Mult, tot, mereu/ My 'Everything, Everywhere, All At Once'

[English version below]

Din toamna lui 2021 nu am mai respirat. Sau mai bine zis am folosit tot tubul de oxigen disponibil. 

În septembrie 2021 am tras aer în piept fără să știu că va trebui să-mi ajungă cam doi ani. Atunci am început o nebunie pe care n-am crezut că o voi (mai) face. 

Înapoi în 2015-2016. În ultimul an de facultate, am lucrat, pe mai tot parcursul anului universitar. Am lucrat full time, în administrația centrală, cu multă dedicare și energie. Și cu multă înțelegere de la șefii mei de atunci să-mi pot termina studiile. În practică, alergam între birou și cursuri, stăteam la serviciu până (foarte) târziu să termin îndatoriri de muncă și teme de facultate. Când am încheiat facultatea și mi-am luat licența mi-am spus că nu voi mai face nicicând un program de studii academice în timp ce lucrez. Motiv pentru care nu am continuat cu masteratul. Eram epuizată și îmi doream să mă bucur de acele câteva ore libere de la capătul unei zile de muncă sau de o duminică în care nu aveam nimic de făcut. Mi-am spus că voi face un masterat atunci când îmi voi lua un an sabatic, fără serviciu, și mă voi putea dedica studiilor.

Au trecut 5 ani de atunci și m-am cufundat în muncă și responsabilități și am realizat că timpul trece. Mi-am dat seama că e timpul să cresc profesional și că ar fi bine să am studii complete. În 2020 am avut prima tentativă de a mă înscrie la un program de masterat, part-time, la Leuven. Nu m-au acceptat pentru că licența mea în Comunicare și Relații Publice nu aprofunda destul Relațiile Internaționale, ceea ce voiam eu să studiez la masterat. Așa că

în 2021 am aplicat la două facultăți: una full time în Bruxelles și una cu frecvență redusă în București. Am fost acceptată la amândouă și am zis 'de ce nu?!'. La Vrije Universitet Brussel am urmat masteratul de un an New Media and Society in Europe, iar la SNSPA București am făcut Masterul de Management și Comunicare în Afaceri, timp de doi ani. 

În septembrie 2022 am absolvit Masteratul la VUB. Săptămâna aceasta am încheiat și cel de-al doilea master, cel de la SNSPA. De ce a fost greu? Pentru că muncă mea e extrem de solicitantă, iar în iarna 2022 totul a devenit și mai complicat, stresant și implicând muuult mai multe ore petrecute în fața laptopului. E greu să rezum în câteva propoziții ce au însemnat, cu adevărat, anii aceștia. 

Muncă la turație maximă. Cursuri la facultate. Teme, examene, învățat, învățat, învățat. Pe lângă astea, viața de zi cu zi: acasă - în Belgia și în Romania, timp cu familia, organizat vacanțe, cine cu prietenii, ales cadouri, plănuit diverse, cununat, botezat, mers la nunți și alte evenimente de umplut sufletul, concerte ori seri liniștite în canapea, discuții despre visuri și principii, îndoieli și contradicții. În plus, acum un an am aflat că sunt însărcinată. Privind în urmă, am impresia că am alergat prin cele 9 luni, la controale și cursuri, la adunări cu prietenii și la birou, ca la un maraton în care toate celelalte deveniseră doar obstacole de trecut pentru a ajunge la linia de sosire. Este incredibil cum am rezistat și am rămas întreagă la minte și, în mare parte, sănătoasă.

M-am întrebat și eu și m-au întrebat și prietenii și uneori și ai mei părinți cum pot face atâtea, toate, cum pot trăi în ritmul ăsta, pur și simplu cum. Și m-am gândit bine și-apoi am realizat cum. Cu enorm de mult sprijin și ajutor nevăzut, aproape insesizabil atunci când privești imaginea de ansamblu.

Dar adevărul e că am un soț care mă sprijină necondiționat. Care mă ascultă și crede în mine. Care face cumpărături, mă aștepta cu masa în zilele cele mai lungi, se ocupa de tot ce era administrativ sau necesar acasă, ținea legătura cu prietenii și familia, mă menaja cu tot ce putea. Un soț care m-a ajutat enorm de când am născut și fără de care sunt convinsă că nu m-aș fi bucurat într-atât de fiecare clipă a maternității. El e arma mea secretă, partenerul meu în toate, prietenul de nădejde, aliatul în orice îmi pun în minte, rațiunea și mintea limpede când mie mi se îneacă toate corăbiile. 

 

Și nu, nu scriu toate astea că să îl ridic pe un piedestal - avem și noi contrările noastre și destule aspecte asupra cărora nu putem cădea de acord sau privințe în care suntem complet diferiți sau enervant de asemănători. Dar scriu toate astea pentru că adevărul e că nu aș fi putut duce la capăt două masterate în timp ce lucram ca nebuna și mai eram și însărcinată și apoi cu un bebeluș mic mic dacă nu aveam atât de mult sprijin, atâta înțelegere și mai ales dragoste. 

Mulțumesc, Bogdan, pentru că ani buni n-am știut unde sunt sau ce preț au roșiile în niciun supermarket, dar le-am avut mereu în frigider. Mulțumesc pentru că ai ascultat tot ce aveam mereu pe suflet și asta m-a ajutat să pot merge mai departe oricât de greu sau fără rezolvare părea totul. Mulțumesc că nu m-ai lăsat să renunț, pentru că tu mă crezi foarte buna și nu eziți să spui asta tuturor: familie, prieteni, străini sau chiar șefilor mei. Mulțumesc, pentru că la întrebarea 'cum pot' răspunsul e: cu ambiție de fier, multă multă muncă și ajutor necondiționat.

 

Acum expir. 

 

~

 

It feels as if I’ve been holding my breath since 2021. Or rather, as if I’ve used all the available oxygen.

 

In September 2021, I took a breath without knowing that I would have to hold it for about two years, as I started a madness that I didn't think I would do (ever again).

 

Back in 2015-2016. In most part of my last year of university, I worked full time, in the central administration, with a lot of dedication and energy. And with a lot of understanding from my bosses at the time to be able to finish my studies. In practice, I was running between the office and classes, staying at work until (very) late to finish work duties and college assignments. When I finished college and got my bachelor's degree I told myself that I would never do an academic program while working. That's why I didn't continue with my master's degree. I was exhausted and wanted to enjoy those few free hours at the end of a work day or a Sunday when I had nothing to do. I told myself that I would do a master's when I would take a sabbatical, without work, and could fully devote myself to my studies.

 

It has been 5 years since then and I have immersed myself in work and responsibilities and realized that time flies. I realized that it is time to grow professionally and that it would be good to complete my education. In 2020 I had my first attempt to enroll in a part-time master's program in Leuven. They didn't accept me because my Bachelor's degree in Communication and Public Relations didn't go deep enough into International Relations, which is what I wanted to study for my master's. So the following year I applied to two masters: one full-time in Brussels and one part-time in Bucharest. I was accepted to both and I said 'why not?!'. At the Vrije Universitet Brussel I followed the one-year Msc in New Media and Society in Europe, and at SNSPA Bucharest I did a Master's in Management and Business Communication for two years.

 

In September 2022, I graduated from the Master's degree at VUB. This week I also finished my second master's degree, the one at SNSPA. Why was it hard? Because my work is extremely demanding, and in the winter of 2022 everything became even more complicated, stressful and involving many more hours spent in the office or in front of my laptop. It is difficult to summarize in a few sentences what these years really meant.

 

Work at full speed. Uni courses. Homework, exams, learning, learning, learning. Besides that, everyday life: at home - in Belgium and Romania, time with family, organizing holidays, dinners with friends, choosing gifts, planning various things, going to weddings and other events that filled my heart , concerts or quiet evenings on the sofa, discussions about dreams and principles, doubts and contradictions. In addition, a year ago I found out that I was pregnant. Looking back, I have the impression that I ran through those 9 months, to check-ups and classes, to gatherings with friends and to the office, like a marathon where everything else had become just obstacles to cross in order to reach the finish line. It's incredible how I stayed sane and mostly healthy.

 

I asked myself and even my friends and sometimes my parents asked me how can I do all these, everything, how can I live at this pace, simply how. And I thought hard and then I realized how. With an enormous amount of unseen support and help, almost imperceptible when you look at the big picture.

 

But the truth is that I have a husband who supports me unconditionally. Who listens to me and believes in me. Who does the shopping, cooked for me on the longest working days, took care of everything that was administrative or necessary at home, kept in touch with friends and family, took care of me with everything she could. A husband who has helped me enormously since I gave birth and without whom I am convinced that I would not have enjoyed every moment of motherhood so much. He is my secret weapon, my partner in everything I put my mind to, my best friend, my closest ally, my clear mind and my source of courage when I fail to see any option anymore.

 

And no, I'm not writing all of this to glorify him - we too have our quirks and plenty of things we can't agree on or aspects where we're completely different or annoyingly alike. But I'm writing all of this because the truth is that I couldn't have completed two master's degrees while working like crazy and being pregnant and then with a tiny little baby if I didn't have so much support, so much understanding and above all love.

 

Thank you, Bogdan, because for many years I didn't know where tomatoes were in any supermarket, but I always had them in the fridge. Thank you for listening to everything that was always on my mind and for helping me to be able to move forward no matter how difficult or hopeless everything seemed. Thank you for not letting me give up, because you think I'm really good and you don't hesitate to tell it to everyone: family, friends, strangers or even my bosses. Thank you, because to the question 'how can I' the answer is: with rock solid ambition, a lot of hard work and unconditional help.

 

Breathing out now.  

13 ani de cuvinte/ 13 Years of Words

[English version below]

Luna aceasta se împlinesc 13 ani de când scriu cu sufletu'-n zâmbet de soare, aici, pe blogul pe care l-am început în anii de liceu ca să vărs preaplinul de idei și zbucium din mine. 

Îmi dau seama că sunt mulți anii ăștia, în care viața s-a schimbat, eu m-am schimbat și implicit și scriitura mea. E frumos acest jurnal virtual în care am adunat fotografii pe care le-am creat cu multă pasiune, muzică de care m-am îndrăgostit, pe care am descoperit-o, care mi-a fost refugiu, oameni și momente, prietenii, relații, dezamăgiri, despărțiri, împliniri, regăsiri, păreri și revolte adolescentine, sociale ori politice, visuri împlinite sau către care am muncit și sperat ca o nebună și atâtea atâtea atâtea cuvinte adunate, ordonate, care m-au făcut să mă simt mai ușoară, vindecată, încântată ori de câte ori am reușit să le scriu aici. 

Îmi pare incredibil tot acest timp și mărturia scrisă a trecerii sale. În egală măsură, schimbarea asta de viață, de sine, de scris, a adus cu ea o Ioană mai așezată în gândire, o Andradă mai rezervată în cât lasă la vedere. Cu schimbarea asta am crescut, am înțeles mai multe lucruri, am devenit mai mult eu și mai puțin alții, am construit mult, am ales să învăț și să culeg experiențe de toate felurile, să văd locuri, să cunosc oameni, să aflu tot mai mult din mine cea de atunci, cea de acum, cea din timpul trecând, cea din viața alergând parcă de la o zi la alta, de la un an la altul. De la o puștoaică de liceu care citea tot ce nu era în programa școlară până la 2, 3 dimineața și făcea un milion de activități în afara școlii, la copila care a spus că radioul e viața ei, la studenta neintegrată și în antiteză cu tot haosul bucureștean, la anul de studii în Franța care parcă m-a modificat genetic, la stagiara la Guvernul României care și-a cunoscut în vara aceea prietenii de-o viață, la omul aproape mare - angajat, cu ambiții imense, la o poetă publicată, la desprinderea către Belgia, la iubirea vieții mele, nunta, la călătoriile peste tot, la munca fără sfârșit care m-a provocat, crescut, îmbolnăvit, dezamăgit, dar în care continui să cred, și până aici - la mama lui Radu - unde am reînceput să fiu, o nouă Ioană, cu tot ce a strâns cea veche și cu tot ce simte cea nouă - care s-a născut acum 3 luni și care dă noi înțelesuri lumii.

13 ani nu sunt puțini, nu știu ce o să fac în următorii 13, unde voi fi, ce voi crede, dar știu că voi continua să scriu - mai puțin poate, mai rar, dar voi păstra frumusețea senzației de a povesti. Poate e un exercițiu bun să privești în urmă, în atâția ani - să te întrebi dacă a meritat efortul, dacă a fost bun drumul pe care l-ai ales sau dacă ar fi trebuit altfel și dacă mai poți schimba ceva măcar acum. Pentru mine a fost atât de frumos drumul până acum, încât greul e irelevant. 

13 ani în cuvinte sunt cu siguranță, mai mult de 13 milioane de cuvinte, dar iată ceva ce nu s-a schimbat în toată vremea asta: plăcerea cu care le scriu, pe ele, cuvintele, cele mai intime prietene, fie ele 13 sau 13 000, dragostea pentru cuvânt e constanta vieții mele și sper să spun asta și peste alți 13 ani și alți 13 și tot așa...

***

This month marks 13 years since I've been writing with all my heart and all my smiles, here on this blog that I started in my high school years to pour out some of the overflow of ideas and thoughts I was having.
 
I realize it’s quite a while, and in these years life has changed, I have changed and implicitly also my writing. But this virtual diary is so beautiful for I have collected here photos that I took with great passion, music that I fell in love with, that I discovered, that was my refuge, people and moments, friends, relationships, disappointments, separations, accomplishments, discoveries, opinions and social or political revolts, dreams fulfilled or for which I worked and hoped like crazy and so many so many words arranged and re-arranged, words that made me feel lighter, healed, delighted whenever I managed to write them here.
 
I find all this time and the written testimony of its passing incredible. Equally, this change of life, of self, of writing, brought with it a more thoughtful Ioana with her feelings, a more rational Andrada with her words. In this change I grew, I understood more, I became more myself and less others, I built a lot, I chose to gather experiences of all kinds, see places, meet people, learn a lot of me from then, from now, from these years passing, from life almost running away. From a high school kid who read everything that wasn't on the school syllabus until 3 in the morning and who did a million activities during those years, to the teenager who thought programming was her life, but also film, and also radio, to the unintegrated student and the antithesis with everything that the Bucharest chaos meant, to the Erasmus student in France - that seemed to genetically modify me, to the intern at the Romanian Government who met her lifelong friends that summer, to the almost grown-up woman - employed, with immense ambitions, to a published poet, to the young professional departing for Brussels,  to finding the love of my life, the infinite happiness of our wedding, to the travels everywhere, to the endless work that challenged me, developed me, got me sick, disappointed me, tore down my hopes, but in which I continue to believe, and up to here – becoming Radu's mother – the moment where I started again to be, a new Ioana, with everything the old one gathered and with everything the new one feels – a mother born 3 months ago, who keeps giving new meanings to the world around her. 
 
13 years are not few, I don't know what I will do in the next 13, where I will be, what I will think, but I know that I will continue to write - maybe less or less often, but I want to keep the pure joy of storytelling. Maybe it's a good exercise to look back, after so many years - to ask yourself if it was worth the effort, if the path you chose was good or if it should have been different and if you can still change it at least now. For me, the road so far has been so beautiful that its difficulty is irrelevant.
 
13 years in words is certainly more than 13 million words, but here is something that has not changed in all this time: the pleasure with which I write these  words, my most faithful friends, whether they are 13 or 13,000 , the love for the word is the constant of my life and I hope this will stay the same for another 13 years and another 13 and so on...

Cea mai frumoasă poezie din mine/ The most beautiful poem of mine

[English version below]

Astăzi se împlinește o lună de când am devenit mamă, de când suntem părinții lui Radu-David, de când lumea noastră toată s-a strâns într-o îmbrățișare - prima, aceea când i-am simțit trupușorul cald pe pieptul meu și pielea moale și vineție și mânuțele atât de mici și m-am întrebat în sinea mea cum am putut, în toți anii ăștia, să trăiesc fără el. 

Nu știu încă să pun în cuvinte tot ce am simțit atunci sau în oricare moment ce-a urmat, cum l-am privit dormind o noapte întreagă gândindu-mă că voi face așa mereu pentru că nu văd cum aș putea altfel, cum l-am scos din maternitate întrebându-ne constant dacă e îmbrăcat destul de gros, cum încerc să-l liniștesc atunci când e inconsolabil, cum mănâncă zgomotos și repezit, cum îi punem muzică și-i povestim despre lumea noastră, cum îi ascult respirația înainte să adorm, cum nu-i place să fie pupat, dar iubește să fie plimbat și cum face mutrișoare specifice când îl supără burtica, cum îi tot spun lui Bogdan cât de mult sper să îi placă de noi când va mai crește. Dar știu că sunt constant copleșită de emoție. Emoție crudă, pură și neîncăpătoare.

Ce mi-a spus lumea despre a avea un copil: că viața mea nu va mai fi ca înainte, că va fi al naibii de greu, că nu voi mai dormi (bine), că nu voi mai putea face n lucruri care îmi plac, că eu nu voi mai conta și va fi aproape imposibil să mai am grijă de mine. Câte am mai crezut și n-ar fi trebuit să cred. 

Ce nu mi-a spus nimeni: câtă magie poți simți într-o singură clipă, cât de ușoare par toate când simți cum se revarsă dragostea din tine pentru micuțul om, cum te simți ca un mic dumnezeu și cum te minunezi de puterile tale de a plămădi o ființă vie ("viu, pipăibil cu mâna" cum spunea Nichita), cât de frumos devine greul, câtă liniște e în somnul pruncului, și în general, ce simplă e clipa când te bucuri cu toată inima de copilul tău. Cât n-am știut și ar fi trebuit să nădăjduiesc. 

În prima noastră lună împreună, am trăit cât într-un an, cu aventuri și peripeții, provocări de-ale vieții, neprevăzute coborâșuri, surprize de toate felurile și în toate zările, teribile bucurii și incredibilul mod de a căuta și găsi binele. 

În prima lună cu Radu l-am cunoscut pe fiul meu mic, bebeluș necuvântător, puternic și luptător, bun și cald, înțelegător și blând. Așa sper să rămână prin trecerea timpului: om bun, sănătos și râzând către lume.

În prima lună cu Radu l-am cunoscut pe Bogdan ca tată - de fapt, am aflat că Bogdan e definiția tatălui - este tot ce trebuie să fii atunci când ai copii: devii iubire, dedicare, forță, grijă, mângâiere și toate astea rămânând tu - omul cu toate ale tale, chițibușuri, preferințe, valori, gânduri și temelii.

În prima lună cu Radu m-am cunoscut pe mine om vechi și om nou, cu tot ce sunt - strâns ancorat în mine, cu tot ce-am devenit - totul așezat la locul lui, un loc pe care nu știam că-l am, pentru mama asta liniștită, îndrăgostită de familia ei, rearanjându-și viața, privirile către lume, percepțiile, și ambițiile în noul univers, unde centrul este rezervat doar pentru noi trei. 


Dacă tot ce am trăit, căutat, luptat, pierdut, regăsit, așezat, schimbat, regândit, refăcut, încercat, eșuat, dobândit până acum în viața mea m-a adus în momentul 0, cu Radu în brațe și Bogdan ținându-mă de mână - aș lua-o de la capăt și aș face totul exact la fel, să fiu sigură că ajung a trăi minunea asta de pui de om căreia i-am dat viață.

♫ Emerson, Lake & Palmer - From the Beginning 

***

Today marks one month since I became a mother, since we are Radu-David's parents, since our whole world came down to one embrace - the first, when I felt his warm little body on my chest and his soft and blueish skin and tiny hands, and I wondered how I could live without him in my life until now.

I still don't know how to put into words everything I felt then or in any moment that followed, how I watched him sleep through his first night thinking that I will always do this because I don't see how I could go on otherwise, how we left the maternity constantly wondering if he is dressed thick enough, how I try to calm him when he is inconsolable, how much I love watching him eating loudly and hastily, how we play music and tell him about our world, how I listen to his breathing before I fall asleep, how he doesn't like to be kissed, but loves to be outside and how he makes specific faces when his tummy upsets him, how much I hope he will like us when he grows up… But I know I'm constantly overwhelmed with emotion. Raw, pure and uncontained emotion.

What the world told me about having a baby: that my life won't be the same, that it will be damn hard, that I won't sleep (well), that I won't be able to do the things I like, that I will no longer matter and it will be almost impossible to take care of myself. Oh, how I listened to all this and how little should I have truly believed. 

What no one told me: how miraculous can one moment feel like, how easy it all seems when you feel the love pouring out of you for the little man, how you feel like a little god and how you marvel at your ability to give life to a little human, how beautiful becomes all that’s been difficult, how peaceful it is the sleep of your baby, and in general, how simple days are when you enjoy your child with all your heart. Oh, how unaware was I and how much more should I have trusted myself.  

In our first month together, we’ve already been through a lot, together as a family, lots of adventures, challenges, unexpected ups and downs, surprises of all kinds, unexplained and righteous tears, immense joys and incredible ways to seek and find good.

In the first month with Radu, I met my little son, a baby not talking but saying so much still, strong and fierce, kind and warm, understanding and gentle. This is how I hope he will remain as time goes by, turning into a fine man, always healthy and happy. 

In the first month with Radu, I got to know Bogdan as a father - in fact, I found out that Bogdan is the definition of a father - he is everything you need to be when you have a child: you become love, dedication, strength, care, comfort and all these whilst remaining faithful to yourself – with all your quirks, preferences, values, hopes, thoughts and beliefs.

In the first month with Radu, I got to know myself, the old and the new one, with everything I was and I’ve become - tightly anchored in me, placed and aligned perfectly in a way I didn’t know I was capable of finding. The ways of this calm mother in love with her family, rearranging her life, worldviews, perceptions, ambitions and desires in harmony in a totally new universe, where the center is reserved for just the three of us.

If everything I've ever lived, searched, fought, lost, found, settled, changed, rethought, redone, tried, failed, acquired so far in my life brought me to this point, this very moment, with Radu in my arms and Bogdan holding my hand - I would start all over again and do everything exactly the same, only to make sure that I get to live this miracle of my little child being born out of our extraordinary love.  

Din 2022 către 2023 - reminiscențe de clipe/ The remains of 2022

[English version below] 

2022

Câteva zile de început de an la Vilnius, cu prieteni și peripeții.

Un weekend prelungit la Barcelona la final de ianuarie însorit, surpriza-cadou de ziua lui Bogdan, primul restaurant cu două stele Michelin la care am fost m-a lăsat fără cuvinte.
10 zile în Mexic - cu soare, ape turcoaz, mâncare delicioasă, sate pitorești, minuni ale naturii, dar și-o atmosferă profund încărcată de turism și superficialitate. Totul se cumpără. 

Aproape două luni de anticipare a războiului și 10 luni de război teribil și agresiv pornit de Rusia lui Putin împotriva Ucrainei. De 10 ori mai multă muncă, mai multă presiune, mai multă implicare emoțională. Sentimente de zădărnicie, neputință, incertitudine. 

Luni întregi de muncă la două masterate, pe lângă serviciul de zi cu zi. 
Câteva săptămâni în care mi-am scris dizertația pentru masteratul din Belgia.

Căutări, aplicații, interviuri pentru a crește mai mult profesional. E timpul.

Summit la Madrid. Cel mai provocator, interesant, reușit, complicat eveniment și-o experiență pe care mă bucur că am trăit-o, dincolo de toate zilele și nopțile de eforturi supreme, modificări, anticipări și obstacole. 

Câteva zile în prelungirea Madridului pentru a-l bate la picior pe îndelete, a mă scufunda în marile-i muzee, în voia bună și relaxarea sudului. 

România în primăvară - vară. Revederi cu oamenii noștri, inițiative, entuziasm. Direcții noi, speranțe, proiecții de viitor, târg de carte, concerte, filme. Am devenit nași de cununie, nași de botez, am fost alături de prieteni dragi care s-au căsătorit. Ni s-au umplut inimile de emoție, ne-am îmbogățit ca familie și ca percepții de viață. 

Început de august și Turcia pentru prima dată. Canakkale tihnit și apusuri seducătoare la Marea Egee, ce lume minunată. 

O toamnă incredibilă la Bruxelles, cu vreme caldă nemaivăzută, după-amieze cu lumină perfectă și-un galop nesfârșit între casă, muncă, final de masterat și proiecte personale. 

10 zile la New York, cu taxiul galben de la JFK până în Manhattan, cu MoMA și Guggenheim și Chinatown și Little Italy și Central Park și MET și concerte de jazz și High Line și Veselka și expoziția David LaChapelle și  East Village și ochi bucuroși ca de copii care văd NYC de la etajul 82 și rătăciți pe străzi până târziu în noapte am trăit cele mai bune zile ale vieților noastre. 

O ministerială la București, ultima pe anul acesta, aproape acasă. Oboseală multă, dar o echipă grozavă care a făcut lucrurile mai ușoare. 

Luni de multe frământări, (im)posibilități, provocări, dezamăgiri, întrebări mai multe decât răspunsuri și ambiții.

Sfârșit de octombrie la Paris și-n plimbări prin grădinile Versailles. Iubirea împlinită pentru tărâmul magic al Franței. 

Cine și revederi cu prieteni, povești, noi momente de adăugat în albumele de amintiri, seri târzii, îmbrățișări calde.

8 luni de sarcină care s-au scurs printre toate acestea, mai mult cu bune decât rele.

Crăciun în doi, aproape 3, acasă la Brux și un Revelion tot aici, cu oameni dragi, care ne-aduc veselie, bunătate și prietenia sinceră.

În total, 12 secunde de fericire, de zbucium, de (ne)așteptare. Un alt an în care am trăit cât și câte încap într-o viață de om, intens, profund, nebunesc, chinuitor, ca și cum mâine n-ar mai veni. 

Dar mâine e nou, gata de alte aventuri, întâmplări, vârfuri cucerite și străfunduri de oceane explorate. Mâine e deja 2023 și mă gândesc: ce noroc, ce povară, ce frumusețe - bogăția timpului care mi se așterne la picioare. 

Un an cu iubire să aveți, căci doar iubirea face totul bun și ne aduce puțin mai aproape de perfecțiune. 

*

2022

A few days at the beginning of the year in Vilnius, with friends and adventures.

A long sunny weekend in Barcelona at the end of January, Bogdan's surprise birthday present, the first restaurant with two Michelin stars I went and left me speechless.

10 days in Mexico - with sun, turquoise waters, delicious food, picturesque villages, natural wonders, but also an atmosphere deeply charged with tourism and superficiality. Everything is to be bought.

Almost two months of anticipation of war and 10 months of terrible and aggressive war waged by Putin's Russia against Ukraine. 10 times more work, more pressure, more emotional involvement. Feelings of futility, helplessness, uncertainty.

Whole months full of work on two master's degrees, in addition to the daily job.

Few weeks to write my master's thesis for the VUB Master Program. 

Searches, applications, interviews to grow more professionally. I feel it’s time.

Summit in Madrid. The most challenging, interesting, successful, complicated event and an experience that I am glad to have lived, beyond all the days and nights of supreme efforts, changes, anticipations and obstacles.

A few days more in Madrid to wander around, immerse myself in its great museums, and enjoy the laid-back spirit of the south.

Romania in spring - summer. Getting together with our people. Days filled with initiatives, enthusiasm, new directions, hopes, future projections, book fairs, concerts, movies. We became wedding godparents, baptism godparents, we were there for our dear ones who were starting their marriages. Our hearts were full of pure emotion, we were enriched as a family and the same were our perceptions of life.

Beginning of August and Turkey for the first time. Calm Canakkale and seductive sunsets over the Aegean sea, what a wonderful world.

An incredible autumn in Brussels, with unprecedentedly warm weather, afternoons with perfect light and an endless gallop between home, work, finalizing my master and personal projects.

10 days in New York, with the yellow cab from JFK to Manhattan, with MoMA and the Guggenheim and Chinatown and Little Italy and Central Park and the MET and jazz concerts and the High Line and Veselka and the David LaChapelle exhibition and the East Village and happy eyes like of kids seeing NYC from the 82nd floor and wandering the streets late into the night -- we lived the best days of our lives.

A ministerial in Bucharest, the last one this year, almost at home. A lot of fatigue, but a great team that made things easier.

Months of many turmoils, (im)possibility, challenges, disappointments, more questions than answers and so many ambitions.

End of October in Paris and strolling through the gardens of Versailles. The beauty of being in love with the magical lands of France.

Dinner and gatherings with friends, stories, new moments to add to the memory albums, late nights, warm hugs.

8 months of pregnancy that passed through it all, more good than bad.

Christmas in two, almost 3, at our home in Brux and a New Year's Eve here too, with dear people, who bring us joy, kindness and sincere friendship.

In total, 12 seconds of happiness, high expectations and unexpected developments. Another year in which I lived as much as I could fit into an entire life, intensely, deeply, crazily, terribly, as if there was no tomorrow.

But tomorrow is new, ready for other adventures, happenings, mountain tops conquered and depths of oceans explored. Tomorrow is already 2023 and I'm thinking: such a luck, such a burden, such a beauty - the wealth of time that a fresh year offers us.

Wishing you a year with love, because only love makes everything fine and brings us a little closer to perfection! 

Spania detaliilor/ The Spain of Details

Detaliile Spaniei, ca un soare pătrunzător și calm, ca praful cuminte de pe strada care duce până la mare, ca o melodie anume cântată la petrecerea de pe-o plajă necunoscută, ca piatra fierbinte sub o amiază toridă, ca fulgii de sare peste legumele aburinde, ca verdele scăldat în muzica invizibilă a fiecărui pas, fiecărui colț, fiecărei frânturi de viață. 

Detaliile Spaniei, ca Spania toată, o pasiune, o smulgere din timpul real pentru o clipă în plus de... „ acord de chitară spaniolă. 

~

The details of Spain, like a piercing but somehow calm sun, like the fine dust of the street leading to the sea, like a particular song hummed at a party on an unknown beach, like the hot stoned village at noon, like salt flakes over the steaming vegetables, like the greenery bathed in the invisible music of every step, every corner, every fragment of life.

Details of Spain, like Spain as a whole - a full passion, a real-time snatch for an extra moment of ... Spanish guitar chord.

2021 Anul Ecou/ The Echo Year

[English version at the bottom] 

2021 a fost anul ecou pentru mine, anul care s-a auzit cel mai puternic înăuntrul și în afara mea, anul pe care-o să-l simt bătând zgomotos în inima mea până la sfârșitul timpului. 

Am început cu o șampanie la miezul nopții, pe terasa casei, privind cerul și bucurându-ne cu un grup restrâns de prieteni - sărbătorim primele momente din ”Anul Nostru”. 

Am clipit. Cântă muzică rock și dansăm și ne sunăm părinții și alți prieteni de departe, să ne bucurăm împreună de plimele clipe ale lui 2021.

Am clipit. Plecăm curajoși către Zanzibar, nu știm la ce să ne așteptăm, descoperim o lume nouă, locuri tainice, oameni ca-n romanele despre ținuturi nemaivăzute și-o tihnă ca o vară nesfârșită. Plaje albe, infinite, ape străvezii, apusuri și răsărituri ca-n tablouri și-o bucurie pură și simplă a existenței. 

Am clipit. Mergem în România, Renovăm o garsonieră. Mă uit la mâinile mele înroșite și suferinde, căci am frecat faianța plină de vopsea cu atât de multe substanțe chimice. Munca de toate felurile-i grea, dar munca fizică e ca o piatră de moară. Renovarea asta ia enorm de mult timp și un efort colectiv al atâtor oameni dragi care se implică fiecare cum poate. Recunoștință. 

Am clipit. România din nou. Un loc de primăvară între dealuri, la țară, lângă o mănăstire. Suntem cu familia extinsă și e frumos, cu voie-bună, cozonac, miel la grătar și ouă roșii. De Înviere, luăm lumină de la mănăstire. Din păcate, predica se aude prost și nu ne-aduce împlinirea aceea spirituală, dar avem lumină sfântă și ne simțim mulțumiți altfel. 

Am clipit. Muncesc mult, ca de obicei. Pregătim un Summit. Al 4-lea de când lucrez aici. Simt cum gândurile, simțurile, neliniștile mele sunt toate acaparate de acest eveniment. Sunt cele mai călduroase săptămâni din istoria Belgiei. Simt că mă topesc în fiecare zi de căldură, stres, oboseală și-un amalgam de sarcini. Două zile de Summit. Totul e o nebunie, nu realizez cum trece, dar lucrurile ies bine. Mă încearcă puțină mândrie, pe care nici măcar extenuarea nu o poate anihila. 

Am clipit. Mergem la nuntă la Mirela și Alex. Am rochia mea cu lalele și o doamnă mă oprește pe stradă să îmi spună că sunt foarte frumoasă. Râdem și dansăm până târziu în noapte. Simt cât de veselă-i viața uneori. 

Am clipit. E miezul verii. Pornim cu mașina să străbatem Franța, apoi Mallorca, apoi nordul Spaniei. Conducem mult, mă mângâie soarele, în fiecare seară, îmi simt pielea sărată de la apa mării. Descopăr Zaragoza lui Goya și-aproape că mă-ndrăgostesc de orașul acesta complet, cald, tânăr. Intru pentru prima dată în interioriul Sagradei Familia și mă impresionează Gaudi până la lacrimi. La Bilbao, trăiesc împlinirea visului din adolescență: Muzeul Guggenheim. Ce bogată e viața. 

Am clipit. Kabulul cade. Se scrie istoria, într-un mod dureros. Citesc avid tot ce pot, omenirea îmi frânge inima. 

Am clipit. Ne nuntim, acasă, în România, în biserică și în palat, cu familia întreagă și toți cei pe care-i iubim sincer și care ne iubesc atât încât să ne fie alături. Lumea capătă alt sens. Înțeleg a doua zi că am trăit cea mai fericită zi din viața mea. ”Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă...”

Am clipit. Suntem în vamă, cu nașii, cu prieteni, cu un vin rece și cu folk live. Dansăm. Totul în jur dispare - suntem doar noi, întreg universul. Mă umplu de muzică, de chipurile vesele ale tuturor, de versuri cântate la unison, de nebunia momentului, de acum și de o veșnicie. 

Am clipit. Mergem la nuntă în poiană, la Miha și Bogdan, oamenii ăștia care merită tot binele din lume să le fie lăsat în prag, să facă ei ce-or crede cu el. Totul este atât de dichisit și poetic așezat. Soarele de septembrie mângăie gutuile mari și pline. Suntem cu inimile sus cu ei, pentru ei. Cântă lăutarii, avem foc noaptea și sfidăm frigul și pădurea. Așa se naște o minune. 

Am clipit. Acasă e toamnă. E o lumină perfectă în grădină și în toată casa. Vin prieteni în vizită. Unii stau mai mult, alții doar la masă, ne simțim iubiți și norocoși că-i avem pe ei toți în viața noastră. 

Am clipit. După aproape 12 ore pe drum, ajungem în Făgăraș pentru o altă nuntă. O lumină aurie cade sfioasă la apus peste Carpați - îi zâmbesc din mașina care ne duce către petrecere. Simina și Dragoș se potrivesc - blândețea a-nceput de la ei. 

Am clipit. Sunt într-un amfiteatru la VUB, iau notițe pentru un curs. Mă simt un student mai puțin silitor ca acum câțiva ani, dar cu siguranță mai informat. Am început un master pentru eliberarea minții. Mă pasionează și îmi place cursul discuției. În weekenduri, când nu citesc pentru masterul acesta, sunt la cursurile online de la masterul din România. Recunosc, am început două mastere, pentru că eu nu fac nicicând lucrurile pe jumătate și cu siguranță nu-mi plac vremurile ușoare. 

Am clipit. Muncesc mult. Merg la Stockholm cu pregătirea unei vizite oficiale. E primul loc unde masca nu există și nimic care ar putea indica o pandemie globală. Am o cameră minusculă de hotel și sufăr teribil de lipsa aerului. A patra zi, pe o fregată în mijlocul mării, frig cumplit, ploaie și vânt. ”Nu există vreme rea, doar haine nepotrivite” învăț de la Secretarul General. În ultima zi în Suedia, pornim odată cu un răsărit pastelat în aerul rece. Iar simt puțină mândrie de mine și munca pe care-o fac. 

Am clipit. Toamna în orașul etern, Roma. Atâta istorie și caracter, căci simt orașul ăsta copleșitor - în frunte cu picturile lui Michelangelo din Capela Sixtină. Vaticanul e impresionant, mergem zeci de kilometri zilnic și nu ne mai săturăm de a afla, a înțelege, a ne mira, a gusta și a ne promite că vom reveni aici din nou și din nou și din nou. 

Am clipit. Plecăm la Berlin - români, scoțieni și polonezi - un grup de oameni atât de vii și-atât de mișto încât Berlin ar fi putut fi oricare loc ascuns de pe lumea asta și tot ar fi fost niște zile memorabile. Înțelegem dimensiuni profunde ale germanilor și mă bucur că avem șansa de a fi aici, de a vedea, de a nu uita. E 3 dimineața și mergem pe străzile încă treze ale Berlinului, ascultăm muzică olandeză și ah, clipele astea sunt răspunsul cel mai clar la ”de ce merită viața prețuită”. 

Am clipit. Sunt la Riga, unde sunt -4 grade ziua. Organizăm o reuniune a miniștrilor din țările aliate. E muncă multă, dar oamenii cu care lucrăm, letonii, sunt cei mai faini oameni cu care să lucrezi: ascultă, înțeleg, aplică - sunt respectuoși, eficienți și întotdeauna plini de voie bună. Timp de 3 zile ninge continuu, pe geam văd totul ca un basm. Sunt norocoasă că sunt aici. Într-una din seri, merg prin centrul vechi al orașului și suntetul acela de zăpadă sub bocanci e un amestec mulțumitor de amintiri din copilărie și iluzii ale copilăriei de-acum. E totul alb și privesc cerul luminos chiar și în timpul nopții - mă gândesc la cerul Galațiului acoperit de zăpadă, când eram în liceu și făceam primele poze alb-negru pe film, în ”parcul de la T”. Stop-cadru. 

Am clipit. Vine Crăciunul. Mergem la București, apoi la Galați. Avem cadourile toate frumos împachetate. Nu e zăpadă, dar sunt cei dragi care țin loc de toată magia sărbătorilor. Mâncare bună, brazi împodobiți, cadouri de suflet, colinde. Acasă, celălalt acasă. Ce privilegiu acest acasă peste tot unde iubim și suntem iubiți. 

Am clipit. Zburăm la Vilnius. E puțină zăpadă, apoi e ploaie înghețată. Patinăm pe trotuare. Oamenii poartă șube groase, e frigul acela curat al iernii adânci. Se sfârșește anul, la 12 noaptea suntem cu alți prieteni dragi, ascultăm muzică lituaniană, nu înțelegem nimic dar simțim veselia, sărbătoarea, energia. Cu un gând îi aduc acolo pe toți ai noștri. 2022 va fi un An Frumos. 

* 

2021 was the Echo Year for me, the year that sounded strongest within me, the year that I will feel beating loudly like another heart of mine, until the end of time.

We started with a champagne at midnight, on the terrace of the house, looking at the sky and enjoying the moment with a small group of friends - we celebrate the first minutes of "Our Year".

 

I blinked. We listen to rock music and dance and call our parents and friends from afar, to enjoy together the first moments of 2021.

I blinked. We bravely leave for Zanzibar, we don't know what to expect, we discover a new world, mysterious places, like in novels about unseen lands and an endless summer kind of peace. White, infinite beaches, clear waters, sunsets and sunrises as in paintings and a pure and simple joy of existence.

I blinked. We're going to Romania, we're renovating a studio. I look at my reddened and suffering hands, because I rubbed the tile full of paint with so many chemicals. Work of all kinds is hard, but physical work seems the hardest. This renovation takes an enormous amount of time and a collective effort of so many dear people who give us a hand. Gratitude.

I blinked. Romania again. A spring place between the hills, in the countryside, near a monastery. We are here with the extended family and it is so beautiful, with good spirits, ’cozonac’, grilled lamb and red-painted eggs. We go for the church service at midnight, we ’take’ light from the monastery. Unfortunately, the sermon sounds bad and does not bring us that spiritual fulfillment we were hoping, but we have the holy light and this comforts us.

I blinked. I work hard, as usual. We are preparing a Summit. The 4th since I've been working here. I feel like my thoughts, my senses, my anxieties are all taken hostage by this event. These are the hottest weeks in Belgian history. I feel like I'm melting every day because of the heat, stress, fatigue and a plethora of tasks. Two days of Summit. Everything is crazy, I don't realize how it goes, but things are going well. I feel a little proud, which not even my exhaustion can dismiss.

I blinked. We're going to Mirela and Alex's wedding. I have my tulip dress and a lady stops me on the street to tell me I'm pretty. We laugh and dance late into the night. I feel how happy life is sometimes.

I blinked. It's mid-summer. We drive through France, then Mallorca, then northern Spain. We drive a lot, the sun caresses me. Every night, I feel my skin salty from the sea water. I discover Goya's Zaragoza and I almost fall in love with this completely warm, young city. I enter the Sagrada Familia for the first time and Gaudi impresses me to tears. In Bilbao, I live the fulfillment of my teenage dream: the Guggenheim Museum. How rich life is.

I blinked. Kabul is falling. History is written in a painful way. I eagerly read everything I can. Humanity breaks my heart. At night, I say a prayer for the people there...

I blinked. We get married, at home, in Romania, in the church and in a palace, with the whole family and all those we sincerely love and who love us so much that they are with us. The world takes on a different meaning. I understand the next day that I have lived the happiest day of my life.  ”I say to the Moment flying: 'Linger a while -- you're so beautiful ...".

I blinked. We are in Romanian seaside, with our godparents, with friends, with a cold wine and with live folk music. We dance and everything around disappears - it's just us in the whole universe. I am filled with music, with the happy faces of them all, with lyrics sung out loud by all of us, with the madness of the moment, now and for eternity.

I blinked. We go to the wedding in the countryside, to Miha and Bogdan’s wedding, these people who deserve all the good in the world to be gifted to them. Everything is so beautiful and poetic. The September sun embraces the big, full quinces. We are full heartedly with them, for them. We have traditional music, we have a bonfire at night and we defy the cold and the forest. This is how a miracle is born.

I blinked. It's Autumn at home. It's a perfect light in the garden and throughout the house. Friends are coming to visit. Some stay for longer, others only for dinner, we feel loved and lucky to have them all in our lives.

I blinked. After almost 12 hours on the road, we arrive in Făgăraș for another wedding. A golden light falls shyly on the Carpathian mountains’ tops - I smile at them from the car that takes us to the party. Simina and Dragos match up perfectly – serenity was born with their union.

I blinked. I'm in an amphitheater at VUB, taking notes for a course. I feel less of a dedicated student than I was a few years ago, but certainly more informed. I started a master's degree for exploring and learning more. I am passionate and I like the course of the discussions. On weekends, when I'm not reading for this master's degree, I'm at the online master's degree courses in Romania. I admit, I started two masters, because I never do things half-way and I certainly don't like light times.

I blinked. I work a lot. I'm going to Stockholm in preparation for an official visit. It is the first place where the mask does not exist and nothing could indicate a global pandemic. I have a tiny hotel room and I suffer terribly from lack of air. On the fourth day, on a frigate in the middle of the sea - deep cold, rain and wind. "There is no bad weather, just bad clothing," I learned from the Secretary General. On the last day in Sweden, we set off with a pastel sunrise in the crispy Nordic air. And I feel a little proud of myself and of the work I do.

I blinked. Autumn in the Eterna Citta, Rome. So much history and character that I feel this city overwhelming – especially due to Michelangelo's paintings in the Sistine Chapel. The Vatican is impressive, we walk tens of kilometers every day and we never get tired of discovering, understanding, wondering, tasting and promising ourselves to come back here again and again and again.

I blinked. We are going to Berlin - Romanians, Scots and Poles - a group of people so alive and so cool that Berlin could have been any hidden place in this world and it would still have been a memorable trip. We understand some of the deeper dimensions of the Germans and I am glad that we have the chance to be here, to see, to remember. It's 3 in the morning and we walk the still very much alive streets of Berlin, we listen to Dutch music and ah, these moments are the clearest answer to "why life is worth living".

I blinked. I'm in Riga, where it's -4 degrees during the day. We are holding a meeting of allied ministers. It's a lot of work, but the people we work with, the Latvians, are the best people to work with: they listen, understand, apply - they are respectful, efficient and always full of good vibes. For 3 days it snows continuously, on the window I see everything like a fairy tale. I'm so lucky I'm here. One evening, I walk through the old city center and the sound of snow under my boots is a satisfying mix of childhood memories and childhood illusions. It's all white and I look at the bright sky even during the night – it reminds me of the sky of the snow-covered Galați, when I was in high school and I was taking my first black and white pictures on film, in the "park T". Freeze-frame.

I blinked. Christmas is coming. We go to Bucharest, then to Galati. We have beautifully wrapped gifts for everyone. It's not snowing, but it's the loved ones who make all the magic of the holidays. Good food, decorated Christmas trees, presents, carols. Home, my other home. What a privilege to have a home wherever we love and are loved.

I blinked. We're flying to Vilnius. It's snowing a little, then it's freezing rain. We slip on the sidewalks. People wear thick coats, it's that clean cold of the deep winter. The year ends, at midnight we are together with other dear friends, we listen to Lithuanian music, we don't understand anything but we feel joy, celebration, a positive energy. With a thought I bring all our loved ones with us here. 2022 will be such a Beautiful Year.