www.andradatudorie.com |
Dar venise rândul altor flori ale grădinii să înflorească. Apoi frunze mici au apărut și-au împânzit totul de parc-a fost primăvară dintotdeauna și va mai fi înc-o veșnicie. Și încet încet totul a devenit tot mai plin de verde, mai viu, mai candid, mai frumos, mai strălucitor în soarele tot mai prezent și mai blând iar noi, atât de dornici de-a ne umple de-„afară” până-n adâncul cărnii noastre - ne-am trezit mutându-ne pe terasă și în curte. Tot mai mult, tot mai târziu, mereu cu-o oră mai mult ca-n săptămâna precedentă, până ce timpul n-a mai putut fi numărat. Căci terasa era doar o alungire a zilei din care intram în seară pe nesimțite, mângâiați de-un vânt domol și de-o căldură pe care atâta o așteptasem.
Ce minune e viață. Tot spun asta și parcă tot mai puternic răsună în mine sensul acestor cuvinte. Și cu cât trece timpul, cu-atât înțeleg mai bine propoziția asta și cu-atât mai adevărată îmi pare.
Și ce minune că-n anul ăsta, când atâtea trebuiau să se-ntâmple și nu s-au mai întâmplat și cine știe când și dacă se vor (mai) întâmpla, timpul s-a măsurat în sute și mii de frunze tot mai verzi, în deschiderea florilor, în creșterea firelor de iarbă.
Ce mirare c-am uitat să privim primăvara-n revenire, să topim cerul între gene, să râdem către soare, s-atingem cu încredere scoarța copacilor. Ce șansă și ce speranță să fim aici, măcar de data asta, spectatori cu bilet pe durată nedeterminată.
Îmi lipsește doar Dunărea și tot ce-i al ei.