Ce ciudat ne îndrăgostim uneori de absențele ființelor, de contururi pe care le știm doar din amintiri, de parfumuri pe care le bâjbâim, de pași pe care nu i-am umblat.
Uneori ajung în unele locuri aproape bizare - nici vechi, nici noi, necunoscute și totuși familiare - imaginate îndelung într-o copilărie târzie, descrise amănunțit în vreo pagină de carte, luminate abrupt în vreo scenă de film american - filmele europene curtează mai mult tipologii umane. Și tiptil apoi năvalnic apoi domol din nou apoi ca un val răzvrătit - mă îndrăgostesc de toți oamenii care-au trecut pe acolo, care și-au dus câțiva ani din viață, ori pe toți, pe străzile alea pe care eu le descopăr pentru prima dată. Și mă înduioșează tot ce-au trăit ei în spațiile alea îmbibate de viețile lor alambicate, complicate, greșite, regăsite. Și uneori mă găsesc râzând cu ei - cu ei cei din imaginea mea a trecătorilor locali și alteori mă copleșește așa câte-o dramă inutilă prin care trec dragii mei necunoscuți. Și tot așa umblu pe unde i-au dus pantofii lor și mă gândesc cu o fărâmă de gelozie la cât de mult le-aș fi putut intra în suflete dacă aș fi ajuns acolo mai devreme.
Și-ajung să mă plimb mai mult și mai mult, ca să-i aflu mai mult, să îmi hrănesc dragostea mai mult și să vindec în mine ceea ce au trăit ei.
E un fel de exercițiu de respirație. Adun în plămâni tot aerul spațiilor în care oamenii ăștia și-au construit fărâme sau bucăți considerabile de existență, apoi expir liniștită toată iubirea nebună pe care nici nu știu cum am ajuns să le-o port grijulie. Se numește inspirație.
