România mea este casa bunicilor de pe strada Logofăt Tăutu din Galați și caisul lor mare din curte și Spic, un ciobănesc german foarte foarte bătrân. România mea este casa părintească de pe Bălcescu, tot din Galați, și scările alea de ciment pe care am alergat de sute de mii de ori, în sus și în jos, cu nerăbdare sau teamă sau fericire supremă sau doar în joacă și curtea plină de frunze tomnatice sau de mormane de zăpadă sau de primele lăcrămioare primăvara sau de umbra răcoroasă, neprețuită în verile toride. România mea este nucul cel mai bătrân din curtea părinților mei.
România mea este Parcul Eminescu și mersul pe bicicletă în Grădina Publică, drumul până la Școala Numărul 24 și LVA-ul mare și impunător. România mea este Strada Domnească, parcul de la T, barul T, Faleza, și câteva bănci pe care am stat în diverse momente ale vieții cu fel de fel de sentimente trecându-mi prin inimă - toate în Galațiul de obârșie.
România mea este doamna Brăilescu, acel dascăl de limba română care mi-a marcat definitiv viața. Profesoara care ne cumpăra covrigi când aveam ore târzii și care m-a învățat ”Jos pe Via Dolorosa”, profesoara care vorbea cu atâta dragoste despre credința și tradiția acestui popor, încât îmi doresc să îmi amintesc mereu acest model de patriotism pur și curat. Profesoara de care m-am temut și al cărei spirit profund românesc l-am înțeles mult mai târziu. Poate nu prea târziu să îl așez ca pe un reper solid al vieții mele, dar poate prea târziu să-i mai pot mărturisi doamnei profesoare câtă recunoștință zace în mine pentru că m-a învățat cum să îmi iubesc țara.
România mea mai este o serie de profesori buni și dragi, ”frumoși și minunați” de limba română, de limba franceză, de informatică, de limba engleză, de biologie ori de geografie care au pus o cărămidă la Ioana cea de-acum.
România mea este Radio România Reșița și familia Szucsik, care mi-a făcut cunoștință cu mine pentru prima dată. Mona și Sorin și-o îmbrățișare în studioul de radio, după ce am ieșit din cea mai emoționantă transmisie live, când eu am înțeles că radioul este prima mea dragoste și ei au știut că așa trebuie să fie. Și chiar dacă nu voi lucra într-un radio mai departe în viața mea, voi avea mereu aceeași tresărire ori de câte ori voi avea un contact cu lumea asta pur și simplu magică.
România mea este domnul Pricop și istoria contemporană a culturii române, căldura din fiecare seminar și toată uimirea pe care o năștea în mine desfășurarea aceea de cunoștințe despre arta românească. Profesorul care mi-a alimentat dragostea de literatură și de artă vizuală, care mi-a vorbit despre o Românie nedescoperită de mine până atunci și de la care am înțeles că sunt multe moduri în care poți învăța despre cultura unei țări, dar e un singur mod de a o trăi și a o prețui - iubind-o.
România mea este Palatul Victoria și prima zi când am ajuns acolo și nu înțelegeam ce mi se întâmplă. România mea este doamna Mirela Luca și un monument de discreție, inteligență și înțelegere, omul care m-a învățat ce înseamnă profesionalismul său, omul căruia îi datorez tot parcursul meu profesional, căci fără ea n-aș fi avut un punct de plecare atât de stabil și ancorat doar în bune practici.
România mea e o echipă-minune la Ministerul Transporturilor: două femei puternice care-au crezut în mine și care mi-au dat șansa de a învăța, de a crește și mai ales de a le fi prietenă. O prietenie din acelea extrem de valoroase, care rezistă în timp, care sunt sincere și care nu necesită decât câteva îmbrățișări și pot merge înainte la fel de sănătoase.
România mea este profesorul Enache, omul care mi-a fost călăuză, om de nădejde, prieten, mentor și investitor de încredere într-un ocean al străinătății. Omul-stâlp prin care mi-am regăsit România și legătura neatinsă cu țara mea în mijlocul europenilor de toate felurile.
România mea este familia mea care m-a făcut ceea ce sunt azi și Bogdan al meu, care mă face ceea ce voi fi mâine și toți oamenii dragi care îmi sunt alături cu sau fără cuvinte.
România mea este toată cultura și toată tradiția țării mele, de la Cuza la Iuliu Maniu, de la Regele Mihai I până la Brâncuși ori Victor Brauner, de la Enescu până la Blaga ori Nichita, de la Cioran și Ionesco până la Adrian Marino, de la Nadia la Halep, de la Stere Gulea la Caranfil, de la Rebengiuc până la Adrian Titieni, de la Tudor Gheorghe până la Grigore Leșe, de la Mihnea Constantinescu până la Luca Niculescu.
Pe lângă toate astea, România mea este și nedreptatea, lipsa oportunităților de a crește în toate sensurile, oamenii meschini care nu m-au lăsat să fiu eu în anii de liceu când sistemul m-a sufocat, oamenii lași în general. România mea este și arivismul și atât diletantism încât devine aberant, România mea este o gravă sincopă de coerență, o nevoie cruntă de apreciere și dedicare către profesionalism. România mea este un moment în care am simțit pe pielea mea corupția, furtul, eșecul unui sistem medical defect, frustrarea pe care ți-o sapă în oase slaba infrastructură, elitismul pus la pământ, dezinteresul față de moralitate și corectitudine, dezorganizarea de peste tot și un liberalism prost înțeles, un capitalism mucegăit de lăcomie, o politică ștearsă, o căutare acerbă a unui drum mai bun sau, pur și simplu, bun.
Din cei 100 de ani de la România Mare, simt că România a fost și-a mea doar puțin, în special pentru valorile și cunoștințele pe care mi le-au insuflat oamenii și momentele despre care am scris mai sus.
Dar simt tot mai acut că România asta devine din ce în ce mai puțin a mea, căci România mea a devenit desprinderea, drumul spre Franța, spre Belgia, depărtarea, gândul veșnic nelinștit, zbâtându-se între aici și acolo, între unde și când, între cum și mai ales dacă este posibilă revenirea, regăsirea unui acasă românesc, bun și drept.
La Centenarul României, mi-aș dori să pot trăi în România mea așa cum trăiește ea în mine: în armonie, dar și în provocarea de a fi mai bun și a face mai mult bine în fiecare moment.
Și asta mi-aș dori pentru toți cei care iubesc țara asta măcar jumătate din cât o iubesc eu.
