miercuri, februarie 8

Drumuri lungi, revolte multe, oameni puțini




Aici se încheie povestea mea de-aproape un an la Ministerul Transporturilor.

A fost un an plin, cu de toate – momente mai ușoare, situații dificile, crize, coduri, termene limită, stângăcii, amintiri faine, campanii bune, mici reușite, planuri îndrăznețe, fotografii și scrieri multe, enorm de multe.

Am lucrat cu o echipă extraordinară, fără de care nu aș fi reușit să învăț atât de multe, să lucrez atât de creativ și să cresc așa în ultimul an. Am avut șansa, pentru un timp mai lung sau mai scurt, să lucrez cu trei miniștri diferiți - tehnocrați, politici, oameni buni, profesioniști, fiecare la rândul lui cu o anumită doză de implicare, cu anumite priorități.

Simt nevoia să scriu câte ceva despre cum se văd lucrurile din partea asta. E greu. Extrem de greu. Să înțelegi când cei ce critică au dreptate și când nu, să arăți când faci ceva bun, să cauți lucrurile bune în marea de defecte, să nu privești doar tot ceea ce nu merge, să ai enorm de multă răbdare, să urmezi proceduri anevoioase, să fii prompt la orice oră din zi și din noapte, să fii gata să creezi minuni cu materiale puține și câte și mai câte altele. Dar pe cât de greu e, pe-atât de frumoasă e satisfacția atunci când reușești să schimbi măcar o părticică din părerile negative, atunci când există chiar și cea mai mică apreciere, atunci când reușești să provoci orice fel de îmbunătățire.

Mai simt nevoia să spun că am cunoscut oameni cu adevărat competenți atât de stânga, cât și de dreapta. Am învățat că nu culoarea politică dă valoarea muncii unui om. Am reușit să rămân, până la final, neimplicată politic, așa cum mi-am dorit, dar, în esență, o socialistă cu multe idei liberale.

Așa că rămân un om norocos, pentru că am trăit o asemenea experiență și i-am cunoscut pe cei cu care mă mândresc că mi-au fost colegi sau șefi și pentru care o să am mereu un respect aparte și-un gând bun, indiferent unde mă voi afla. Și multă recunoștință, desigur.

Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni m-a făcut să-mi regândesc anumite valori și să îmi pun multe întrebări despre mine, despre societatea și politica românească din 2017.

Mă gândesc că am fost de partea greșită a baricadei de data asta, și nu pentru că sunt anti/pro PSD sau anti/pro Iohannis/USR/etc. (dimpotrivă, am încercat mereu să îmi păstrez spiritul critic treaz și să operez cu el fără discriminări și fără a-l supune vreunei influențe mediatice, ci doar propriei analize). 

Am fost de partea greșită a baricadei pentru că nu mă pot identifica în nicicun fel cu acțiuni ce mie mi-au părut a fi în defavoarea bunului mers al societății noastre de azi. În fiecare clipă din ultimele două săptămâni, subiectul ăsta mi-a măcinat mintea până la epuizare - îndoiala asupra integrității, asupra parcursului României și implicit al meu, dar și asupra propriei conștiințe.

Nu am protestat, fizic, acolo, în Piața Victoriei, dar am protestat în mine și în multe feluri. Am protestat cu tot simțul civic cu care am votat, de la 18 ani până în prezent și cu fiecare lucru, oricât de mărunt, prin care am încercat să fac să-i meargă mai bine țării mele.

Între lupta din afară și cea dinăuntru, mi-am dorit să iasă învingătoare principiile cu care m-au crescut părinții mei: onoare, corectitudine și dragoste de țară. Între lupta personală și cea națională, mi-am dorit ca marele câștigător să fie țara mea și poate, din egoism, mi-am dorit astfel și motivul de a nu mai părăsi România. Din păcate, sunt lupte care încă se poartă, pe multe planuri și poate că nu e vremea României mele. Cel puțin, nu încă.



luni, ianuarie 30

Marsilia - pata albastră/ Marseille - The Blue Stain

Marsilia, martie 2015

În martie, la Marsilia, primăvara ajunsese înaintea mea. Îmi amintesc cumplit de mult albastru. Un albastru cum nu văzusem vreodată. O Mediterană de necuprins. Același aer franțuzesc, multă aglomerație, lume pestriță. Mă simțeam cu un pas în lumea arabă. Am luat vaporașul până pe Ile de Frioul, unde m-am așezat pe stânci, sub soarele domol, cu marea întreagă la picioare, și-am simțit atunci că viața n-avea cum să fie mai bună de-atât. Când m-am întors în vechiul port, acela de-l descria Dumas atât de pasionat, era deja sfârșitul amiezei și rătăceam distrată printre suveniruri, turiști, străzi pietruite, clădirea muzeului, restaurante scumpe, pescari ambițioși, bărci și yachturi care mai de care mai albe.

Îmi amintesc că-n ziua aia am bătut la pas tot centrul Marsiliei și-mi amintesc și balerinii mei negri, subțiri și ușori, în care aveam impresia că alerg ca-n picioarele goale pe tot pământul ăla vechi și nou, senin și neclar, amestecat în popoare, năzuințe, timp.

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

*

In Marseille in March, the spring had arrived before me. I remember lots of outrageously blue. A blue like I had never seens before. A boundless Mediterranean. The same French air, crowded areas, motley world. I was feeling one step into the Arab world. I went by boat to the Frioul Island, where I just sat on the rocks, under the gentle sun, having the whole sea at my feet and at that specific moment I felt that life couldn't get any better. After I went back to the Old Harbour, the one that Dumas described so passionately, it was already the end of the afernoon and I started wandering distracted amoung souvenirs, tourists, cobblestone streets, the museum building, expensive restaurants, ambitious seagulls, white boats and yachts in eager rivalry. 

I remember that day when I walked the entire centre of Marseille and I can also remember my thin and light black shoes that made me feel like I was running almost bare feet on the old and new land, clear and unclear, mixed in people, aims, time.

More photos on: andradatudorie.com

sâmbătă, ianuarie 28

Barcelona - și ce ne-a rămas/ And What Was Left To Us


Barcelona, februarie 2015

Ne pregăteam de ultima după-amiază la Barcelona. Lângă Crina, după ce cutreierasem deja o bună parte a orașului și Luis, peruanul care ne găzduia în apartamentul lui la 5 minute de plaja Barceloneta - mergeam spre port. Mă tot opream să fotografiez clădiri – arhitecturi iberice și mi-am dat seama că eram în locul perfect, cu oamenii aceia doi care mă-ntregeau în clipa aia, căci tăceau ca niște localnici determinați, imuni la născocirile de suveniruri spaniole – așa că i-am prins cu umbrele la-ntâmplare, mișunând pe lângă umbra mea, de copil uimit, încântat și nesătul de tot ce se mișca în juru-mi.

Cred totuși că era memorabilă și ziua aceea, cumva – după o noapte de carnaval la care dansasem fără discernământ, într-un sat din apropiere și înaintea unei alte seri cu la fel de mult dans latino, plajă scăldată-n noapte caldă și numită de noi simplu, după ideea lui Woody Allen, `Vicky Cristina Barcelona`.


Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

*

We were getting ready for our last afternoon in Barcelona. Along with Crina, after we had already walked the town and with Louis, the Peruvian who was hosting us in his apartment – a five minute walk from Barceloneta beach, we were heading to the harbour. I kept stopping to take pictures of buildings – Iberian arhitectures and I realised I was in the perfect place, with those two people who made me be whole for that moment, for they were silent like determined locals, immune to the so-called Spanish souvenirs – so I caught their shadows randomly, lurking next to mine, one of a startled child, happy and hungry for everything around.  

I think that day was somehow memorable though – after a night of carnival where we danced undiscerningly, in a nearby village and before another night with as much latino dance, the beach bathed by a warm night and simply named by us, after Woody Allen’s idea, ‘Vicky Christina Barcelona’.

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 22

Barcelona - primul capitol/ The First Chapter

Barcelona, februarie 2015

Era februarie și venisem la Barcelona cu speranța regăsirii unei firimituri de primăvară. Era a doua zi plină în capitala Cataluniei, Crina plecase de dimineață să admire albastrul proaspăt al noii zile din parcul Guell. Eu am lenevit până spre prânz, apoi am plecat s-o regăsesc și m-am pierdut, îndrăgostită, între soarele domol, arhitecturile lui Gaudi și străzi bătătorite de spanioli care sporovăiau de lume, de cumpărături, de toate cele obișnuințe.

Mai aveam puțin până la Sagrada, dar crengile copacilor devenite alei și aleile șerpuind ca-ntr-o pădure vara m-au pironit să-mi pozez umbra. Să nu uit mirosul Barcelonei la capătul iernii parcă inexistentă acolo, să nu uit ziua aceea plină ochi de cel mai voios soare și nici ochii mei înduioșați de toată măiestria lui Gaudi. 

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

***

It was February, but I had come to Barcelona hoping to find a small piece of spring. It was the second busy day in Catalunia’s capital, Crina had left in the morning to see the fresh blue of a new day in Guell park. I stood idle until around noon and then I left to meet with her and lose myself, in love, between the mild sun, Gaudi’s architecture and the spaniard walked streets, bustling with people, shopping and the usual.

There was only a short way to the Sagrada, but the trees’ branches that became paths and the paths winding as if it were a forest in the summer made me take a picture of my shadow. I didn’t want to forget the smell of Barcelona at the end of its almost inexistent winter, that day filled with the most joyous sun, nor my eyes moved by Gaudi’s artistry. 

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 15

Începutul unui jurnal de zile zbuciumate/ The beginning of stormy days' journal

Lyon, ianuarie 2015

De la începuturile lui 2015, m-am hotărât să caut forme noi de a-mi documenta existența de călător nestăpânit, de pasager neliniștit, așa că am adunat imagini din momente cheie, de peste tot, de printre oameni și mișcări, zile, seri și străinătăți.

Fotografii cu soarele în spate, prin care-am căutat să mă joc cu lumina și să știu mereu care anume e umbra mea - în toate sensurile. 

Așa că aici ia naștere 'zâmbetul de umbră călătoare', despre care voi scrie ca într-un jurnal, cu fotografia potrivită pentru fiecare senzație de care îmi amintesc cu drag, acum, pe măsură ce timpul curge la doi ani distanță.


„Sunt o umbră călătoare,
ca și Puck, ca Ariel...”

p.s.: Imaginile se vor regăsi și în categoria „umbre călătoare” de pe andradatudorie.com.

***

Since the beginning of 2015, I’ve decided to look for new ways of documenting my untamed traveller and restless passenger existence. So, I’ve gathered images from the key moments, from everywhere, from among the people and movements, the days, nights and the foreign lands.

Photographs with the sun behind me, through which I’ve sought to play with the light and to know exactly which one is my shadow – metaphorically and not.

So, here “travelling shadow smile” is born, about which I shall write just as in a diary, with the right picture for every sensation I remember fondly, now, as time passes two years later.

“I am a travelling shadow
Just like Puck and Ariel..”

p.s: The images will be posted under “travelling shadows” on andradatudorie.com

sâmbătă, decembrie 31

La capătul zilei, un an de grație


Mă tot gândesc la anul ce se încheie azi. Mă gândesc că au trecut greu ultimele 12 luni, dar că au însemnat atât de multe lucruri, atât de multe direcții și feluri noi de a privi metehne vechi.

Anul ăsta a însemnat „Ce n-a pictat Matisse” - volumul meu de debut și câteva premii, o licență mult așteptată, primele luni din viața mea în care n-am mai fost parte din nicio formă de învățământ, angajarea la Ministerul Transporturilor și încă o remaniere, admiterea la două programe de master la care nu m-am mai dus (cel puțin, nu încă), câteva cărți absolut minunate citite (nu destule, dar destul de puternice), câțiva oameni deosebiți ce-au intrat în viața mea - ca niște furtuni sau ca niște zile de primăvară - unii să rămână, alții doar să îmi arate câte ceva, şi câteva zeci de mii de kilometri parcurși spre toate zările, cu tot felul de speranțe şi probleme, dar de fiecare dată cu bucurii răzvrătite, născute din întâmplări mici, lângă oameni mari, în locuri care s-au transformat din simple spații în amintiri complete.

Astăzi, uitându-mă cu nesaț la munții înzăpeziți și la brazii albiți de iarnă, mi-am dat seama că nu m-am liniștit încă. Mi-am dat seama că nici măcar un an mai târziu de la incertitudinile de la finalul lui 2015, nu mi-am construit ceva mai multă siguranță în chestiunile alea clasice ale vieții: un loc de muncă, o locuință, unele obiceiuri, un program ceva mai ordonat. Nu, am rămas tot în bătaia vântului, veșnic pe drum sau căutând alte drumuri, în permanență plină de întrebări, nesătulă să creez și să aștept în egală măsură, gata să risc şi să cuceresc, să alerg şi să păstrez toate întâmplările ciudate, minunate, contradictorii, nebuneşti sau cotidiene în ce sunt şi cum cresc, de la an la an.

O aşa nelinişte frumoasă vă doresc şi vouă în noul an. Toată tinerețea revărsată în zilele monotone şi toată încăpățânarea de a deveni mai buni. Şi vă mai doresc grație în tot ce faceți şi mai ales în ce gândiți, căci atunci când ordonăm totul cu grație, până şi zgomotele absurde sună ca o partitură de pian!

duminică, noiembrie 13

The Labyrinth of Pessoa





"I don't know how many souls I have.
I've changed at every moment. 
I always feel like a stranger.
I've never seen or found myself.
From being so much, I have only soul.
A man who has soul has no calm."
(Fernando Pessoa)

duminică, noiembrie 6

În loc de artă poetică.


Scriu ca să fiu.
Sunt gălăgioasă ca să acopăr tăceri inutile și să țin isonul asurzitorului oraș.
Sunt grăbită și mereu pe pas de plecare... parcă aș fugi neîncetat, nu dintr-un loc, nu spre altul, ci pentru scopul terapeutic al îndepărtării.
Depărtarea are în ea boala singurătății și oportunitățile nenumărate ale împlinirilor de moment. Dar e bine să o cucerești cât de des posibil. Înalță și alină, provoacă și presează, aleargă și schimbă sensul timpului.

Scriu când simt că depărtarea nu-i de-ajuns.

Sunt romantică și cinică, sunt rațională și spontană și nu pot echilibra toate acestea decât prin cuvinte. Sunt un amalgam de râsete și melancolii care răzbat în mine la toate orele nepotrivite.
Timpul nu stă niciodată așa cum îl așez eu atunci când scriu.

Și mai scriu când știu că am vorbit prea mult sau când n-am apucat să spun ce doream. Scriu când mă depășește tinerețea și când mă întreb încotro. Scriu ca să caut răspunsuri și nu să le găsesc, doar să mă întreb unde sunt. Scriu ori de câte ori am de înfruntat realități meschine. Scriu când aflu de existența prieteniei și a sincerității. Scriu ca să micșorez distanța dintre mine și mine.

Scriu ca să fiu cea de fiecare zi.



marți, septembrie 27

Despre muzica din vârful pensulei

Știu că sunt un om norocos. Pentru că-s fericită des și mult. Și pentru că-mi trebuie doar lucruri mici, frânturi de clipe, ca să mă umplu toată de-un val de fericire nepotolită.

N-aș ști să explic de ce iubesc atât de mult muzeele de artă. N-aș ști să povestesc, nici în volume întregi de poezii ce senzații mă copleșesc când văd un tablou al lui Delacroix, sau al lui Klimt, sau al lui Matisse, Picasso, Van Gogh, Liebermann, Rembrandt, Dali, sau al oricărui artist care-a imortalizat scene din lumea asta în moduri inimaginabile. Nu știu să traduc fericirea inspirației, nu știu să exprim tumultul revelațiilor, nici pasiunea cu care urmăresc, atentă, luminile și umbrele și liniile fiecărei picturi. 

Poate că nu știu să vorbesc despre dragostea-mi de artă pentru că nici eu nu o înțeleg prea bine. Pentru că, deși caut întotdeauna mijloace de descifrare, niciodată nu sunt convinsă de ceea ce ajung să cred. Și asta iubesc enorm: trufia tablourilor care nu se lasă ghicite nici de cele mai agile minți. Dar nu înțeleg cum pot sta fermecată în fața unei picturi și să mă poticnesc, îmbulzită de tot felul de emoții, întrebări, porniri și inima-mi o ia la trap, în galop spre o nouă provocare, o altă perspectivă, o altă fericire.

Îmi plac muzeele de artă căci reorganizează prioritățile cotidiene. Îmi place acolo pentru că timpul trece altfel, sacadat, languros, romantic până la epuizate. Îmi place cum totul capătă alt sens, nimic nu mai e palpabil și totuși, fanteziile devin posibilități infinite. 

În fața tuturor tablourilor care au trasat evoluția artei, sunt eu într-o altă viață, eu cu alte feluri de fericire, însă mă simt de parcă toate-s ale mele. Și-n egoismul feroce care mă acaparează, uit și de cum întârzie lumea asta să devină mai bună și de cât de mică și neînsemnată e trecerea mea prin ea. 

duminică, septembrie 25

La Berlin păsările zboară în contratimp

Berlin e ca un tatuaj pe care și-l fac tinerii non-conformiști ca formă de artă modernă imprimată pe propria persoană pentru veșnicie. 

Îndrăgostită mai ales de țări latine, n-am simțit niciodată o dorință prea mare de-a vizita Germania. Dar setea de-a descoperi și dorul de ducă pe care-l simt cum mă roade și mă împinge neliniștit tot timpul m-au făcut să ajung și în patria lui Goethe și a unei limbi cu care nu m-am putut împrieteni prea bine... 

Și-am aterizat în capitala care respiră istorie, care-i toată o cicatrice și o renaștere. Am trăit zile comprimate, stop-cadre, răscoliri în trecutul istoric și trecutul vieților oamenilor care au zăbovit decenii întregi pe teritoriul berlinez. Am avut impresia că sunt locuri în care timpul a lăsat totul nemișcat și sunt locuri care-au fost date peste cap de tumultul secolului XXI. Am înțeles că e un oraș împărțit de arhitectură, că e un centru al artelor noi și al spiritului extravagant, lipsit de orice limitare. 

Am mers mult, ca un turist, ca un localnic, ca un romantic, ca un poet, ca un copil curios, ca un om rătăcit. Berlinul te face să te simți occidental, să te simți parte din el și totuși nesătul de toate câte-ți poate oferi. Berlinul nu e ca un carusel, e ca un parc imens de distracții, lumini, culori și mișcare în toate ritmurile pământului. Un centru care te forțează să te simți și tu, pentru câteva clipe, centrul lumii. Un centru care te bulversează, te amețește, te amuză, te contrariază, te dezbină și te întregește în exact același moment. 

Am mers pe străduțe luminate timid, la ceasul târziu al nopții. Am fost la muzee de artă și la muzee de istorie pe care mi-am dorit enorm să le străbat. Am fost în toate punctele turistice și dincolo de ele, în locuri mai puțin faimoase și mai încărcate de substanța suflului berlinez autohton. 

Desigur, mi-au rămas încă multe de explorat, însă pentru o evadare de câteva zile, m-am umplut de aer curat, de-o capitală ce n-are nimic în comun cu senzația de sufocare, multă verdeață, bere bună, soare domol, tresăriri vechi și noi, inspirație cât pentru mii de scrieri și regăsiri fidele ale roadelor imaginației, adunate de-a lungul anilor din cărți, filme și povestiri...

Închid în mine o amintire cu frenezie și străluciri electrizante, ca un musical în avanpremieră, o bucățică din sufletul unui oraș pe care l-am cucerit și care m-a cucerit.