Despre dragostea-mi de azi și alte adevăruri personale

Nu obișnuiesc să vorbesc sau să scriu despre viața personală mai mult decât metaforic, în unele poeme pe care le mai mâzgâlesc (din ce în ce mai rar). Poate și pentru că bucata asta din viața-mi s-a diminuat considerabil în raport cu viața profesională cel puțin. Și aproape că nici nu mi-am dat seama cât mi-au acaparat din suflet primele 6 - 8 - 10 luni la NATO. Acum a trecut mai bine de-un an de când stau în capitala Europei și vreo 4 luni de când ”am divorțat” de serviciu - a nu se înțelege greșit, în continuare petrec la muncă în medie 10 ore pe zi, dar între timp mi-am amintit că am un suflet (adevărul e că n-am uitat nicicând, doar l-am neglijat cu orbire) și cumva s-au aliniat toate planetele ca să găsesc alinarea după care tare mult am mai tânjit. 

În scurta-mi viață și poate (nu chiar puțina-mi) experiență, am aflat că dragostea nu vine nicicând atunci când ne-o dorim. Cum scria Cărtărescu demult demult: ”când ai nevoie de dragoste nu ți se dă dragoste”. Dragostea nu apare când avem mai mare nevoie sau când simțim că ar putea fi singurul lucru care ne-ar salva. Dragostea are căile ei. Neștiute, complicate și complet surprinzătoare. Și deși e un clișeu, cred mai mult ca oricând că dragostea ne găsește pe noi, atunci când e timpul, când suntem pregătiți și mai ales - când are ea nevoie de noi. 

Bruxelles-ul este ultimul oraș în care ți-ai putea găsi dragostea. E un oraș de tranzit în care oamenii sunt disperați să-și construiască o carieră profesională, cei mai mulți sunt alienați, storși de orice vlagă spirituală și complet epuizați de căutarea unei relații, nu neapărat a iubirii. Eu cel puțin în Bruxelles simt că e cumplit de greu să găsești chiar și câțiva prieteni apropiați, despre o relație nici nu poate fi vorba. 

Cu toate astea, când am plecat din București am tăiat toate legăturille pseudo-romantice sau orice scânteie ce ar fi părut promițătoare, am ars toate podurile cu lăcățele - să fiu sigură. Știam ce nu mai vreau - relații la distanță, a trăi pentru revederi, a colecționa bilete de avion și așteptări. Și mi-am asumat o singurătate teribilă și-o întrebare constantă - când voi fi destul de bună să am pe cineva lângă mine. În viața și ritmul din Bruxelles mi-am construit tot felul de relații pasagere și mi-am luat cam tot ce am avut nevoie de la foarte mulți oameni foarte diferiți - câte o fărâmă din fiecare, destul cât să acopere o lipsă, mult prea puțin să însemne cu adevărat ceva. Singurul lucru pe care nu l-am găsit nicicum nicăieri a fost stabilitatea. Și-am obosit. Și m-am îngropat și mai mult în muncă și în tot felul de moduri de a-mi ține mintea ocupată și programul cât mai plin. Și mi-am tot spus că e un timp pentru toate și va veni și timpul meu. 

Și așa a fost. Când am crezut mai puțin, când n-am sperat, când n-am știut - am deschis ochii. Și - după aproape un an am văzut omul acela care a fost acolo mereu pentru mine. Care m-a așteptat, tăcut, înțelegător, bucuros de prezența-mi, oricât de rară, grăbită, inconștientă sau rece. Omul acela care-a petrecut ore în șir ascultând de ce nu-s mulțumită cu viața mea de aici, vorbindu-mi blând și temperat, omul acela care m-a așteptat, dus-adus-oferit-arătat-plimbat-oprit-încurajat, omul care a tăcut o vreme, care mi-a lăsat aripile intacte și care a avut atâta răbdare - să mă îndrăgostesc și eu, să îl văd, să îl simt, să știu ce vreau - omul acela în care n-am crezut nicicând dar care a crezut în mine cât pentru amândoi. Nu înalț piedestale, vreau doar să spun că mi-a luat un an de zile să mă îndrăgostesc din tot sufletul. Simplu și frumos. Liniștit, matur și responsabil. Fără drame, speranțe, iscodiri, neîncrederi și alte bălți murdare de-ale relațiilor. Nu înțeleg nici acum de ce mi-a trebuit atât. Nu știu să explic și nici nu știu cum într-un moment totul s-a răsturnat și s-a simțit altfel. 

Ceea ce e extraordinar e că atunci când am decis să întind mâna, el era acolo - pentru mine, așteptând să mă țină de mână până la sfârșit. Sfârșitul sfârșitului. 

”- Dar eu am încă atâtea de descoperit, căutat, trăit, în lumea asta mareee...

- Da, și ai toată libertatea din lume. Eu îți voi fi alături în aflările tale.” - asta este pentru mine dragostea care-mi trebuie, care mă completează, mă înalță, mă lasă să fiu și mă face să mă îndrăgostesc mereu mai mult. 

Și da, m-am întors la colecția de bilete de avion, drumuri încolo și încoace iar și iar și iar și iar, conversații interminabile - whatsapp/skype/gmail, gânduri bune trimise și primite de departe, planuri, așteptări, revederi, îmbrățișări de bun-venit și săruturi de bun-rămas, și atâtea și atâtea altele. Nu e ideal. Dar e o stare temporară și cum dorul nostru învinge distanța din ce în ce mai des, o să o învingă și definitiv atunci când va fi momentul. 

Știu că relațiile la distanță nu (prea) funcționează, știu că diferențele (mari) de vârsta scad șansele celor doi de a rămâne împreună, știu că semnele noastre astrale nu sunt compatibile, știu că eu sunt un fel de artistă ciudată și că el e-un inginer foarte liber, știu că vorbim limbi străine diferite și mai știu multe altele care ne par potrivnice, dar știu că acum am în viața mea un om care mă hrănește necondiționat cu tot ce am nevoie, care știe să îmi fie, care mă vede și mă iubește cu toate cele ale mele și mai ales că avem un plan comun. Mi-a spus mie cândva un om drag tare înțelept că, la urma urmei, ceea ce îi ține pe doi oameni împreună dincolo de toate, timp de-o viață, e dorința lor de a construi, de a realiza ceva împreună - un ideal/ plan comun. Cred cu tărie că e adevărat. Și mai cred că noi asta avem. Și multă dragoste și tinerețe și nebunie și muzică faină care se aude neîncetat oriunde suntem. Restul e poveste. 

Lista de greutăți românești pe meleaguri străine

E greu să nu primești flori de 8 martie. E și mai greu când îți amintești că au fost momente în care ai primit, acolo, la tine în țară.
E greu să n-ai cu cine face glume românești - despre mâncarea, politica sau istoria noastră. E și mai greu când cauți suflete și te izbești de oameni îndesați de superficialitate și ignoranță.
E greu să n-ai oamenii tăi aproape, la o întâlnire distanță, oamenii cu care să povestești câte-n lună și-n stele, cu care să ieși în oraș, în baruri, la concerte și filme (pe care să le trăiești intens, într-un amestec de stări, lângă oameni care rezonează ca tine), la spectacole și piese de teatru (alea în limba ta maternă, cărora le poți înțelege și diseca substraturile).
E greu să nu fii aproape de ai tăi, să știi că pot conta pe tine în clipa aceea fragilă când totul pare că se destramă. E la fel de greu să nu ai pe umărul cui plânge când simți nevoia. E poate și mai greu să nu ai pe cine îmbrățișa atunci când simți că doar asta te-ar mai putea vindeca. E greu să aduni toată dragostea în jurul unui apel telefonic. E greu să simți căldura oamenilor de la mii de kilometri - online. Aș spune că e, de fapt, imposibil.
E greu să ai doar un loc de muncă în care să-ți fie bine și în rest totul să fie o alergătură de așteptări până la următoarele zile petrecute acasă sau alături de cei care-ți alină sufletul. E greu să simți în mod constant că îți ții respirația - iar atunci când ești cu cei dragi ai tăi - respiri și trăiești cu adevărat.
E greu să nu știi când, cum și încotro. E greu să fii străin în locul în care-ți înșiri fiecare zi.
E greu să nu simți că aparții unei comunități, unei familii, unui grup de oameni vii, pe care să-i poți vedea, atinge, cu care să poți împărtăși cotidianul mai bun ori mai rău.
E greu să fii departe de-o țară pe care o iubești și e greu să știi că a te întoarce e poate chiar mai greu. E greu să accepți că acolo, acasă, e mai greu decât departe de ea.

Și nu vreau să mă-ntorc, ci vreau să nu fi plecat niciodată.