Se zbate vara-n trup şi sânge

Cântă, cântă,
CÂNTĂ
nimfele verii
despre ceruri care se deschid
să-şi odihnească îndrăgostitul trupul graţios
obosit de-atâta alergat
după primăveri iluzorii păpădii efemere nopţi albe...
şi pacea albastră i se scurge prin vena cavă

Fără răspunsuri, doar incertitudini...

Cum poţi, ca atunci când realizezi că porţi pe braţe doar spinii trandafirului, nu şi floarea sângerie, ceva mai rău decât criminalul, însăşi arma crimei, să nu te sperii, să nu te nelinişteşti câtuşi de puţin, ba dimpotrivă, să-i strângi la piept cu şi mai multă forţă, cu toată îndârjirea neamului femeiesc, cu încăpăţânare, dorinţă, ambiţie şi devotament?! Să le oferi căldura pielii tale cu dinţii încleştaţi de patima gestului tău inconştient, dar inevitabil?! Să-i mângâi în fiecare clipă cu eternitatea iubirii necondiţionate şi să îi alinţi cu toate dorurile acestei lumi?! ...
Oare spinii se usucă şi cad vreodată? Sau măcar... ar putea naşte flori? ...

La capătul celui de-al treilea an

Iată că am ajuns şi în ultima săptămână din clasa a XI-a. Ei bine, pot spune că mă bucur din tot sufletul că a trecut anul ăsta cumplit de greu.
Am ajuns la finalul lui cu o medie de 9.07 de care, sinceră să fiu, sunt mulţumită, având în vedere câte lucruri adiacente şcolii am făcut anul ăsta, având în vedere că am lipsit destul şi foarte multe lucruri au fost recuperate ori prinse din mers şi mai ales, având în vedere că am învăţat de două ori mai mult decât anul trecut. Dar nu despre asta vroiam să povestesc aici, ci despre câte şi mai ales ce-am mai făcut, căci am rămas în urmă cu jurnalul meu virtual şi nu ştiu dacă interesează neaparat pe cineva, dar mai târziu, când voi privi înapoi, voi putea să mă analizez cu ochi mai critici şi bineînţeles, mai experimentaţi.
Aşadar, clasa a XI-a a însemnat muncă multă, conştientizarea unui bac inevitabil la mate M1 ce se apropie vertiginos, o chimie imposibilă, ore chinuitoare de fizică şi restul materiilor care îşi cereau drepturile în raport cu importanţa cuvenită fiecăreia... Pe lângă toate astea, clasa a XI-a a însemnat o ambiţie cumplită de a ajunge la olimpiada naţională de franceză (totuşi, am ajuns prima pe judeţ), cărţi întregi de engleză lucrate pentru Cambridge, ore de voluntariat săptămânale şi nu în ultimul rând: cenaclul sau mai bine zis o seriozitate în atitudinea faţă de aptitudinile mele literare.
Deşi nu am avut răgazul necesar să fac multe lucruri pe care mi le-aş fi dorit (dar e timp destul în viaţa asta, nu simt că am pierdut nimic), simt că am evoluat. Simt că mintea şi spiritul meu au mai făcut un pas pe drumul  acesta întortocheat şi abrupt pe care se aşterne povestea mea. Mă bucur că "am mai crescut" în ceea ce priveşte poezia pe care o scriu, mă bucur că am învăţat cam câtă franceză mi-am dorit şi nu în ultimul rând, sunt atâât de uşurată că a trecut şi Cambridgeul. Lucruri multe, bune şi importante, fără de care probabil că nu mi-aş putea echilibra sufletul în lumea asta nebună de azi.
Iar în ultimul timp, mi-am hrănit sufletul şi cu iubirile mele 'secrete': marea, muzica şi fotografia. De 1 mai am fost în Vamă, cadoul meu de majorat, cadoul meu de om sufletist pururi îndrăgostit de agitaţia mării. Apoi a fost Festivalul de Folk, unde m-am oferit voluntară să-l ajut pe Hippie cu mici chestii organizatorice şi astfel am avut ocazia să cunosc oameni minunaţi cu nişte voci incredibile, o atmosferă la afterparty de milioane de stele sclipind doar de fericire, cântări ad-hoc şi amintiri de neuitat. La sfârşitul lui mai am fost în tabăra de creaţie de la Petroşani şi din nou realitatea a bătut orice aşteptare. Oameni superbi, peisaje ce mi-au tăiat respiraţia, zile scăldate-n tot felul de cântece dragi, o expoziţie de final şi prietenii care încă durează. Experienţa de la Petroşani, venită după festivalul de folk, nu ştiu dacă m-a schimbat, dar cu siguranţă m-a oglindit, m-a făcut să mă descopăr aşa cum sunt, să mă văd în ceilalţi, să am timp să îmi analizez gândurile, stările şi reacţiile şi mai ales să găsesc în mine liniştea şi pacea de care am atâta nevoie. Viaţa mi-a arătat a zecea oară că visurile se împlinesc şi că tot ce trebuie să faci este să crezi cu destulă tărie. Desigur, tot viaţa m-a învăţat că e un timp pentru toate şi tocmai de aceea nu mă grăbesc nicăieri. Simt şi ştiu că totul se va întâmpla exact atunci când va trebui, când voi avea nevoie, când voi fi pregătită.
Cam atât din anotimpul sufletului meu. O să vă las câteva fotografii din inima munţilor care provoacă în fiecare zi cerul unui Ardeal absolut sublim...

Un el şi-o ea stăteau într-o valiză

Ea îşi ascunde privirile
în valize mari
pe care numai el
e în stare să le târâie
pe asfaltul murdar
de indiferenţă de gropi de neiubiri
Ea se ascunde toată
acolo unde ştie
că doar el
o va găsi.