Nunta ca o viață întreagă/ The wedding as a lifetime

[English version below] 

Sâmbătă, august 21

E trecut de miezul nopții. Mă așez pe pat ca un răgaz al respirației înainte de saltul în mare. Mă gândesc la cei doi ani care s-au scurs către ziua asta, la care mă gândeam atunci cu entuziasm, spre care îmi doream să alerge timpul, să o pot trăi cu nesaț, cu toată ființa, cu tot ce-mi imaginasem, crezusem, sperasem. 

Au trecut cei doi ani și mai am doar o noapte până la ziua-n care voi fi mireasă, voi intra în biserică și toți oamenii dragi vor fi acolo, ne vor fi alături. În dreapta mea, el stinge lampa și stăm cuprinși de liniște, în întuneric. Privesc la bucăți din Bucureștiul înalt, Intercontinentalul, Banca Națională, toate prin ferestrele înalte care-s ca o fântână de lumină în apartamentul întunecos. După câteva secunde, îmi spune: „Tu ai apucat să asculți colajul de piese pentru dansul nostru?”. Răspund zâmbind: „Nu. Tu?”. Calm și tacticos îl aud: „Nu, nici eu...”. Cu ultimele puteri, rostesc: „Bine, vom dansa mâine. Noapte bună acum”. 

Se spune că este un fel de magie în noaptea de dinaintea nunții, că mirii nu se pot vedea, că nu pot dormi împreună și atâtea și atâtea obiceiuri, credințe și tradiții. Dar pentru mine magia a fost să fim împreună, să adormim ținându-ne de mână, să ne trezim dimineață cu zâmbind din toți rărunchii și cu inimile sus, să ne privim mulțumiți și încântați că am ajuns, atât de norocoși, atât de nerăbdători, atât de pregătiți să ne trăim - NUNTA. 

Duminică, august 22

Partea I - Pregătirea 

Mă pregătesc să plec la machiaj. Am emoții pentru că e un lucru care nu-mi place, sau nu-l înțeleg pe deplin, sau doamna de acolo nu mă înțelege pe mine. Totodată, o altă doamnă o să-mi aranjeze în părul tuns scurt o parură din pene, făcută de draga de Adina special pentru mine. Cu una dintre cele două domnișoare de onoare și cu una dintre verișoarele mele pornim printr-un București răcoros și încă somnoros. E duminică și 8 dimineața, iar o ploaie ușoară mă bucură căci se spune că aduce belșug, dar mai ales curăță puțin aerul și mă face să îmi spun ”vremea va fi perfectă”. Ajungem la cele două doamne, pregătite ca doi spiriduși, gata să fie complicii unei transformări nu desprinsă din povești, dar inițiatică pentru mine, în prag de a fi mireasă. Parura cu pene își găsește locul aproape singură. Simt toată măiestria și tot dragul din fiecare zbor care-ar fi fost să fie prin ele. Machiajul se întâmplă - mai mult ca un compromis, accept să fiu pudrată, desenată, aranjată, dar și cealaltă parte acceptă că nu voi fi o mireasă stridentă, cu fața plină de culori tari și adăugiri nenaturale. Suntem gata să ne întoarcem la hotel, să mă îmbrac în rochia-mi cea frumoasă, și să pornim în aventura vieții. 

Tata vine să ne ia din Piața Victoriei. Îi văd mașina cu baloane mari fluturând în aerul răcoros. Mirele e și el în dreapta, încă îmbrăcat în haine civile, din in moale, văratec. Au venit în formulă completă. Râd de baloanele buclucașe, care zboară, nu stau, unele se sparg. Ai mei au umflat baloane toată noaptea. Mergem încet să nu le pierdem pe toate. Ajungem la hotel. Port rochia albă de la mama, pe care a purtat-o când era cam de vârsta mea, înainte de a mă avea pe mine. Și pantofii verzi, căci n-aș fi eu fără pantofi colorați (plus că în pantofii ăștia am spus DA la starea civilă). În ușa hotelului, nașa noastră ca un star de cinema italian, într-o rochie neagră și cu ochelari de soare eleganți, plină de clasă, plină de viață, cu brațele larg deschise mă întâmpină. Îmi spun - nici nu știe femeia asta cât o admir pentru tot ce este. Irina e dintre oamenii aceia pe care nu-i cunosc decât buni și frumoși. Ovidiu, nașul, e și el aici, la înălțimea ei, cu zâmbetul larg și blând și glumele pregătite. 

Mergem cu toții sus. Oamenii încep să vină în apartamentul nostru, să fie prezenți la pregătire. Bogdan Voicu și Mihaela, acești doi oameni care parcă-s definiția cuvântului prietenie, vin și ne aduc florile: buchetul meu, al nașei, al puiului de om al nașilor, lumânările și florile domnișoarelor de onoare și-ale cavalerilor. Lalele, cale, orhidee. Florile mele preferate, florile preferate ale sensibilității și florile preferate ale caselor în care-am locuit până acum. Buchetul meu cu 27 de lalele - 27 ca vârsta mea și data în care ne-am cunoscut, este exact așa cum mi-am dorit - alb, dar c-o lalea galbenă, rătăcită parcă printre celelalte. Aud muzica lui, pe care se pregătește la etaj, o văd pe mama - cea mai frumoasă mamă din lume, cea mai iubitoare, puternică să-și biruie emoțiile, să nu plângă. Îmi doresc să știe că nu mă pierde, doar adoptă un băiat ai cărui părinți și-ar fi dorit să fie și ei în ziua asta de preaplin. Tata, așa chipeș cum l-am mai văzut doar în caseta video de la nunta lui, e aici să ne fie tată amândurora și-n mine simt așa o mândrie liniștită, un sentiment de căldură, de drag, de recunoștință. Nu mă gândesc la ce se întâmplă propriu-zis, la îmbrăcat și aranjat, la fotografii sau filmări, mă gândesc la toți oamenii din jur, prezenți acolo, veniți de departe sau de mai aproape, dar cu toții atât de vii, de senini, ca o mare îmbrățișare a vieții. 

Domnișoarele mele de onoare sunt atât de frumoase. Sunt prietenele mele din momente cheie ale creșterii mele. În liceu, când împărțeam aceeași bancă și copiam teme în pauze, când mergeam în baruri de rock și-n vamă, când nu ne gândeam decât la ce concerte să mai mergem, nicidecum la o zi în care vom face nuntă. În Franța, când descopeream lumea, când ne îndrăgosteam de tot ce-i franțuzesc, tot ce-i provocare și tot ce-i călătorie către noi orizonturi. Fetele astea două au crescut către soare și oricum ne-a dus viața pe tot felul de drumuri și cărări mai abrupte sau mai line, au reușit astăzi să fie aici pentru mine, cu mine. Când le-am pus florile la încheietură, și-am strâns-o în brațe pe Cipi, care mi-a șoptit „toate nopțile de vamă, toate amintirile din liceu, toate, toate și-acum...”. Și-am vrut să plâng, dar rock-ul ăla din adolescență mi-a dat forță și-am înțeles că-i bine, că nu m-am pierdut de cine-am fost și cine sunt și dacă ea e aici, încă parte din viața mea, înseamnă că mergem în direcția potrivită. Când am strâns-o în brațe pe Crina m-au podidit lacrimile, căci am simțit cum noi două, care-am cucerit Parisul și Amsterdamul și Lisabona și Dune du Pylat și-atâtea alte călătorii interioare, suntem aici, tot împreună, la început de familie, după distanțe imense pe care le-am parcurs, dar gata să mai cucerim și alte locuri noi, din noi și din afara noastră. Și-mi spuneam în gând că sper să știe fiecare dintre ele cât sunt de norocoasă că le am. 

Sunt gata îmbrăcată de nașă, de mama, mătușile mele, verișoarele mele, domnișoarele de onoare, femeile dragi care-au fost acolo aproape aproape, de auzeam cum le saltă inimile de veselie. Sunt gata să cobor treptele, să-mi întâlnesc mirele. Să ne vedem ca mire și mireasă, să îmi dea buchetul și mâna și să pornim spre restul vieții noastre împreună. Am emoții și știu că nicio fotografie și niciun film din lumea asta nu pot arăta sunetul ăsta de mare împletită-n vânt care se cască în mine și cum se ghemuiește în mine emoția ca o scoică mică mică și dură, nepregătită pentru valurile repezi, pentru nisipul aspru. Tremur, țin strâns rochia și când îi văd privirea aceea familiară, cu licărirea jucăușă pe care o are când se alintă, când e mulțumit și drăgăstos și împlinit, atunci se calmează toate furtunile din mine și ca un pahar peste care s-a turnat mult prea mult încep să revărs, lacrimi, râsete, un amestec de lumină și voioșie. Tot ce e în jur se șterge, de parcă n-ar fi. Nici eu nu știu dacă mai sunt, îl simt doar pe el, cuprinzându-mă, fără cuvinte, fără a se mișca și din sărut îmi recapăt parcă ființa și revin între pământeni și-s sigură că am gustat, pentru o clipă, eternitatea, în sensul ei cel mai pur, nu religios, nu filozofic, ci eternitatea sufletului de om care iubește cu toată forța și care-i iubit cu aceeași forță înapoi. 

Vrem să pornim spre biserică. Nu știu ce oră este, timpul s-a rătăcit demult printre atâtea și atâtea trăiri, dar sunt fericită și vreau să simt fericirea asta până la ultima picătură. Merg în Barchetta nașului, cu el la volan. Suntem doar noi doi și-o fundă imensă, făcută de Alina mea special pentru mașina în care voi fi eu. Pornim și pe fiecare bulevard funda se ridică în vânt și ne acoperă aproape în întregime parbrizul. Sunt o mireasă îmbrăcată în alb, cu un buchet de lalele, cu pene albe și rebele-n păr, cu un naș gătit la 4 ace conducând o decapotabilă neagră prin centrul Bucureștiului. Lumea ne salută, ne zâmbește, ne face loc în trafic, fiind parcă și ei, pentru un moment, părtași la minunea care ni se-ntâmplă.  

Partea a II-a - Cununia 

În curtea bisericii văd prieteni pe care nu i-am mai văzut de atâta vreme. Văd oameni atât de frumoși, strălucind într-un soare blând, ca de sfârșit de vară, ca de început de poveste. Raluca e prima pe care o zăresc, înainte de a intra pe poarta bisericii. Îmi spune să aud doar eu „Andrado, ai crescut...”. Și-așa de tare răsună în mine cuvintele ei și sunt atât de emoționată pentru mine, pentru ea și pentru toți oamenii aceștia care-s în viața noastră și care și-au pus amprenta pe ceea ce am devenit. În curte, colegii mei din Bruxelles, prietenii care se adună la noi acasă în weekenduri, prieteni care n-au ratat nicio zi de naștere, sărbătoare, celebrare, din anii noștri împreună. Îi văd și pe prietenii mei vechi, din tabere, din activități școlărești, din studenție, care-s și ei mari acum, oameni în toată firea, pe picioarele lor, dar cu aceleași spirite armonioase pentru care m-am încăpățânat să-i țin în viața mea. Doamne, ce gură de aer proaspăt sunt ei. 

În Biserica Ortodoxă, cununiile religioase se țin duminica, după liturghie. Intrăm emoționați în biserică. Un cor parcă din alte tărâmuri răsună grandios în măreția acestui loc de rugăciune. Noi am venit să facem nuntă și-n cer, alături de oamenii care ni-s aici, pe pământ, și-alături de toți aceia care ni-s în gând și ne ocrotesc din alte lumi. Am venit să ne nuntim cu-o rugăciune bisericească și astfel să pecetluim iubirea asta care-i mai presus de coordonate lumești. 

Preoții ne privesc senini, cu o înțelegere părintească, nașii ne sunt acolo sprijin și îi simt exact ca pe balustrada aceea care te împiedică să cazi când amețești cel mai tare. Domnișoarele și cavalerii de onoare țin lumânările cu priviri solemne și par impresionați că-s parte apropiată din orele acestea care ne unesc pentru veșnicie. În spatele nostru, mama și tata. Părinții noștri - îi simt și mă mai întorc din când în când să-i văd, să-i știu bine, să-i știu aici, cu și pentru noi, înfășurați în emoție pură și gânduri de bine. Ce minune că sunt, ce fericire că suntem. 

Ascult slujba, ascult pasajele din Biblie, ascult pilda nunții din Cana Galileii, tresar la sunetele desprinse din rai pe care le ordonează corul acesta dumnezeiesc. Mă gândesc la coroanele pe care le purtăm pe cap, la verighetele pe care le punem pe degete... îl țin strâns de mână, ne împărtășim. Privesc dincolo de preoți, de altar, de biserică, de orașul acesta. Zâmbesc cu inima căci mă mărit acasă, în România mea, în credința mea și simt un aer moale, mai presus de cărțile sfinte, de tămâie, de binecuvântări. Aerul ăsta dintre noi e legământul nostru. Îmi spun că ziua asta schimbă totuși ceva: ne facem o promisiune sfântă să ne fim alături până dincolo de viața aceasta. Și această promisiune e familia însăși. 

Corul răsună divin. Preotul ne ține acum o predică - nu este despre viziunea patriarhală asupra familie, nici un îndemn rigid la ortodoxie, ci este despre ce ne aduce această cununie: datoria și impulsul de a deveni mai buni. În fiecare zi, va trebui să fim o versiune mai bună a noastră: pentru noi înșine și pentru cel pe care-l iubim. Mă gândesc că are atâta dreptate - familia trebuie să fie în egală măsură atât despre iubire, cât și despre bunătate. Începem astăzi o altă creștere - împreună. Și vom crește, astfel, nu doar fiecare dintre noi, ci și NOI - suntem, vom fi și vom deveni. 

Lumină, dăruire, dragoste, prietenie, înțelegere, apropiere, armonie - de toate acestea m-am simțit ocrotită acolo, în biserică. Versuri din Cântarea Cântărilor mă inundau în minte și-n spirit și-atunci am știut că ne-am nuntit cu adevărat. 

Ieșim din biserică și cu toții ne cântă „La Mulți Ani” și ne fac pod de flori, dar noi cântăm „La Mulți Ani” , pentru nași, pentru părinți și pentru ei toți, ai noștri și pentru clipa aceea, să mai stea, să nu fugă, să nu treacă, să nu se termine nicicând. 

Pe treptele bisericii, îl văd pe prof care vine și îmi pune în brațe un buchet imens de flori și nici nu știu ce flori sunt căci îl iau strâns în brațe, ca pentru toate îmbrățișările pe care n-am apucat să i le dau vreodată și simt că mai am un tată, că mai avem amândoi un tată care-i acolo cu o iubire necondiționată cum doar un părinte poate fi. 

În curtea înverzită ne strângem cu toții la umbră, desfacem spumante românești, mâncăm eugenii. Celebrăm cununia religioasă, de fapt suntem acolo, încă sub magia corului și a cuvintelor sfinte. Vrem să prelungim puțin ora aceea și prezența tuturor acestor oameni minunați ai noștri să nu se risipească prea curând. Sunt iar recunoscătoare până în măduvă și nici nu știu dacă reușesc să le spun și să le arăt tuturor că, pur și simplu, le mulțumesc. 

va urma 

*** 

Saturday, August 21

It's past midnight. I sit on the bed like a respite before jumping into the sea. I think of the two years that have passed, when I’ve been looking forward to this day with enthusiasm, when all I wished for was for the time to fly, to be able to live this day insatiably, with my whole being, with everything I had imagined, I had believed and hoped.

The two years have passed and I only have one more night until the day I get married, I will enter the church and all the loved ones will be there, by our side. To my right, he turns off the lamp and we sit quietly in the dark. I look at Bucharest rooftops, the Intercontinental, the National Bank, all through the high windows that are like a fountain of light in the dark apartment. After a few seconds, he asks me: "Did you get to listen to the collage of songs for our dance?". I answer with a smile, "No. You?". I hear him calmly and tactfully: "No, neither did I ...". With the last of my strength, I say, "Okay, we'll dance tomorrow. Good night now. "

It is said that it is a kind of magic in the night before the wedding, that the bride and groom cannot see each other, that they cannot sleep together and so many customs, beliefs and traditions. But for me the magic was to be together, to fall asleep holding hands, to wake up in the morning with smiles on our faces and our hearts up, to be happy and excited that we had arrived, so lucky, so impatient, so ready to live – OUR WEDDING.

Sunday, August 22

Part I – The Preparations

I'm getting ready to get my makeup done. I’m excited and worried a bit because it's something I don't like, or I don't fully understand, or the lady there doesn't understand me. At the same time, another lady will carefully arrange a feather set in my short hair, made by my dear Adina especially for me. With one of the two bridesmaids and one of my cousins ​​we set off through a chilly and still sleepy Bucharest. It's Sunday, 8 in the morning, and a light rain makes me happy because it is said to bring wealth to the newly wedded couple, but especially it cleans the air a little and makes me say "the weather will be perfect". We arrive at the two ladies just on time. They are ready to be accomplices of a transformation not like in the fairytales, but part of my personal fairytale. The feathered headpiece finds its place almost alone. I feel all the mastery and all the love of every flight that would have been, all the grace and elegance that Adina had in mind when creating this. Make-up happens as well - more like a compromise, I accept to be powdered, painted, arranged, but the other side also accepts that I will not be a regular bride, with a face full of strong colors and unnatural additions. We are ready to return to the hotel, get dressed in my beautiful dress, and embark on the adventure of a lifetime.

My dad comes to pick us up from Victoriei Square. I see his car with big balloons fluttering in the cool air. The groom is also on the right, still dressed in day-to-day clothes, made of soft linen, so summerish. They came in full team. I laugh at the colourful balloons, which fly, some get lost, some pop. My family inflated balloons all night. We drive slowly so as not to lose them all. We arrive at the hotel. I wear my mother's white dress, which she wore when she was about my age, before she got pregnant. And my green shoes, because I wouldn't feel like myself without coloured shoes (plus I said YES in these shoes). At the hotel door, our godmother, like an Italian movie star, in a black dress and elegant sunglasses, full of class, full of life, with her arms wide open, greets me. I tell myself - this woman doesn't even know how much I admire her for everything she is. Irina is one of those people I know only being good and beautiful. Ovidiu, the godfather, is also here, with a wide and gentle smile and his jokes ready to lift our spirits even more.

We're all going upstairs. People are starting to come to our apartment, to be present at the entire preparation ritual. Bogdan Voicu and Mihaela, these two people who seem to be the definition of the word friendship, come and bring us the flowers: my bouquet, the one for the godmother, the candles and flowers of the bridesmaids and the the bestmen. Tulips, calla lilies, and orchids. My favourite flowers at all times, my favourite most sensible flowers and my favourite flowers from the houses I've lived in so far. My bouquet of 27 tulips - 27 as my age and the date we met – it’s exactly as I wanted it to be - white, but with a yellow tulip,as if it was lost among the others. I hear his music, while he’s getting ready upstairs, I see my mother - the most beautiful mother in the world, the most loving, strong to overcome her emotions, and refrain from crying. I want her to know that she doesn't lose me, she's just adopting a boy whose parents would have liked to be here as well on this day. My dad, as handsome as I only saw him on the video tape of his own wedding, is here to be the father of both of us and I feel such a calm pride, a feeling of warmth, love, gratitude. I don't think about what actually happens, I dress and put my shoes on, I take photos or videos, I think about all the people around me, present here, coming from further or closer by, but all so alive, serene, as a great embrace of life.

My bridesmaids are so beautiful. They are my girlfriends from key moments of my life. In high school, when we shared the same bench and copied homework during breaks, when we went to rock bars and to Vama Veche, when we only thought about what concerts to go to, not even imagining the day when one of us would get married. In France, when we discovered the world, when we fell in love with everything that is French, everything that is challenging and everything that travels to new horizons. These two girls grew up in the sun and anywhere our lives took us on all sorts of steeper or smoother roads and paths, they managed to be here for me today, by my side. When I put the flowers on their wrists, I hugged Cipi, who whispered to me "all those nights at the seaside, at the concerts, all the memories from high school, all, all and now ...". I wanted to cry, but that Hard Rock tunes  from my adolescence gave me strength and I understood that it's good, that I didn't get lost on the way, I didn’t lose who I was and who I am and if she's here, still part of my life, it means we are going in the right direction. When I hugged Crina, tears welled up in my eyes, because I felt how the two of us, who had conquered Paris and Amsterdam and Lisbon and the Dune du Pylat and so many other inner journeys, were here, all together, at the very beginning of a family life, after huge distances we have traveled, but ready to conquer other new places, within and out there. And I was thinking to myself that I hope each of them knows how lucky I am to have them.

I'm ready to be dressed by my godmother, my mother, my aunts, my cousins, the bridesmaids, the dear women who were there so excited, that I could almost hear their hearts beating with joy. I'm ready to go down the steps, to meet my groom, for us to see each other as a bride and groom, for him to see me in my wedding gown for the first time and then give me the bouquet and the hand and move on to the rest of our lives together. I am so nervous and I know that no photo and no movie in this world can show this sound of the sea intertwined in the wind howling inside me and how the emotion squats in me like a small, hard little shell, unprepared for the strong waves and rough sand. I tremble, I hold the dress tight and when I see that familiar look of his, with the playful gleam he has when I caress him, when he is satisfied and loving and fulfilled, then all the storms in me calm down and like a glass over which one poured far too much liquid, my tears begin to spill and a burst of laughter, a mixture of light and joy. Everything around is erased, as if it doesn’t even exist. I don't know if I'm still there, I feel only him, embracing me, without words, without moving and from the kiss I regain my strength and come back, earthly again, and I'm sure I tasted, for a moment, the eternity, in its purest sense, not religious, not philosophical, but the eternity of the soul of a human being who loves with all force and who loved is with the same force back.

We want to go to church. I don't know what time it is, time has long been lost among so many feelings, but I am happy and I want to feel this happiness to the last drop. I'm going to my godfather's Barchetta with him behind the wheel. It's just the two of us and a huge white bow as a hood ornament , made by my Alina especially for the car I'll be in. So we get on the road and on each boulevard the bow rises in the wind and covers almost the entire windshield. I am a bride dressed in white, with a bouquet of tulips, with white and rebellious feathers in her hair, with an elegant godfather wearing his impeccable black suit, driving a black convertible through the center of Bucharest. The world greets us, smiles at us, makes room for us in traffic, as if they, for a moment, are also partakers of the miracle that is happening to me.

 

Part II - The Religious Service

In front of the Church I see friends I haven't seen in a long time. I see people so beautiful, shining in a gentle sun, in that light specific to the end of summer . Raluca is the first one I see before entering  the church courtyard. She only tells to my ear "Andrado, you grew up ...". And her words resonate so loudly in me and I am so excited for myself, for her and for all these people who are in our lives and who have left their mark on what I have become. In the courtyard, my colleagues from Brussels, friends who gather at our house on weekends, friends who have not missed a birthday, celebration, party, in all our years together. I also see my old friends, from camps, from school activities, from back when I was a student, who are also grown-ups now, adults, on their feet, but with the same harmonious spirits for which I stubbornly kept them in my life. God, what a breath of fresh air they are.

In the Orthodox Church, religious weddings are held on Sundays, after the liturgy. We enter the church totally swamped with emotions. A choir as if from another world resounds grand in the greatness of this place of prayer. We have come to have a wedding in heaven, with the people who are here on earth, and with all those who are in our minds and protect us from up there in the sky. We have come to marry with a prayer and thus to seal this love that is above worldly features.

The priests look at us calmly, with a parental understanding, the godparents are there to support us and they feel exactly like that railing that prevents you from falling when you are most dizzy. The bridesmaids and bestmen hold the candles with solemn looks and seem impressed that they are a close part of these hours that unite us for eternity. Behind us, mom and dad. Our parents - I feel them and I turn back from time to time to see them, to know them well, to know them here, with and for us, wrapped in pure emotion and good thoughts. What a miracle I am, what happiness we are.

I listen to the entire service, I listen to the passages from the Bible, I listen to the parable of the wedding in Caana, I tremble at the sounds from heaven that this divine choir offers us. I think of the crowns we wear on our heads, the wedding rings we put on our fingers ... I hold his hand, we stand together. I look beyond the priests, the altar, the church, this city. I smile with my heart because I am at home, in my Romania, in my faith and I feel a soft air, above the holy books, above all the blessings. This air between us is our covenant. I tell myself that this day, however, changes something: we make a holy promise to be together beyond this life. And this promise is the family itself.

The chorus resounds divinely. The priest now gives us a sermon - it is not about the patriarchal vision of the family, nor a rigid urge to orthodoxy, but about what this wedding brings us: the duty and the impulse to become better. Every day, we will have to be a better version of ourselves: for ourselves and for the one we love. I think he is so right - the family must be equally about both love and kindness. Today we begin another growth - together. And so we will grow not only each one of us on our own, but also together  - we are, we will be and we will become.

Light, dedication, love, friendship, understanding, closeness, harmony - all of these make me feel protected there, in the church. Verses from the Song of Solomon flooded my mind and spirit, and then I knew we were really married.

We leave the church and they all sing "La Multi Ani" to us and make us a flower bridge, but we sing it also for the godparents, for the parents and for them all, our families and friends and for that moment, to stay, not to pass, never to end.

On the steps of the church, I see my professor coming and he puts a huge bouquet of flowers in my arms and I don't even know what flowers are because I take him in my arms, as for all the hugs I never got to give him and I feel like I have one more father, I actually feel  that we both have an additional father who is there, by our side, with an unconditional love like only a parent can be.

In the green courtyard we all gather in the shade, we open Romanian sparkling wines, we eat Romanian biscuits. We celebrate the religious wedding, in fact we celebrate that we are there together, still under the magic of the choir and the holy words. We want to prolong that hour a little and the presence of all these wonderful people of ours not to vanish too soon. I am grateful again and I don't even know if I tell and show everyone that I’m so thankful to them, for them. 

to be continued