-a lipsit, bineînţeles, iar clipele acelea m-au salvat... Am început...sau mai bine zis, am reînceput să fiu eu, să vorbesc, să mă bucur, să trăiesc toată frumuseţea ce mă înconjura... Iar ce a urmat... este poveste...
Nu am crezut vreodată că în afară de locul în care locuiesc de când eram mică şi Vama Veche ar putea exista în lume un alt loc pe care să-l simt ca fiind 'acasă', în toată puterea cuvântului... Ei bine, cele 7 zile în care am devenit cu toţii o mare familie m-au învăţat că viaţa este uneori mai frumoasă decât ar putea percepe un biet suflet omenesc... De când m-am întors, tot caut cuvinte potrivite, să descriu, să povestesc, să strig cât mă ţin plămânii cât de îndrăgostită sunt de tot ce s-a întâmplat săptămâna trecută, de toate locurile şi mai ales de oamenii aceia 'dureros de frumoşi'. Şi nu găsesc... Nici cântece, nici poezii... Găsesc totul prea puţin, prea sec, prea îndepărtat, de ceea ce a însemnat pentru mine această experienţă...
Au fost zile luminoase, zile în care am jucat fericirea pe degete, în care am cântat din privire, zile în care am plâns de atâta dragoste de frumos... Sunt mai convinsă ca oricând că "totuşi, există iubire" şi mai mult, "totuşi, există iubire, în veci, peste orice blestem".
M-am îndrăgostit de radio. Cum spunea Sorin, "m-a prins microbul". Iremediabil. Nu-mi pare rău. N-am mai simţit niciodată în mine zbătându-se atâta dragoste pentru altceva în afară de mare... Nu ştiu dacă e bine sau nu, dar ştiu că aşa sunt eu, de asta am nevoie, acolo îmi este locul...
Şi oamenii. Mereu am iubit oamenii. Mereu am adorat să-i cunosc, să-i descopăr, să învăţ tot ceea ce pot de la ei. Dar niciodată nu mi-am imaginat că pot primi lecţii de la atâţia oameni atât de diferiţi şi că pot afla poveşti de viaţă care să mă schimbe atât de mult. Cum spuneam, nu sunt cuvinte ori nu le găsesc eu la această oră... pentru a putea defini senzaţia aceea de dragoste şi fericire pentru că ai alături OAMENI aşa minunaţi încât simţi că nu încape în tine... Şi nu există-n lume hohote de râs ori de plâns destul de puternice încât să exteriorizeze preaplinul de emoţie strâns înăuntrul tău.
Am plecat c-o valiză de temeri, prejudecăţi şi nelinişti. M-am întors c-un suflet care dă adesea pe-afară de-atâta iubire pe care v-o port, vouă, oameni superbi care m-aţi învăţat să văd lumea altfel, care mi-aţi cântat adevărata muzică a vieţii şi pe care nu v-aş putea uita nici într-o viaţă viitoare... Voi toţi sunteţi un univers în care trăiesc în armonie toate cele calde şi senine, tot ce înseamnă cuvânt blând şi anotimp de dragoste.
Până la următoarea revedere, vă voi oferi din când în când scrisori pline de dor, doar ca să ştiţi că cineva, la 750 de km distanţă vă mângâie cu cele mai drăgăstoase gânduri şi vă mulţumeşte cu cea mai arzătoare dragoste...

Ce bine că sunteţi! Ce mirare că sunt...


 

Tangoul ploii la mal de mare...

Simţeam ropotul ploii în mine
dincolo de vama din mine
cum mi-l smulgeai pe Nichita din braţe
la fiecare descătuşare
a trupului tău
de fiinţa mea
Şi eram aşa de fragilă...
Ar fi trebuit să-ţi dai seama
că ploaia nu se va opri
că mă vei lăsa goală
de forţa iubirii
învăţată de-o tânără precoce
din fiecare poem
a lui Nichita...

În genunchi,
marea jeleşte-n cântece iudaice
nunta noastră
inacceptabilă
imatură
ireală...
Marea-şi plânge mereu
cu disperare
toţi morţii:
pe Nichita şi toate tinerele leoaice,
ploaia ştirbă din mine
şoaptele tale frânte...