Am visat că scriam pe blog... niște rânduri despre structuri sufletești, oameni și complicații din astea zilnice.
Când m-am trezit, am realizat că, de fapt, e deja sfârșit de august și eu încă tac. Cel puțin online, aici, în jurnalul zâmbetului de soare. Poate pentru că în ultimele șase săptămâni am fost foarte verbală în viața reală (bine poate și pentru că am lucrat și mi-am organizat timpul puțin diferit).
Nu o să povestesc prea multe despre internship-ul la Guvern. Pentru că îmi place, pentru că mi-e bine și pentru că e o experiență care mi-a adus multe multe noutăți în viață... și mai mult, o mână de oameni cu care merită să vorbești până târziu în noapte și începând de dimineață, cât mai devreme...
Unde-și mai au locul nostalgiile, dorurile și toate amintirile alea de-ți râde inima cu plămâni cu tot? În mine, în fiecare zi, la fiecare amiază, când privesc Piața Victoriei sau mă las cucerită de arhitectura Micului Paris, când număr luminile nopții sau când mă urc în ultimul metrou, când caut străduțe necunoscute sau când muzica din căști mă transportă oriunde visez să fiu...
Cam așa-mi alunecă zilele în Bucureștiul sălbatic, așa că încă savurez ropotul ăsta al timpului fugar și mă opresc doar rareori, să mai înșir un vers, o imagine și-acum, pe blog, puțin din ce mai fac, ce mai zic...
Acum mă-ntorc spre toamna mea, căci tare mult mi-a lipsit... și ea și frunza căzândă și folkul nestăvilit și răcoarea înserării și-amurgul pastelat și multe alte forțe ciudate, înșirate ca-ntr-un joc de-a v-ați ascuns cu marele oraș, cu micul spirit guraliv din mine.
