Cum poţi, ca atunci când realizezi că porţi pe braţe doar spinii trandafirului, nu şi floarea sângerie, ceva mai rău decât criminalul, însăşi arma crimei, să nu te sperii, să nu te nelinişteşti câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, să-i strângi la piept cu şi mai multă forţă, cu toată îndârjirea neamului femeiesc, cu încăpăţânare, dorinţă, ambiţie şi devotament?! Să le oferi căldura pielii tale cu dinţii încleştaţi de patima gestului tău inconştient, dar inevitabil?! Să-i mângâi în fiecare clipă cu eternitatea iubirii necondiţionate şi să îi alinţi cu toate dorurile acestei lumi?! ...
Oare spinii se usucă şi cad vreodată? Sau măcar... ar putea naşte flori? ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu