Pagini

duminică, noiembrie 13

The Labyrinth of Pessoa





"I don't know how many souls I have.
I've changed at every moment. 
I always feel like a stranger.
I've never seen or found myself.
From being so much, I have only soul.
A man who has soul has no calm."
(Fernando Pessoa)

duminică, noiembrie 6

În loc de artă poetică.


Scriu ca să fiu.
Sunt gălăgioasă ca să acopăr tăceri inutile și să țin isonul asurzitorului oraș.
Sunt grăbită și mereu pe pas de plecare... parcă aș fugi neîncetat, nu dintr-un loc, nu spre altul, ci pentru scopul terapeutic al îndepărtării.
Depărtarea are în ea boala singurătății și oportunitățile nenumărate ale împlinirilor de moment. Dar e bine să o cucerești cât de des posibil. Înalță și alină, provoacă și presează, aleargă și schimbă sensul timpului.

Scriu când simt că depărtarea nu-i de-ajuns.

Sunt romantică și cinică, sunt rațională și spontană și nu pot echilibra toate acestea decât prin cuvinte. Sunt un amalgam de râsete și melancolii care răzbat în mine la toate orele nepotrivite.
Timpul nu stă niciodată așa cum îl așez eu atunci când scriu.

Și mai scriu când știu că am vorbit prea mult sau când n-am apucat să spun ce doream. Scriu când mă depășește tinerețea și când mă întreb încotro. Scriu ca să caut răspunsuri și nu să le găsesc, doar să mă întreb unde sunt. Scriu ori de câte ori am de înfruntat realități meschine. Scriu când aflu de existența prieteniei și a sincerității. Scriu ca să micșorez distanța dintre mine și mine.

Scriu ca să fiu cea de fiecare zi.



marți, septembrie 27

Despre muzica din vârful pensulei

Știu că sunt un om norocos. Pentru că-s fericită des și mult. Și pentru că-mi trebuie doar lucruri mici, frânturi de clipe, ca să mă umplu toată de-un val de fericire nepotolită.

N-aș ști să explic de ce iubesc atât de mult muzeele de artă. N-aș ști să povestesc, nici în volume întregi de poezii ce senzații mă copleșesc când văd un tablou al lui Delacroix, sau al lui Klimt, sau al lui Matisse, Picasso, Van Gogh, Liebermann, Rembrandt, Dali, sau al oricărui artist care-a imortalizat scene din lumea asta în moduri inimaginabile. Nu știu să traduc fericirea inspirației, nu știu să exprim tumultul revelațiilor, nici pasiunea cu care urmăresc, atentă, luminile și umbrele și liniile fiecărei picturi. 

Poate că nu știu să vorbesc despre dragostea-mi de artă pentru că nici eu nu o înțeleg prea bine. Pentru că, deși caut întotdeauna mijloace de descifrare, niciodată nu sunt convinsă de ceea ce ajung să cred. Și asta iubesc enorm: trufia tablourilor care nu se lasă ghicite nici de cele mai agile minți. Dar nu înțeleg cum pot sta fermecată în fața unei picturi și să mă poticnesc, îmbulzită de tot felul de emoții, întrebări, porniri și inima-mi o ia la trap, în galop spre o nouă provocare, o altă perspectivă, o altă fericire.

Îmi plac muzeele de artă căci reorganizează prioritățile cotidiene. Îmi place acolo pentru că timpul trece altfel, sacadat, languros, romantic până la epuizate. Îmi place cum totul capătă alt sens, nimic nu mai e palpabil și totuși, fanteziile devin posibilități infinite. 

În fața tuturor tablourilor care au trasat evoluția artei, sunt eu într-o altă viață, eu cu alte feluri de fericire, însă mă simt de parcă toate-s ale mele. Și-n egoismul feroce care mă acaparează, uit și de cum întârzie lumea asta să devină mai bună și de cât de mică și neînsemnată e trecerea mea prin ea. 

duminică, septembrie 25

La Berlin păsările zboară în contratimp

Berlin e ca un tatuaj pe care și-l fac tinerii non-conformiști ca formă de artă modernă imprimată pe propria persoană pentru veșnicie. 

Îndrăgostită mai ales de țări latine, n-am simțit niciodată o dorință prea mare de-a vizita Germania. Dar setea de-a descoperi și dorul de ducă pe care-l simt cum mă roade și mă împinge neliniștit tot timpul m-au făcut să ajung și în patria lui Goethe și a unei limbi cu care nu m-am putut împrieteni prea bine... 

Și-am aterizat în capitala care respiră istorie, care-i toată o cicatrice și o renaștere. Am trăit zile comprimate, stop-cadre, răscoliri în trecutul istoric și trecutul vieților oamenilor care au zăbovit decenii întregi pe teritoriul berlinez. Am avut impresia că sunt locuri în care timpul a lăsat totul nemișcat și sunt locuri care-au fost date peste cap de tumultul secolului XXI. Am înțeles că e un oraș împărțit de arhitectură, că e un centru al artelor noi și al spiritului extravagant, lipsit de orice limitare. 

Am mers mult, ca un turist, ca un localnic, ca un romantic, ca un poet, ca un copil curios, ca un om rătăcit. Berlinul te face să te simți occidental, să te simți parte din el și totuși nesătul de toate câte-ți poate oferi. Berlinul nu e ca un carusel, e ca un parc imens de distracții, lumini, culori și mișcare în toate ritmurile pământului. Un centru care te forțează să te simți și tu, pentru câteva clipe, centrul lumii. Un centru care te bulversează, te amețește, te amuză, te contrariază, te dezbină și te întregește în exact același moment. 

Am mers pe străduțe luminate timid, la ceasul târziu al nopții. Am fost la muzee de artă și la muzee de istorie pe care mi-am dorit enorm să le străbat. Am fost în toate punctele turistice și dincolo de ele, în locuri mai puțin faimoase și mai încărcate de substanța suflului berlinez autohton. 

Desigur, mi-au rămas încă multe de explorat, însă pentru o evadare de câteva zile, m-am umplut de aer curat, de-o capitală ce n-are nimic în comun cu senzația de sufocare, multă verdeață, bere bună, soare domol, tresăriri vechi și noi, inspirație cât pentru mii de scrieri și regăsiri fidele ale roadelor imaginației, adunate de-a lungul anilor din cărți, filme și povestiri...

Închid în mine o amintire cu frenezie și străluciri electrizante, ca un musical în avanpremieră, o bucățică din sufletul unui oraș pe care l-am cucerit și care m-a cucerit.

sâmbătă, septembrie 3

Mica țară din inima mea

Am dansat cu Balcicul de mână. Am privit nopți izbite de mare, cu putere, pe țărmul franjurat de oraș, oameni, stânci și veliere.

Balcicul cu străduțe armonioase și cochete, ca un mister nesfârșit, cu un vânt liniștitor care ordona parcă toate imperfecțiunile într-o dragoste solară.

La Kaliakra norii înghesuiau apusul. Și marea mi-a strigat din nou cât mă iubește și-am prins între gene toate locurile astea ca-n cărțile pe care le citeam cu nesaț în școala generală... așa cum mi le imaginasem, copleșitoare, îmbietoare, parte din mine... 


joi, iunie 2

Camerele de hotel din ultimii ani



Camere asemănătoare, în orașe diferite, aflate la sute de kilometri distanță. Călduroase. Mari. Curate. Luminoase. Camere de hotel. Câteva. Destule cât să deșire niște povești. Povești care, adunate, fac cât un pui de om.

Camerele de hotel în care-am stat câte-o seară ori două aveau lucrurile mele împrăștiate peste tot. Aveau priveliști drăguțe și paturi moi. Prosoape cu miros proaspăt și așternuturi albe. Veioze cochete. Ferestre mari, întredeschise. Draperii groase, să-mi apere somnul de dimineață. Uneori sunete de ploi nervoase, uneori parfum de zile friguroase, uneori bâzâit de primăvară și flori. 

În camerele astea am înghesuit, de fiecare dată, oboseala unui batalion istovit de războiul continuu. Din camerele astea m-am grăbit să ies ca o cenușăreasă gata de bal. Din camerele astea am fugit dezrădăcinată, bătătorind calea spre următorul popas. Prin camerele astea s-au amestecat sute de versuri de poezii și cântece cu mii de gânduri de tot felul despre mine și despre lume, despre nopți, amintiri, stele, plajă, despre mine, despre locuri, oameni și câte și mai câte planuri - apuse, regândite, răzgândite, refăcute, reluate...

În camerele astea de hotel am dormit cu-o singurătate feroce și-am mușcat din ea nu ca dintr-o pradă, ci ca dintr-o piersică zemoasă în mijlocul verii. Și toate s-au aliniat în somnul meu liniștit, Și-au venit noi zile peste mine, să mă ducă mai departe, spre alte camere... mai călduroase... mai mari... mai luminoase...

luni, aprilie 25

Lumea așa cum am știut-o mai bine



Dacă acum un an povesteam cum am trăit intens și grăbit vârsta de 20 de ani, acum e iar un 25 aprilie în care mă gândesc cum au mai alergat 365 de zile în o mie de părți, în toate zările, cu toate forțele posibile...

La 21 de ani m-am rătăcit mult. Prin lume și prin mine. La 21 de ani am început să respir însetată de drumuri. Într-un Lyon ploios, am colindat străduțele orașului vechi târziu în noapte, sub aromă de sărbătoare cu al meu tată și Crina - prietena-mi de călătorie și de alte neliniști tinerești. La 21 de ani m-am plimbat pe cheiurile Rhone-ului în nopți calde și înstelate și-am aprins bucurii de moment pe dealurile înmiresmate de primăvară.

Am alergat în brațele Portugaliei care am simțit că m-a așteptat dintotdeauna. Am ajuns, astfel, la Porto și la Lisabona, apoi în Olanda și Irlanda, și din nou în Franța, la Bordeaux, și în Parisul tuturor minunilor. Paris Paris Paris. Mult Paris, mult răsfăț și ore în șir în care-am închis în mine partituri întregi cu sunetul orașului inimii mele. Și-apoi o desprindere din care-a curs și încă mai curge dorul... M-am despărțit de Franța cum desparți cele două jumătăți ale unei piersici... sâmburele este numai unul, iar cele două bucăți rămân tânjind una după culoarea și forma celeilalte la nesfârșit...

Și viața mi s-a întors cu susul în jos. Și din vamaioata cu picioarele goale am ajuns să lucrez îmbrăcată formal în sediul Executivului României. Nu mi-am imaginat nicicând că m-aș putea îndrăgosti de Palatul Victoria, deși cumva, mereu mi-am dorit să fac un lucru, oricât de mic, care să conteze pentru țara mea... Pe lângă Guvern, internship-ul verii trecute mi-a adus în viață unii din cei mai frumoși oameni de care sunt atât de mândră și alături de care am petrecut momente cât pentru o tinerețe împlinită.

A urmat o toamnă nesăbuită cu muncă și facultate și-apoi momentul de stop-joc care-a prelungit un 30 octombrie până n-am mai putut respira. Tăcere, apoi și mai multe rătăciri...
Sărbători grăbite. O sesiune feroce. Aplicații. Examen de IELTS. Interviuri. Angajarea la Ministerul Transporturilor. Drumuri nepotolite, din nou.

Mare. Munte. Craiova. Galați. Cluj. Straja (Petroșani). Cluj, Galați. Vatra Dornei. Ploiești. Brașov.
Galați. Timișoara. Cluj. Galați. Ploiești. Constanța. Iași. Constanța. Timișoara. Galați...
Căutări și regăsiri.

La 21 de ani, am debutat în poezie cu „Ce n-a pictat Matisse” și-am simțit că sunt pregătită să pun în fața lumii toate stările care-mi tresar trupul și genele și plâmânii. Și uimirea încă mi se zbate între pleoape și încă mă poticnesc la gândul că am publicat o carte, că sunt atât de vulnerabilă între mâinile curioase care mă caută între acele pagini.

La 21 de ani am adunat zeci de momente ce mi-au tăiat respirația și-am întâlnit atâția oameni extraordinari fără de care n-aș mai vrea să îmi imaginez măcar viața. Am întâlnit și oameni blânzi, și oameni cu priviri înfloritoare și alții cu ochi iscoditori sau cărora le gâlgâia sângele a răutate ori mâhnire. Dar din toți am furat puțin, cam ce-am crezut eu că e mai bun și mai folositor. Și încă mai fac asta...

Și tot la 21 de ani m-am apucat de dans. Și dansez de două luni și pe zi ce trece, realizez că, de fapt, am dansat 21 de ani, iar în ultimul an am dansat mai vânjos ca oricând, prin toate mijloacele de transport, pe toate străduțele cu forme ciudate, în atâtea și atâtea călătorii cu motive, destinații și experiențe diferite.

Îmi doresc ca cei 22 de ani să mă ducă departe. Departe în lume și departe în viața mea. Să mă lase să iubesc și să râd mult, să mă răstălmăcească să pot scrie cuvinte potrivite și să nu uit nicio clipă să fiu aproape de cei ce-mi sunt dragi, calzi și minunați și fără de care nu aș fi avut niciun fragment din povestea asta care astăzi adună 22 de calendare...

luni, martie 14

Scrisoare de bun-rămas

S-au spus multe despre seara aceea cumplită de la Colectiv. S-au înșirat milioane, miliarde de cuvinte, de parcă ar fi fost drumuri pe care tinerii noștri să revină la viață.

Am scris și eu, atunci, la cald, sub impulsul durerii, sub impulsul disperării și neputinței din acele momente în care oameni ca mine mureau, părinți rămâneau fără copiii lor și totul era răvășit, gri și surd. Au trecut câteva luni. Mi-am tot imaginat că timpul vindecă. Am ales să nu mai vorbesc despre acest subiect, să mă izolez de orice fel de știre sau discuție despre Colectiv. Asta a fost singura cale de a reuși să mă gândesc mai puțin, să merg, cumva, mai departe.

Am plâns pentru fiecare om care și-a pierdut viața acolo. Pentru aceia care nu au mai reușit să iasă din clubul fatidic și pentru fiecare dintre ei, cei care au pierdut lupta cu viața în săptămânile ce au urmat. Am simțit cum mi se rup fărâme din inimă de fiecare dată când numărătoarea creștea. Apoi s-a făcut liniște. Moartea n-a mai tulburat, o vreme, tot doliul ăsta nesfârșit.

Pe Radu l-am cunoscut la internshipul din vară, de la Guvern. Era o seară călduroasă și ne întorceam din Herăstrău cu metroul. I-am ținut minte numele și am vorbit în seara aia despre Petroșani și facultate și tinerețe și ceea ce ni se întâmpla în zilele alea atât de frumoase. Apoi ne-am mai întalnit în unele seri la foișor sau în fața căminului și ne hlizeam ca o gloată de copii imaturi. După 30 octombrie, am fost de puține ori la spital, să le fiu alături părinților, care, literalmente, au stat acolo zi și noapte. Am încetat să mai merg pentru că viața mea a devenit destul de complicată pe alocuri și mi-ai dat seama că nu puteam fi un sprijin moral pentru nimeni. N-am încetat însă să mă gândesc cu drag și cu seninătate la momentul în care Radu se va întoarce acasă, își va reveni complet și vom ieși cu toți ”frații de la Guvern” să râdem de toată perioada asta de chin. Mădălina ne-a dat mereu vești despre starea lui. Părea că e din ce în ce mai bine. Părea că Radu câștigase. Și viața a mers mai departe, cu o inimă mai ușoară parcă, bucuroasă de ideea că omul nostru avea să fie bine.

Până astăzi. Din nou, moartea s-a jucat cu tinerețea noastră, cu speranțele și rugile noastre, cu viitorul și ritmul nostru. Astăzi, ultimul pacient internat la Spitalul Floreasca a plecat dintre noi. O luptă mult prea lungă și nedreaptă, un deznodământ prea crud, o viață mult prea scurtă, o zi de 14 martie mult prea dureroasă.

Astăzi închei capitolul Colectiv cu o tăcere pe care nimic nu o mai poate tulbura. O tăcere revoltată, înfrântă, cu ochii în lacrimi și lipsită de putere. Astăzi, pentru mine, Colectiv rămâne o lecție despre fragilitatea vieții, dar și despre mecanismele stricate pe care trebuie să le îndreptăm pentru ca nimeni să nu mai fie condamnat să trăiască momentele acelea de groază, nimeni să nu-și mai piardă viața când abia începe s-o trăiască și nimeni să nu rămână fără oamenii cei mai dragi, pustiu, în urma lor...

Poate că moartea a învins astăzi, dar amintirile noastre vor învinge mereu.

duminică, martie 13

Cea mai frumoasă parte din mine sunteți voi


Ieri seară, la Librăria Donaris din Galați, a avut loc cea de-a doua lansare a cărții mele de debut, „Ce n-a pictat Matisse”. Prima lansare a fost la Cluj-Napoca, pe 20 februarie, într-o Casă de Cultură a Studenților extrem de primitoare și alături de câțiva oameni interesanți și interesați de cum se oglindește poezia mea în viața obișnuită.

Abia aseară, însă, am realizat cu adevărat ce mi se întâmplă. Aseară, în orașul cu floare de tei în care am învățat să scriu, printre cei care mi-au așezat frumos draperiile astfel încât lumina să se răsfrângă în moduri perfecte asupra mea, mi-am dat seama că am așternut în paginile acestei cărți părți din mine și amintiri ale unor momente, senzații și întâlniri ce-au devenit nemuritoare acum, căci le-am imortalizat ca și când nu mi-aș dori să mai fugă vreodată din tot ceea ce sunt.

După-amiaza de ieri a adus într-o librărie câteva zeci de oameni care s-au emoționat, care mi-au transmis căldura lor, care mi-au adus flori, mi-au zâmbit din priviri și mi-au vorbit sincer. Oameni care m-au făcut să mă simt iubită. A mai fost un mare scriitor și jurnalist, Victor Cilincă, un om care mi-a deslușit tainele trăirilor dintre versuri așa cum puțini au reușit până acum. Și tot un mare mânuitor de cuvinte și un prieten drag și vechi, Andrei Velea, a povestit despre cum am crescut eu din punct de vedere literar și care sunt motivele pentru care mă apreciază, ca om, ca (tânără, prea tânără) poetă. Aerul destins cu glume deștepte și referințe cu tâlc a fost posibil doar mulțumită lui Doru Căstăian, iubitorul de cărți, cititorul neîntrecut și omul pentru care am un respect și o recunoștință ce nu încap în cuvinte. Și artistul care a așezat toată această poveste în imagini, Adrian Mociulschi este cel căruia trebuie să îi mulțumesc pentru că a reușit să surprindă emoțiile și forma imaterială a vorbelor rostite de fiecare. Domnilor, sunt convinsă că voi ați reîntregit semnificația volumului „Ce n-a pictat Matisse”.

Și deși sunt un om care îmblânzește adesea cuvintele, le caută, le alege, le așază după placul inimii, mă simt cumva neputincioasă să îmi arăt mulțumirea față de cei dragi care au fost prezenți sau care mi-au fost alături cu gândul, față de cei pe care i-am cunoscut aseară și care au fost impresionați și m-au impresionat prin puterea emoțiilor lor, față de cei care m-au apreciat și mi-au mărturisit că versurile mele au ajuns acolo unde își dorește orice ființă, la izvorul zbuciumului sufletesc. În semn de mulțumire, vă transmit cele mai luminoase gânduri și certitudinea că, ori de câte ori simțiți nevoia să fim aproape, mă găsiți în rândurile acelea nebune, visătoare, călătoare, îndrăgostite și nehotărâte din ceea ce eu am numit „Ce n-a pictat Matisse”...

marți, februarie 23

Povești de retrăit credințe



Cândva, acum ceva mai mulți ani, m-am certat cu Dumnezeu. Căci am considerat că am pierdut prea mulți oameni dragi și dacă ar fi existat cu adevărat un Dumnezeu, gândeam eu, nu ar fi îngăduit să mi se frângă bucuria adolescenței așa brutal. Am decis atunci că a mea credință o pot păstra doar în mine, rezervată și sceptică, dezrădăcinată și fragilă, departe de orice Biserică și de orice divinitate „creatoare”. Și-am tăcut. Am ales să nu vorbesc despre asta sub nicio formă și să-mi construiesc eu viața în cel mai frumos mod cu putință.

Nu am încetat să simt profunzimi, au mai existat momente încărcate de multă spiritualitate care mi-au făcut bine și mi-au îmblânzit revolta, negarea și tristețile. În schimb, am refuzat orice urmă de dumnezei, biserici și rugăciuni. Așa am considerat eu că e corect pentru sufletul meu.

Astăzi, în schimb, s-a mișcat în mine o credință pe care nu o știam a fi parte din ceea ce sunt. Astăzi, parcă această credință abia s-a născut și pentru prima dată după atât de mult timp am simțit să spun: „cineva acolo sus mă iubește”. Și mă iubește prin toți oamenii care mă iubesc aici, pe pământ. Și mă iubește pentru că mă salvează atunci când mă simt pierdută ori singură ori indecisă. Pentru că oamenii ăștia minunați cred în mine și azi mi-am dat seama că și eu cred în ei și în mine și în credință. Cred în puterea aceea miraculoasă care cutremură un om din rădăcini, care-i dă speranță și-i arată că minunile se întâmplă, pur și simplu.

Și nu, minunile nu sunt atunci când visurile se împlinesc. Acelea sunt doar fericiri. Minunile sunt momentele în care ne intersectăm viața cu alte vieți, menite să ne arate o altfel de lumină.

Azi am primit cel mai frumos mărțișor posibil: un fel de credință nouă, sau poate o împăcare cu acel Dumnezeu al ortodoxiei ori acea divinitate a oricărei religii. Acum cred diferit, ca și cum am reîntregit credința dinăuntrul meu. Acum cred cu toate completările de care aveam atâta nevoie.



p.s.: vă sunt recunoscătoare pentru toate (re)găsirile.