Dacă acum un an povesteam cum am trăit intens și grăbit vârsta de 20 de ani, acum e iar un 25 aprilie în care mă gândesc cum au mai alergat 365 de zile în o mie de părți, în toate zările, cu toate forțele posibile...
La 21 de ani m-am rătăcit mult. Prin lume și prin mine. La 21 de ani am început să respir însetată de drumuri. Într-un Lyon ploios, am colindat străduțele orașului vechi târziu în noapte, sub aromă de sărbătoare cu al meu tată și Crina - prietena-mi de călătorie și de alte neliniști tinerești. La 21 de ani m-am plimbat pe cheiurile Rhone-ului în nopți calde și înstelate și-am aprins bucurii de moment pe dealurile înmiresmate de primăvară.
Am alergat în brațele Portugaliei care am simțit că m-a așteptat dintotdeauna. Am ajuns, astfel, la Porto și la Lisabona, apoi în Olanda și Irlanda, și din nou în Franța, la Bordeaux, și în Parisul tuturor minunilor. Paris Paris Paris. Mult Paris, mult răsfăț și ore în șir în care-am închis în mine partituri întregi cu sunetul orașului inimii mele. Și-apoi o desprindere din care-a curs și încă mai curge dorul... M-am despărțit de Franța cum desparți cele două jumătăți ale unei piersici... sâmburele este numai unul, iar cele două bucăți rămân tânjind una după culoarea și forma celeilalte la nesfârșit...
Și viața mi s-a întors cu susul în jos. Și din vamaioata cu picioarele goale am ajuns să lucrez îmbrăcată formal în sediul Executivului României. Nu mi-am imaginat nicicând că m-aș putea îndrăgosti de Palatul Victoria, deși cumva, mereu mi-am dorit să fac un lucru, oricât de mic, care să conteze pentru țara mea... Pe lângă Guvern, internship-ul verii trecute mi-a adus în viață unii din cei mai frumoși oameni de care sunt atât de mândră și alături de care am petrecut momente cât pentru o tinerețe împlinită.
A urmat o toamnă nesăbuită cu muncă și facultate și-apoi momentul de stop-joc care-a prelungit un 30 octombrie până n-am mai putut respira. Tăcere, apoi și mai multe rătăciri...
Sărbători grăbite. O sesiune feroce. Aplicații. Examen de IELTS. Interviuri. Angajarea la Ministerul Transporturilor. Drumuri nepotolite, din nou.
Mare. Munte. Craiova. Galați. Cluj. Straja (Petroșani). Cluj, Galați. Vatra Dornei. Ploiești. Brașov.
Galați. Timișoara. Cluj. Galați. Ploiești. Constanța. Iași. Constanța. Timișoara. Galați...
Căutări și regăsiri.
La 21 de ani, am debutat în poezie cu „Ce n-a pictat Matisse” și-am simțit că sunt pregătită să pun în fața lumii toate stările care-mi tresar trupul și genele și plâmânii. Și uimirea încă mi se zbate între pleoape și încă mă poticnesc la gândul că am publicat o carte, că sunt atât de vulnerabilă între mâinile curioase care mă caută între acele pagini.
La 21 de ani am adunat zeci de momente ce mi-au tăiat respirația și-am întâlnit atâția oameni extraordinari fără de care n-aș mai vrea să îmi imaginez măcar viața. Am întâlnit și oameni blânzi, și oameni cu priviri înfloritoare și alții cu ochi iscoditori sau cărora le gâlgâia sângele a răutate ori mâhnire. Dar din toți am furat puțin, cam ce-am crezut eu că e mai bun și mai folositor. Și încă mai fac asta...
Și tot la 21 de ani m-am apucat de dans. Și dansez de două luni și pe zi ce trece, realizez că, de fapt, am dansat 21 de ani, iar în ultimul an am dansat mai vânjos ca oricând, prin toate mijloacele de transport, pe toate străduțele cu forme ciudate, în atâtea și atâtea călătorii cu motive, destinații și experiențe diferite.
Îmi doresc ca cei 22 de ani să mă ducă departe. Departe în lume și departe în viața mea. Să mă lase să iubesc și să râd mult, să mă răstălmăcească să pot scrie cuvinte potrivite și să nu uit nicio clipă să fiu aproape de cei ce-mi sunt dragi, calzi și minunați și fără de care nu aș fi avut niciun fragment din povestea asta care astăzi adună 22 de calendare...
