Cu tine.

Vino iar dar pentru totdeauna
Eu ştiu, e greu... să iubeşti cum iubesc eu...
Doar aşa vom fi mereu...

De ce Consiliul Elevilor?

Pentru că nu vreau să vă conving de nimic,
pentru că nu vreau să promit, nu vreau să vă prostesc.
Ştim cu toţii cum merg lucrurile în LVA.

Mai noi sau mai vechi, suntem copii de colegiu cu prestigiu şi asta ne obligă la acţiuni măreţe, la viitoruri strălucitoare.
Mereu am avut un om capabil care să ne reprezinte, care şi-a câştigat simpatia, popularitatea, aprobarea, de-a lungul timpului; care a demonstrat că poate, numai după ce i-a fost oferită şansa, care ne-a arătat că nu promisiunile sunt cele care îl recomandă, ca un adevărat Preşedinte al Consiliului Elevilor.

De ce candidez?
Pentru că pot, pentru că acum am ŞANSA. Mulţi dintre voi ştiti ce e aceea - momentul în care ţi se oferă pe tavă ceea ce ai aşteptat ani buni - trebuie doar să ştii să iei.
Pentru provocare, pentru că vreau să-mi demonstrez că sunt în stare să reprezint cu succes liceul ăsta cu mormanul lui de pretenţii.
Pentru că acum am ocazia să fac tot ce îmi stă în putere să rezolv problemele reale ale elevilor, implicit şi ale mele, fiindcă interesele lor se identifică perfect cu interesele mele.
Pentru că există probleme pe care de aproape 6 ani le-am ascultat, le-am simţit şi am aşteptat să fie rezolvate.
Dar cum "dacă vrei ca ceva să fie bine făcut, trebuie să îl faci cu mâna ta", consider că acum este momentul meu să fac diferenţa pentru noi toţi.



***

We don't need no thoughts control.

Pentru revederi.

Şi a fost Ozzy.

Încă din mai mi-am dorit să ajung la Ozzy Osbourne live @ Zone Arena, deşi în ultimele două luni motivul pentru care vroiam să ajung era unul mai puternic decât concertul în sine. Cu toate acestea, le-am avut pe amândouă. Povestea noastră scriindu-se pe "Mr. Crowley", pe "Crazy Train" şi pe "Mama, I'm coming home"; mulţimea, frigul, Ozzy, suflete fericite şi TU. Departe - lumea, aproape - noi doi şi-o geacă de motor. Seara când AC/DC s-a iubit cu Black Sabbath şi cu Harley Davidson, toate astea pe vocea zeului rockului, care, pe lângă muzica genială pe care ne-a dăruit-o ne-a dat şi o adevărata lecţie de naţionalism. A fost un moment din acela în care am fost convinsă că nu există nimic pe lumea asta ce mi-aş mai putea dori.
Restul a fost doar un extra-bonus la biletul fericirii: Guano Apes şi It's my life, Ruby Tuesday, străduţe îngropate în noapte... "what dreams may come?!" - realitate, aş răspunde.

Îţi mulţumesc ţie... pentru iubire, pentru muzică, pentru timp, pentru Led Zeppelin şi pentru spiritul hippie pe care mi-l cultivi cu măiestrie.
Îi mulţumesc domnişoarei Adeline ... pentru nehotărâre, pentru enervantul calm de care a dat dovadă, pentru fotografii, pentru râsete şi poveşti simpatice, pentru prietenie, pentru ajutor, pentru că a suportat stoică montagne-russe-ul din spatele maşinii...
Nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Andrei, fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile.


În final, câteva fotografii-suvenir:

It's gonna be sooo Ozzy

waiting for tonight.