Un om cu o chitară. Despre asta era viața mea, despre asta era tot ceea ce iubeam, simțeam, trăiam.
Acum e despre a fi om mare. A-mi îndeplini sarcinile – la munca și acasă. A fi un om responsabil și corect. A fi, a face și mai puțin a simți.
Dar simt în continuare că viața este despre un om cu o chitară. Sau un om cu o carte. Un om care simte, trăiește, pulsează, care privește și descoperă. E despre muzica din suflet, despre momentul acela când te bucuri de firul de iarbă, de soarele dimineții, de versuri pe care le cunoști, de oameni dragi, revederi, aventuri, porniri către noi destinații, drumuri pline de copaci înverziți, flori de primăvară, miros proaspăt după ploaie, muzică din nou. Mereu, muzica.
Acum 10 ani ți-aș fi spus că marile drame ale adolescenței mele au fost trăite și salvate doar prin muzică. Acum știu că viața de adult m-a schimbat în multe feluri, unele oportune, altele hâde. În schimb, muzica a rămas acolo, acea constantă a întâmplărilor, a motivațiilor, a reîntoarcerilor și a trăirilor autentice.
Când este muzica, nu-mi mai lipsește nimic, nu-mi mai e dor de nimic, pentru că muzica îmi aduce înapoi tot ce sunt, tot ce vreau, tot ce visez și toate lucrurile în care cred cu adevărat.
Un om cu o chitară vindecă orice boala a sufletului. Știu asta. Mă temeam că voi crește și nu va mai fi așa. M-am făcut mare și acum știu că e așa – mai mult ca oricând.
