duminică, ianuarie 22

Barcelona - primul capitol/ The First Chapter

Barcelona, februarie 2015

Era februarie și venisem la Barcelona cu speranța regăsirii unei firimituri de primăvară. Era a doua zi plină în capitala Cataluniei, Crina plecase de dimineață să admire albastrul proaspăt al noii zile din parcul Guell. Eu am lenevit până spre prânz, apoi am plecat s-o regăsesc și m-am pierdut, îndrăgostită, între soarele domol, arhitecturile lui Gaudi și străzi bătătorite de spanioli care sporovăiau de lume, de cumpărături, de toate cele obișnuințe.

Mai aveam puțin până la Sagrada, dar crengile copacilor devenite alei și aleile șerpuind ca-ntr-o pădure vara m-au pironit să-mi pozez umbra. Să nu uit mirosul Barcelonei la capătul iernii parcă inexistentă acolo, să nu uit ziua aceea plină ochi de cel mai voios soare și nici ochii mei înduioșați de toată măiestria lui Gaudi. 

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

***

It was February, but I had come to Barcelona hoping to find a small piece of spring. It was the second busy day in Catalunia’s capital, Crina had left in the morning to see the fresh blue of a new day in Guell park. I stood idle until around noon and then I left to meet with her and lose myself, in love, between the mild sun, Gaudi’s architecture and the spaniard walked streets, bustling with people, shopping and the usual.

There was only a short way to the Sagrada, but the trees’ branches that became paths and the paths winding as if it were a forest in the summer made me take a picture of my shadow. I didn’t want to forget the smell of Barcelona at the end of its almost inexistent winter, that day filled with the most joyous sun, nor my eyes moved by Gaudi’s artistry. 

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 15

Începutul unui jurnal de zile zbuciumate/ The beginning of stormy days' journal

Lyon, ianuarie 2015

De la începuturile lui 2015, m-am hotărât să caut forme noi de a-mi documenta existența de călător nestăpânit, de pasager neliniștit, așa că am adunat imagini din momente cheie, de peste tot, de printre oameni și mișcări, zile, seri și străinătăți.

Fotografii cu soarele în spate, prin care-am căutat să mă joc cu lumina și să știu mereu care anume e umbra mea - în toate sensurile. 

Așa că aici ia naștere 'zâmbetul de umbră călătoare', despre care voi scrie ca într-un jurnal, cu fotografia potrivită pentru fiecare senzație de care îmi amintesc cu drag, acum, pe măsură ce timpul curge la doi ani distanță.


„Sunt o umbră călătoare,
ca și Puck, ca Ariel...”

p.s.: Imaginile se vor regăsi și în categoria „umbre călătoare” de pe andradatudorie.com.

***

Since the beginning of 2015, I’ve decided to look for new ways of documenting my untamed traveller and restless passenger existence. So, I’ve gathered images from the key moments, from everywhere, from among the people and movements, the days, nights and the foreign lands.

Photographs with the sun behind me, through which I’ve sought to play with the light and to know exactly which one is my shadow – metaphorically and not.

So, here “travelling shadow smile” is born, about which I shall write just as in a diary, with the right picture for every sensation I remember fondly, now, as time passes two years later.

“I am a travelling shadow
Just like Puck and Ariel..”

p.s: The images will be posted under “travelling shadows” on andradatudorie.com

sâmbătă, decembrie 31

La capătul zilei, un an de grație


Mă tot gândesc la anul ce se încheie azi. Mă gândesc că au trecut greu ultimele 12 luni, dar că au însemnat atât de multe lucruri, atât de multe direcții și feluri noi de a privi metehne vechi.

Anul ăsta a însemnat „Ce n-a pictat Matisse” - volumul meu de debut și câteva premii, o licență mult așteptată, primele luni din viața mea în care n-am mai fost parte din nicio formă de învățământ, angajarea la Ministerul Transporturilor și încă o remaniere, admiterea la două programe de master la care nu m-am mai dus (cel puțin, nu încă), câteva cărți absolut minunate citite (nu destule, dar destul de puternice), câțiva oameni deosebiți ce-au intrat în viața mea - ca niște furtuni sau ca niște zile de primăvară - unii să rămână, alții doar să îmi arate câte ceva, şi câteva zeci de mii de kilometri parcurși spre toate zările, cu tot felul de speranțe şi probleme, dar de fiecare dată cu bucurii răzvrătite, născute din întâmplări mici, lângă oameni mari, în locuri care s-au transformat din simple spații în amintiri complete.

Astăzi, uitându-mă cu nesaț la munții înzăpeziți și la brazii albiți de iarnă, mi-am dat seama că nu m-am liniștit încă. Mi-am dat seama că nici măcar un an mai târziu de la incertitudinile de la finalul lui 2015, nu mi-am construit ceva mai multă siguranță în chestiunile alea clasice ale vieții: un loc de muncă, o locuință, unele obiceiuri, un program ceva mai ordonat. Nu, am rămas tot în bătaia vântului, veșnic pe drum sau căutând alte drumuri, în permanență plină de întrebări, nesătulă să creez și să aștept în egală măsură, gata să risc şi să cuceresc, să alerg şi să păstrez toate întâmplările ciudate, minunate, contradictorii, nebuneşti sau cotidiene în ce sunt şi cum cresc, de la an la an.

O aşa nelinişte frumoasă vă doresc şi vouă în noul an. Toată tinerețea revărsată în zilele monotone şi toată încăpățânarea de a deveni mai buni. Şi vă mai doresc grație în tot ce faceți şi mai ales în ce gândiți, căci atunci când ordonăm totul cu grație, până şi zgomotele absurde sună ca o partitură de pian!

duminică, noiembrie 13

The Labyrinth of Pessoa





"I don't know how many souls I have.
I've changed at every moment. 
I always feel like a stranger.
I've never seen or found myself.
From being so much, I have only soul.
A man who has soul has no calm."
(Fernando Pessoa)

duminică, noiembrie 6

În loc de artă poetică.


Scriu ca să fiu.
Sunt gălăgioasă ca să acopăr tăceri inutile și să țin isonul asurzitorului oraș.
Sunt grăbită și mereu pe pas de plecare... parcă aș fugi neîncetat, nu dintr-un loc, nu spre altul, ci pentru scopul terapeutic al îndepărtării.
Depărtarea are în ea boala singurătății și oportunitățile nenumărate ale împlinirilor de moment. Dar e bine să o cucerești cât de des posibil. Înalță și alină, provoacă și presează, aleargă și schimbă sensul timpului.

Scriu când simt că depărtarea nu-i de-ajuns.

Sunt romantică și cinică, sunt rațională și spontană și nu pot echilibra toate acestea decât prin cuvinte. Sunt un amalgam de râsete și melancolii care răzbat în mine la toate orele nepotrivite.
Timpul nu stă niciodată așa cum îl așez eu atunci când scriu.

Și mai scriu când știu că am vorbit prea mult sau când n-am apucat să spun ce doream. Scriu când mă depășește tinerețea și când mă întreb încotro. Scriu ca să caut răspunsuri și nu să le găsesc, doar să mă întreb unde sunt. Scriu ori de câte ori am de înfruntat realități meschine. Scriu când aflu de existența prieteniei și a sincerității. Scriu ca să micșorez distanța dintre mine și mine.

Scriu ca să fiu cea de fiecare zi.



marți, septembrie 27

Despre muzica din vârful pensulei

Știu că sunt un om norocos. Pentru că-s fericită des și mult. Și pentru că-mi trebuie doar lucruri mici, frânturi de clipe, ca să mă umplu toată de-un val de fericire nepotolită.

N-aș ști să explic de ce iubesc atât de mult muzeele de artă. N-aș ști să povestesc, nici în volume întregi de poezii ce senzații mă copleșesc când văd un tablou al lui Delacroix, sau al lui Klimt, sau al lui Matisse, Picasso, Van Gogh, Liebermann, Rembrandt, Dali, sau al oricărui artist care-a imortalizat scene din lumea asta în moduri inimaginabile. Nu știu să traduc fericirea inspirației, nu știu să exprim tumultul revelațiilor, nici pasiunea cu care urmăresc, atentă, luminile și umbrele și liniile fiecărei picturi. 

Poate că nu știu să vorbesc despre dragostea-mi de artă pentru că nici eu nu o înțeleg prea bine. Pentru că, deși caut întotdeauna mijloace de descifrare, niciodată nu sunt convinsă de ceea ce ajung să cred. Și asta iubesc enorm: trufia tablourilor care nu se lasă ghicite nici de cele mai agile minți. Dar nu înțeleg cum pot sta fermecată în fața unei picturi și să mă poticnesc, îmbulzită de tot felul de emoții, întrebări, porniri și inima-mi o ia la trap, în galop spre o nouă provocare, o altă perspectivă, o altă fericire.

Îmi plac muzeele de artă căci reorganizează prioritățile cotidiene. Îmi place acolo pentru că timpul trece altfel, sacadat, languros, romantic până la epuizate. Îmi place cum totul capătă alt sens, nimic nu mai e palpabil și totuși, fanteziile devin posibilități infinite. 

În fața tuturor tablourilor care au trasat evoluția artei, sunt eu într-o altă viață, eu cu alte feluri de fericire, însă mă simt de parcă toate-s ale mele. Și-n egoismul feroce care mă acaparează, uit și de cum întârzie lumea asta să devină mai bună și de cât de mică și neînsemnată e trecerea mea prin ea. 

duminică, septembrie 25

La Berlin păsările zboară în contratimp

Berlin e ca un tatuaj pe care și-l fac tinerii non-conformiști ca formă de artă modernă imprimată pe propria persoană pentru veșnicie. 

Îndrăgostită mai ales de țări latine, n-am simțit niciodată o dorință prea mare de-a vizita Germania. Dar setea de-a descoperi și dorul de ducă pe care-l simt cum mă roade și mă împinge neliniștit tot timpul m-au făcut să ajung și în patria lui Goethe și a unei limbi cu care nu m-am putut împrieteni prea bine... 

Și-am aterizat în capitala care respiră istorie, care-i toată o cicatrice și o renaștere. Am trăit zile comprimate, stop-cadre, răscoliri în trecutul istoric și trecutul vieților oamenilor care au zăbovit decenii întregi pe teritoriul berlinez. Am avut impresia că sunt locuri în care timpul a lăsat totul nemișcat și sunt locuri care-au fost date peste cap de tumultul secolului XXI. Am înțeles că e un oraș împărțit de arhitectură, că e un centru al artelor noi și al spiritului extravagant, lipsit de orice limitare. 

Am mers mult, ca un turist, ca un localnic, ca un romantic, ca un poet, ca un copil curios, ca un om rătăcit. Berlinul te face să te simți occidental, să te simți parte din el și totuși nesătul de toate câte-ți poate oferi. Berlinul nu e ca un carusel, e ca un parc imens de distracții, lumini, culori și mișcare în toate ritmurile pământului. Un centru care te forțează să te simți și tu, pentru câteva clipe, centrul lumii. Un centru care te bulversează, te amețește, te amuză, te contrariază, te dezbină și te întregește în exact același moment. 

Am mers pe străduțe luminate timid, la ceasul târziu al nopții. Am fost la muzee de artă și la muzee de istorie pe care mi-am dorit enorm să le străbat. Am fost în toate punctele turistice și dincolo de ele, în locuri mai puțin faimoase și mai încărcate de substanța suflului berlinez autohton. 

Desigur, mi-au rămas încă multe de explorat, însă pentru o evadare de câteva zile, m-am umplut de aer curat, de-o capitală ce n-are nimic în comun cu senzația de sufocare, multă verdeață, bere bună, soare domol, tresăriri vechi și noi, inspirație cât pentru mii de scrieri și regăsiri fidele ale roadelor imaginației, adunate de-a lungul anilor din cărți, filme și povestiri...

Închid în mine o amintire cu frenezie și străluciri electrizante, ca un musical în avanpremieră, o bucățică din sufletul unui oraș pe care l-am cucerit și care m-a cucerit.

sâmbătă, septembrie 3

Mica țară din inima mea

Am dansat cu Balcicul de mână. Am privit nopți izbite de mare, cu putere, pe țărmul franjurat de oraș, oameni, stânci și veliere.

Balcicul cu străduțe armonioase și cochete, ca un mister nesfârșit, cu un vânt liniștitor care ordona parcă toate imperfecțiunile într-o dragoste solară.

La Kaliakra norii înghesuiau apusul. Și marea mi-a strigat din nou cât mă iubește și-am prins între gene toate locurile astea ca-n cărțile pe care le citeam cu nesaț în școala generală... așa cum mi le imaginasem, copleșitoare, îmbietoare, parte din mine... 


joi, iunie 2

Camerele de hotel din ultimii ani



Camere asemănătoare, în orașe diferite, aflate la sute de kilometri distanță. Călduroase. Mari. Curate. Luminoase. Camere de hotel. Câteva. Destule cât să deșire niște povești. Povești care, adunate, fac cât un pui de om.

Camerele de hotel în care-am stat câte-o seară ori două aveau lucrurile mele împrăștiate peste tot. Aveau priveliști drăguțe și paturi moi. Prosoape cu miros proaspăt și așternuturi albe. Veioze cochete. Ferestre mari, întredeschise. Draperii groase, să-mi apere somnul de dimineață. Uneori sunete de ploi nervoase, uneori parfum de zile friguroase, uneori bâzâit de primăvară și flori. 

În camerele astea am înghesuit, de fiecare dată, oboseala unui batalion istovit de războiul continuu. Din camerele astea m-am grăbit să ies ca o cenușăreasă gata de bal. Din camerele astea am fugit dezrădăcinată, bătătorind calea spre următorul popas. Prin camerele astea s-au amestecat sute de versuri de poezii și cântece cu mii de gânduri de tot felul despre mine și despre lume, despre nopți, amintiri, stele, plajă, despre mine, despre locuri, oameni și câte și mai câte planuri - apuse, regândite, răzgândite, refăcute, reluate...

În camerele astea de hotel am dormit cu-o singurătate feroce și-am mușcat din ea nu ca dintr-o pradă, ci ca dintr-o piersică zemoasă în mijlocul verii. Și toate s-au aliniat în somnul meu liniștit, Și-au venit noi zile peste mine, să mă ducă mai departe, spre alte camere... mai călduroase... mai mari... mai luminoase...

luni, aprilie 25

Lumea așa cum am știut-o mai bine



Dacă acum un an povesteam cum am trăit intens și grăbit vârsta de 20 de ani, acum e iar un 25 aprilie în care mă gândesc cum au mai alergat 365 de zile în o mie de părți, în toate zările, cu toate forțele posibile...

La 21 de ani m-am rătăcit mult. Prin lume și prin mine. La 21 de ani am început să respir însetată de drumuri. Într-un Lyon ploios, am colindat străduțele orașului vechi târziu în noapte, sub aromă de sărbătoare cu al meu tată și Crina - prietena-mi de călătorie și de alte neliniști tinerești. La 21 de ani m-am plimbat pe cheiurile Rhone-ului în nopți calde și înstelate și-am aprins bucurii de moment pe dealurile înmiresmate de primăvară.

Am alergat în brațele Portugaliei care am simțit că m-a așteptat dintotdeauna. Am ajuns, astfel, la Porto și la Lisabona, apoi în Olanda și Irlanda, și din nou în Franța, la Bordeaux, și în Parisul tuturor minunilor. Paris Paris Paris. Mult Paris, mult răsfăț și ore în șir în care-am închis în mine partituri întregi cu sunetul orașului inimii mele. Și-apoi o desprindere din care-a curs și încă mai curge dorul... M-am despărțit de Franța cum desparți cele două jumătăți ale unei piersici... sâmburele este numai unul, iar cele două bucăți rămân tânjind una după culoarea și forma celeilalte la nesfârșit...

Și viața mi s-a întors cu susul în jos. Și din vamaioata cu picioarele goale am ajuns să lucrez îmbrăcată formal în sediul Executivului României. Nu mi-am imaginat nicicând că m-aș putea îndrăgosti de Palatul Victoria, deși cumva, mereu mi-am dorit să fac un lucru, oricât de mic, care să conteze pentru țara mea... Pe lângă Guvern, internship-ul verii trecute mi-a adus în viață unii din cei mai frumoși oameni de care sunt atât de mândră și alături de care am petrecut momente cât pentru o tinerețe împlinită.

A urmat o toamnă nesăbuită cu muncă și facultate și-apoi momentul de stop-joc care-a prelungit un 30 octombrie până n-am mai putut respira. Tăcere, apoi și mai multe rătăciri...
Sărbători grăbite. O sesiune feroce. Aplicații. Examen de IELTS. Interviuri. Angajarea la Ministerul Transporturilor. Drumuri nepotolite, din nou.

Mare. Munte. Craiova. Galați. Cluj. Straja (Petroșani). Cluj, Galați. Vatra Dornei. Ploiești. Brașov.
Galați. Timișoara. Cluj. Galați. Ploiești. Constanța. Iași. Constanța. Timișoara. Galați...
Căutări și regăsiri.

La 21 de ani, am debutat în poezie cu „Ce n-a pictat Matisse” și-am simțit că sunt pregătită să pun în fața lumii toate stările care-mi tresar trupul și genele și plâmânii. Și uimirea încă mi se zbate între pleoape și încă mă poticnesc la gândul că am publicat o carte, că sunt atât de vulnerabilă între mâinile curioase care mă caută între acele pagini.

La 21 de ani am adunat zeci de momente ce mi-au tăiat respirația și-am întâlnit atâția oameni extraordinari fără de care n-aș mai vrea să îmi imaginez măcar viața. Am întâlnit și oameni blânzi, și oameni cu priviri înfloritoare și alții cu ochi iscoditori sau cărora le gâlgâia sângele a răutate ori mâhnire. Dar din toți am furat puțin, cam ce-am crezut eu că e mai bun și mai folositor. Și încă mai fac asta...

Și tot la 21 de ani m-am apucat de dans. Și dansez de două luni și pe zi ce trece, realizez că, de fapt, am dansat 21 de ani, iar în ultimul an am dansat mai vânjos ca oricând, prin toate mijloacele de transport, pe toate străduțele cu forme ciudate, în atâtea și atâtea călătorii cu motive, destinații și experiențe diferite.

Îmi doresc ca cei 22 de ani să mă ducă departe. Departe în lume și departe în viața mea. Să mă lase să iubesc și să râd mult, să mă răstălmăcească să pot scrie cuvinte potrivite și să nu uit nicio clipă să fiu aproape de cei ce-mi sunt dragi, calzi și minunați și fără de care nu aș fi avut niciun fragment din povestea asta care astăzi adună 22 de calendare...