Mult, tot, mereu/ My 'Everything, Everywhere, All At Once'

[English version below]

Din toamna lui 2021 nu am mai respirat. Sau mai bine zis am folosit tot tubul de oxigen disponibil. 

În septembrie 2021 am tras aer în piept fără să știu că va trebui să-mi ajungă cam doi ani. Atunci am început o nebunie pe care n-am crezut că o voi (mai) face. 

Înapoi în 2015-2016. În ultimul an de facultate, am lucrat, pe mai tot parcursul anului universitar. Am lucrat full time, în administrația centrală, cu multă dedicare și energie. Și cu multă înțelegere de la șefii mei de atunci să-mi pot termina studiile. În practică, alergam între birou și cursuri, stăteam la serviciu până (foarte) târziu să termin îndatoriri de muncă și teme de facultate. Când am încheiat facultatea și mi-am luat licența mi-am spus că nu voi mai face nicicând un program de studii academice în timp ce lucrez. Motiv pentru care nu am continuat cu masteratul. Eram epuizată și îmi doream să mă bucur de acele câteva ore libere de la capătul unei zile de muncă sau de o duminică în care nu aveam nimic de făcut. Mi-am spus că voi face un masterat atunci când îmi voi lua un an sabatic, fără serviciu, și mă voi putea dedica studiilor.

Au trecut 5 ani de atunci și m-am cufundat în muncă și responsabilități și am realizat că timpul trece. Mi-am dat seama că e timpul să cresc profesional și că ar fi bine să am studii complete. În 2020 am avut prima tentativă de a mă înscrie la un program de masterat, part-time, la Leuven. Nu m-au acceptat pentru că licența mea în Comunicare și Relații Publice nu aprofunda destul Relațiile Internaționale, ceea ce voiam eu să studiez la masterat. Așa că

în 2021 am aplicat la două facultăți: una full time în Bruxelles și una cu frecvență redusă în București. Am fost acceptată la amândouă și am zis 'de ce nu?!'. La Vrije Universitet Brussel am urmat masteratul de un an New Media and Society in Europe, iar la SNSPA București am făcut Masterul de Management și Comunicare în Afaceri, timp de doi ani. 

În septembrie 2022 am absolvit Masteratul la VUB. Săptămâna aceasta am încheiat și cel de-al doilea master, cel de la SNSPA. De ce a fost greu? Pentru că muncă mea e extrem de solicitantă, iar în iarna 2022 totul a devenit și mai complicat, stresant și implicând muuult mai multe ore petrecute în fața laptopului. E greu să rezum în câteva propoziții ce au însemnat, cu adevărat, anii aceștia. 

Muncă la turație maximă. Cursuri la facultate. Teme, examene, învățat, învățat, învățat. Pe lângă astea, viața de zi cu zi: acasă - în Belgia și în Romania, timp cu familia, organizat vacanțe, cine cu prietenii, ales cadouri, plănuit diverse, cununat, botezat, mers la nunți și alte evenimente de umplut sufletul, concerte ori seri liniștite în canapea, discuții despre visuri și principii, îndoieli și contradicții. În plus, acum un an am aflat că sunt însărcinată. Privind în urmă, am impresia că am alergat prin cele 9 luni, la controale și cursuri, la adunări cu prietenii și la birou, ca la un maraton în care toate celelalte deveniseră doar obstacole de trecut pentru a ajunge la linia de sosire. Este incredibil cum am rezistat și am rămas întreagă la minte și, în mare parte, sănătoasă.

M-am întrebat și eu și m-au întrebat și prietenii și uneori și ai mei părinți cum pot face atâtea, toate, cum pot trăi în ritmul ăsta, pur și simplu cum. Și m-am gândit bine și-apoi am realizat cum. Cu enorm de mult sprijin și ajutor nevăzut, aproape insesizabil atunci când privești imaginea de ansamblu.

Dar adevărul e că am un soț care mă sprijină necondiționat. Care mă ascultă și crede în mine. Care face cumpărături, mă aștepta cu masa în zilele cele mai lungi, se ocupa de tot ce era administrativ sau necesar acasă, ținea legătura cu prietenii și familia, mă menaja cu tot ce putea. Un soț care m-a ajutat enorm de când am născut și fără de care sunt convinsă că nu m-aș fi bucurat într-atât de fiecare clipă a maternității. El e arma mea secretă, partenerul meu în toate, prietenul de nădejde, aliatul în orice îmi pun în minte, rațiunea și mintea limpede când mie mi se îneacă toate corăbiile. 

 

Și nu, nu scriu toate astea că să îl ridic pe un piedestal - avem și noi contrările noastre și destule aspecte asupra cărora nu putem cădea de acord sau privințe în care suntem complet diferiți sau enervant de asemănători. Dar scriu toate astea pentru că adevărul e că nu aș fi putut duce la capăt două masterate în timp ce lucram ca nebuna și mai eram și însărcinată și apoi cu un bebeluș mic mic dacă nu aveam atât de mult sprijin, atâta înțelegere și mai ales dragoste. 

Mulțumesc, Bogdan, pentru că ani buni n-am știut unde sunt sau ce preț au roșiile în niciun supermarket, dar le-am avut mereu în frigider. Mulțumesc pentru că ai ascultat tot ce aveam mereu pe suflet și asta m-a ajutat să pot merge mai departe oricât de greu sau fără rezolvare părea totul. Mulțumesc că nu m-ai lăsat să renunț, pentru că tu mă crezi foarte buna și nu eziți să spui asta tuturor: familie, prieteni, străini sau chiar șefilor mei. Mulțumesc, pentru că la întrebarea 'cum pot' răspunsul e: cu ambiție de fier, multă multă muncă și ajutor necondiționat.

 

Acum expir. 

 

~

 

It feels as if I’ve been holding my breath since 2021. Or rather, as if I’ve used all the available oxygen.

 

In September 2021, I took a breath without knowing that I would have to hold it for about two years, as I started a madness that I didn't think I would do (ever again).

 

Back in 2015-2016. In most part of my last year of university, I worked full time, in the central administration, with a lot of dedication and energy. And with a lot of understanding from my bosses at the time to be able to finish my studies. In practice, I was running between the office and classes, staying at work until (very) late to finish work duties and college assignments. When I finished college and got my bachelor's degree I told myself that I would never do an academic program while working. That's why I didn't continue with my master's degree. I was exhausted and wanted to enjoy those few free hours at the end of a work day or a Sunday when I had nothing to do. I told myself that I would do a master's when I would take a sabbatical, without work, and could fully devote myself to my studies.

 

It has been 5 years since then and I have immersed myself in work and responsibilities and realized that time flies. I realized that it is time to grow professionally and that it would be good to complete my education. In 2020 I had my first attempt to enroll in a part-time master's program in Leuven. They didn't accept me because my Bachelor's degree in Communication and Public Relations didn't go deep enough into International Relations, which is what I wanted to study for my master's. So the following year I applied to two masters: one full-time in Brussels and one part-time in Bucharest. I was accepted to both and I said 'why not?!'. At the Vrije Universitet Brussel I followed the one-year Msc in New Media and Society in Europe, and at SNSPA Bucharest I did a Master's in Management and Business Communication for two years.

 

In September 2022, I graduated from the Master's degree at VUB. This week I also finished my second master's degree, the one at SNSPA. Why was it hard? Because my work is extremely demanding, and in the winter of 2022 everything became even more complicated, stressful and involving many more hours spent in the office or in front of my laptop. It is difficult to summarize in a few sentences what these years really meant.

 

Work at full speed. Uni courses. Homework, exams, learning, learning, learning. Besides that, everyday life: at home - in Belgium and Romania, time with family, organizing holidays, dinners with friends, choosing gifts, planning various things, going to weddings and other events that filled my heart , concerts or quiet evenings on the sofa, discussions about dreams and principles, doubts and contradictions. In addition, a year ago I found out that I was pregnant. Looking back, I have the impression that I ran through those 9 months, to check-ups and classes, to gatherings with friends and to the office, like a marathon where everything else had become just obstacles to cross in order to reach the finish line. It's incredible how I stayed sane and mostly healthy.

 

I asked myself and even my friends and sometimes my parents asked me how can I do all these, everything, how can I live at this pace, simply how. And I thought hard and then I realized how. With an enormous amount of unseen support and help, almost imperceptible when you look at the big picture.

 

But the truth is that I have a husband who supports me unconditionally. Who listens to me and believes in me. Who does the shopping, cooked for me on the longest working days, took care of everything that was administrative or necessary at home, kept in touch with friends and family, took care of me with everything she could. A husband who has helped me enormously since I gave birth and without whom I am convinced that I would not have enjoyed every moment of motherhood so much. He is my secret weapon, my partner in everything I put my mind to, my best friend, my closest ally, my clear mind and my source of courage when I fail to see any option anymore.

 

And no, I'm not writing all of this to glorify him - we too have our quirks and plenty of things we can't agree on or aspects where we're completely different or annoyingly alike. But I'm writing all of this because the truth is that I couldn't have completed two master's degrees while working like crazy and being pregnant and then with a tiny little baby if I didn't have so much support, so much understanding and above all love.

 

Thank you, Bogdan, because for many years I didn't know where tomatoes were in any supermarket, but I always had them in the fridge. Thank you for listening to everything that was always on my mind and for helping me to be able to move forward no matter how difficult or hopeless everything seemed. Thank you for not letting me give up, because you think I'm really good and you don't hesitate to tell it to everyone: family, friends, strangers or even my bosses. Thank you, because to the question 'how can I' the answer is: with rock solid ambition, a lot of hard work and unconditional help.

 

Breathing out now.  

13 ani de cuvinte/ 13 Years of Words

[English version below]

Luna aceasta se împlinesc 13 ani de când scriu cu sufletu'-n zâmbet de soare, aici, pe blogul pe care l-am început în anii de liceu ca să vărs preaplinul de idei și zbucium din mine. 

Îmi dau seama că sunt mulți anii ăștia, în care viața s-a schimbat, eu m-am schimbat și implicit și scriitura mea. E frumos acest jurnal virtual în care am adunat fotografii pe care le-am creat cu multă pasiune, muzică de care m-am îndrăgostit, pe care am descoperit-o, care mi-a fost refugiu, oameni și momente, prietenii, relații, dezamăgiri, despărțiri, împliniri, regăsiri, păreri și revolte adolescentine, sociale ori politice, visuri împlinite sau către care am muncit și sperat ca o nebună și atâtea atâtea atâtea cuvinte adunate, ordonate, care m-au făcut să mă simt mai ușoară, vindecată, încântată ori de câte ori am reușit să le scriu aici. 

Îmi pare incredibil tot acest timp și mărturia scrisă a trecerii sale. În egală măsură, schimbarea asta de viață, de sine, de scris, a adus cu ea o Ioană mai așezată în gândire, o Andradă mai rezervată în cât lasă la vedere. Cu schimbarea asta am crescut, am înțeles mai multe lucruri, am devenit mai mult eu și mai puțin alții, am construit mult, am ales să învăț și să culeg experiențe de toate felurile, să văd locuri, să cunosc oameni, să aflu tot mai mult din mine cea de atunci, cea de acum, cea din timpul trecând, cea din viața alergând parcă de la o zi la alta, de la un an la altul. De la o puștoaică de liceu care citea tot ce nu era în programa școlară până la 2, 3 dimineața și făcea un milion de activități în afara școlii, la copila care a spus că radioul e viața ei, la studenta neintegrată și în antiteză cu tot haosul bucureștean, la anul de studii în Franța care parcă m-a modificat genetic, la stagiara la Guvernul României care și-a cunoscut în vara aceea prietenii de-o viață, la omul aproape mare - angajat, cu ambiții imense, la o poetă publicată, la desprinderea către Belgia, la iubirea vieții mele, nunta, la călătoriile peste tot, la munca fără sfârșit care m-a provocat, crescut, îmbolnăvit, dezamăgit, dar în care continui să cred, și până aici - la mama lui Radu - unde am reînceput să fiu, o nouă Ioană, cu tot ce a strâns cea veche și cu tot ce simte cea nouă - care s-a născut acum 3 luni și care dă noi înțelesuri lumii.

13 ani nu sunt puțini, nu știu ce o să fac în următorii 13, unde voi fi, ce voi crede, dar știu că voi continua să scriu - mai puțin poate, mai rar, dar voi păstra frumusețea senzației de a povesti. Poate e un exercițiu bun să privești în urmă, în atâția ani - să te întrebi dacă a meritat efortul, dacă a fost bun drumul pe care l-ai ales sau dacă ar fi trebuit altfel și dacă mai poți schimba ceva măcar acum. Pentru mine a fost atât de frumos drumul până acum, încât greul e irelevant. 

13 ani în cuvinte sunt cu siguranță, mai mult de 13 milioane de cuvinte, dar iată ceva ce nu s-a schimbat în toată vremea asta: plăcerea cu care le scriu, pe ele, cuvintele, cele mai intime prietene, fie ele 13 sau 13 000, dragostea pentru cuvânt e constanta vieții mele și sper să spun asta și peste alți 13 ani și alți 13 și tot așa...

***

This month marks 13 years since I've been writing with all my heart and all my smiles, here on this blog that I started in my high school years to pour out some of the overflow of ideas and thoughts I was having.
 
I realize it’s quite a while, and in these years life has changed, I have changed and implicitly also my writing. But this virtual diary is so beautiful for I have collected here photos that I took with great passion, music that I fell in love with, that I discovered, that was my refuge, people and moments, friends, relationships, disappointments, separations, accomplishments, discoveries, opinions and social or political revolts, dreams fulfilled or for which I worked and hoped like crazy and so many so many words arranged and re-arranged, words that made me feel lighter, healed, delighted whenever I managed to write them here.
 
I find all this time and the written testimony of its passing incredible. Equally, this change of life, of self, of writing, brought with it a more thoughtful Ioana with her feelings, a more rational Andrada with her words. In this change I grew, I understood more, I became more myself and less others, I built a lot, I chose to gather experiences of all kinds, see places, meet people, learn a lot of me from then, from now, from these years passing, from life almost running away. From a high school kid who read everything that wasn't on the school syllabus until 3 in the morning and who did a million activities during those years, to the teenager who thought programming was her life, but also film, and also radio, to the unintegrated student and the antithesis with everything that the Bucharest chaos meant, to the Erasmus student in France - that seemed to genetically modify me, to the intern at the Romanian Government who met her lifelong friends that summer, to the almost grown-up woman - employed, with immense ambitions, to a published poet, to the young professional departing for Brussels,  to finding the love of my life, the infinite happiness of our wedding, to the travels everywhere, to the endless work that challenged me, developed me, got me sick, disappointed me, tore down my hopes, but in which I continue to believe, and up to here – becoming Radu's mother – the moment where I started again to be, a new Ioana, with everything the old one gathered and with everything the new one feels – a mother born 3 months ago, who keeps giving new meanings to the world around her. 
 
13 years are not few, I don't know what I will do in the next 13, where I will be, what I will think, but I know that I will continue to write - maybe less or less often, but I want to keep the pure joy of storytelling. Maybe it's a good exercise to look back, after so many years - to ask yourself if it was worth the effort, if the path you chose was good or if it should have been different and if you can still change it at least now. For me, the road so far has been so beautiful that its difficulty is irrelevant.
 
13 years in words is certainly more than 13 million words, but here is something that has not changed in all this time: the pleasure with which I write these  words, my most faithful friends, whether they are 13 or 13,000 , the love for the word is the constant of my life and I hope this will stay the same for another 13 years and another 13 and so on...

Cea mai frumoasă poezie din mine/ The most beautiful poem of mine

[English version below]

Astăzi se împlinește o lună de când am devenit mamă, de când suntem părinții lui Radu-David, de când lumea noastră toată s-a strâns într-o îmbrățișare - prima, aceea când i-am simțit trupușorul cald pe pieptul meu și pielea moale și vineție și mânuțele atât de mici și m-am întrebat în sinea mea cum am putut, în toți anii ăștia, să trăiesc fără el. 

Nu știu încă să pun în cuvinte tot ce am simțit atunci sau în oricare moment ce-a urmat, cum l-am privit dormind o noapte întreagă gândindu-mă că voi face așa mereu pentru că nu văd cum aș putea altfel, cum l-am scos din maternitate întrebându-ne constant dacă e îmbrăcat destul de gros, cum încerc să-l liniștesc atunci când e inconsolabil, cum mănâncă zgomotos și repezit, cum îi punem muzică și-i povestim despre lumea noastră, cum îi ascult respirația înainte să adorm, cum nu-i place să fie pupat, dar iubește să fie plimbat și cum face mutrișoare specifice când îl supără burtica, cum îi tot spun lui Bogdan cât de mult sper să îi placă de noi când va mai crește. Dar știu că sunt constant copleșită de emoție. Emoție crudă, pură și neîncăpătoare.

Ce mi-a spus lumea despre a avea un copil: că viața mea nu va mai fi ca înainte, că va fi al naibii de greu, că nu voi mai dormi (bine), că nu voi mai putea face n lucruri care îmi plac, că eu nu voi mai conta și va fi aproape imposibil să mai am grijă de mine. Câte am mai crezut și n-ar fi trebuit să cred. 

Ce nu mi-a spus nimeni: câtă magie poți simți într-o singură clipă, cât de ușoare par toate când simți cum se revarsă dragostea din tine pentru micuțul om, cum te simți ca un mic dumnezeu și cum te minunezi de puterile tale de a plămădi o ființă vie ("viu, pipăibil cu mâna" cum spunea Nichita), cât de frumos devine greul, câtă liniște e în somnul pruncului, și în general, ce simplă e clipa când te bucuri cu toată inima de copilul tău. Cât n-am știut și ar fi trebuit să nădăjduiesc. 

În prima noastră lună împreună, am trăit cât într-un an, cu aventuri și peripeții, provocări de-ale vieții, neprevăzute coborâșuri, surprize de toate felurile și în toate zările, teribile bucurii și incredibilul mod de a căuta și găsi binele. 

În prima lună cu Radu l-am cunoscut pe fiul meu mic, bebeluș necuvântător, puternic și luptător, bun și cald, înțelegător și blând. Așa sper să rămână prin trecerea timpului: om bun, sănătos și râzând către lume.

În prima lună cu Radu l-am cunoscut pe Bogdan ca tată - de fapt, am aflat că Bogdan e definiția tatălui - este tot ce trebuie să fii atunci când ai copii: devii iubire, dedicare, forță, grijă, mângâiere și toate astea rămânând tu - omul cu toate ale tale, chițibușuri, preferințe, valori, gânduri și temelii.

În prima lună cu Radu m-am cunoscut pe mine om vechi și om nou, cu tot ce sunt - strâns ancorat în mine, cu tot ce-am devenit - totul așezat la locul lui, un loc pe care nu știam că-l am, pentru mama asta liniștită, îndrăgostită de familia ei, rearanjându-și viața, privirile către lume, percepțiile, și ambițiile în noul univers, unde centrul este rezervat doar pentru noi trei. 


Dacă tot ce am trăit, căutat, luptat, pierdut, regăsit, așezat, schimbat, regândit, refăcut, încercat, eșuat, dobândit până acum în viața mea m-a adus în momentul 0, cu Radu în brațe și Bogdan ținându-mă de mână - aș lua-o de la capăt și aș face totul exact la fel, să fiu sigură că ajung a trăi minunea asta de pui de om căreia i-am dat viață.

♫ Emerson, Lake & Palmer - From the Beginning 

***

Today marks one month since I became a mother, since we are Radu-David's parents, since our whole world came down to one embrace - the first, when I felt his warm little body on my chest and his soft and blueish skin and tiny hands, and I wondered how I could live without him in my life until now.

I still don't know how to put into words everything I felt then or in any moment that followed, how I watched him sleep through his first night thinking that I will always do this because I don't see how I could go on otherwise, how we left the maternity constantly wondering if he is dressed thick enough, how I try to calm him when he is inconsolable, how much I love watching him eating loudly and hastily, how we play music and tell him about our world, how I listen to his breathing before I fall asleep, how he doesn't like to be kissed, but loves to be outside and how he makes specific faces when his tummy upsets him, how much I hope he will like us when he grows up… But I know I'm constantly overwhelmed with emotion. Raw, pure and uncontained emotion.

What the world told me about having a baby: that my life won't be the same, that it will be damn hard, that I won't sleep (well), that I won't be able to do the things I like, that I will no longer matter and it will be almost impossible to take care of myself. Oh, how I listened to all this and how little should I have truly believed. 

What no one told me: how miraculous can one moment feel like, how easy it all seems when you feel the love pouring out of you for the little man, how you feel like a little god and how you marvel at your ability to give life to a little human, how beautiful becomes all that’s been difficult, how peaceful it is the sleep of your baby, and in general, how simple days are when you enjoy your child with all your heart. Oh, how unaware was I and how much more should I have trusted myself.  

In our first month together, we’ve already been through a lot, together as a family, lots of adventures, challenges, unexpected ups and downs, surprises of all kinds, unexplained and righteous tears, immense joys and incredible ways to seek and find good.

In the first month with Radu, I met my little son, a baby not talking but saying so much still, strong and fierce, kind and warm, understanding and gentle. This is how I hope he will remain as time goes by, turning into a fine man, always healthy and happy. 

In the first month with Radu, I got to know Bogdan as a father - in fact, I found out that Bogdan is the definition of a father - he is everything you need to be when you have a child: you become love, dedication, strength, care, comfort and all these whilst remaining faithful to yourself – with all your quirks, preferences, values, hopes, thoughts and beliefs.

In the first month with Radu, I got to know myself, the old and the new one, with everything I was and I’ve become - tightly anchored in me, placed and aligned perfectly in a way I didn’t know I was capable of finding. The ways of this calm mother in love with her family, rearranging her life, worldviews, perceptions, ambitions and desires in harmony in a totally new universe, where the center is reserved for just the three of us.

If everything I've ever lived, searched, fought, lost, found, settled, changed, rethought, redone, tried, failed, acquired so far in my life brought me to this point, this very moment, with Radu in my arms and Bogdan holding my hand - I would start all over again and do everything exactly the same, only to make sure that I get to live this miracle of my little child being born out of our extraordinary love.