Pagini

joi, iunie 2

Camerele de hotel din ultimii ani



Camere asemănătoare, în orașe diferite, aflate la sute de kilometri distanță. Călduroase. Mari. Curate. Luminoase. Camere de hotel. Câteva. Destule cât să deșire niște povești. Povești care, adunate, fac cât un pui de om.

Camerele de hotel în care-am stat câte-o seară ori două aveau lucrurile mele împrăștiate peste tot. Aveau priveliști drăguțe și paturi moi. Prosoape cu miros proaspăt și așternuturi albe. Veioze cochete. Ferestre mari, întredeschise. Draperii groase, să-mi apere somnul de dimineață. Uneori sunete de ploi nervoase, uneori parfum de zile friguroase, uneori bâzâit de primăvară și flori. 

În camerele astea am înghesuit, de fiecare dată, oboseala unui batalion istovit de războiul continuu. Din camerele astea m-am grăbit să ies ca o cenușăreasă gata de bal. Din camerele astea am fugit dezrădăcinată, bătătorind calea spre următorul popas. Prin camerele astea s-au amestecat sute de versuri de poezii și cântece cu mii de gânduri de tot felul despre mine și despre lume, despre nopți, amintiri, stele, plajă, despre mine, despre locuri, oameni și câte și mai câte planuri - apuse, regândite, răzgândite, refăcute, reluate...

În camerele astea de hotel am dormit cu-o singurătate feroce și-am mușcat din ea nu ca dintr-o pradă, ci ca dintr-o piersică zemoasă în mijlocul verii. Și toate s-au aliniat în somnul meu liniștit, Și-au venit noi zile peste mine, să mă ducă mai departe, spre alte camere... mai călduroase... mai mari... mai luminoase...

luni, aprilie 25

Lumea așa cum am știut-o mai bine



Dacă acum un an povesteam cum am trăit intens și grăbit vârsta de 20 de ani, acum e iar un 25 aprilie în care mă gândesc cum au mai alergat 365 de zile în o mie de părți, în toate zările, cu toate forțele posibile...

La 21 de ani m-am rătăcit mult. Prin lume și prin mine. La 21 de ani am început să respir însetată de drumuri. Într-un Lyon ploios, am colindat străduțele orașului vechi târziu în noapte, sub aromă de sărbătoare cu al meu tată și Crina - prietena-mi de călătorie și de alte neliniști tinerești. La 21 de ani m-am plimbat pe cheiurile Rhone-ului în nopți calde și înstelate și-am aprins bucurii de moment pe dealurile înmiresmate de primăvară.

Am alergat în brațele Portugaliei care am simțit că m-a așteptat dintotdeauna. Am ajuns, astfel, la Porto și la Lisabona, apoi în Olanda și Irlanda, și din nou în Franța, la Bordeaux, și în Parisul tuturor minunilor. Paris Paris Paris. Mult Paris, mult răsfăț și ore în șir în care-am închis în mine partituri întregi cu sunetul orașului inimii mele. Și-apoi o desprindere din care-a curs și încă mai curge dorul... M-am despărțit de Franța cum desparți cele două jumătăți ale unei piersici... sâmburele este numai unul, iar cele două bucăți rămân tânjind una după culoarea și forma celeilalte la nesfârșit...

Și viața mi s-a întors cu susul în jos. Și din vamaioata cu picioarele goale am ajuns să lucrez îmbrăcată formal în sediul Executivului României. Nu mi-am imaginat nicicând că m-aș putea îndrăgosti de Palatul Victoria, deși cumva, mereu mi-am dorit să fac un lucru, oricât de mic, care să conteze pentru țara mea... Pe lângă Guvern, internship-ul verii trecute mi-a adus în viață unii din cei mai frumoși oameni de care sunt atât de mândră și alături de care am petrecut momente cât pentru o tinerețe împlinită.

A urmat o toamnă nesăbuită cu muncă și facultate și-apoi momentul de stop-joc care-a prelungit un 30 octombrie până n-am mai putut respira. Tăcere, apoi și mai multe rătăciri...
Sărbători grăbite. O sesiune feroce. Aplicații. Examen de IELTS. Interviuri. Angajarea la Ministerul Transporturilor. Drumuri nepotolite, din nou.

Mare. Munte. Craiova. Galați. Cluj. Straja (Petroșani). Cluj, Galați. Vatra Dornei. Ploiești. Brașov.
Galați. Timișoara. Cluj. Galați. Ploiești. Constanța. Iași. Constanța. Timișoara. Galați...
Căutări și regăsiri.

La 21 de ani, am debutat în poezie cu „Ce n-a pictat Matisse” și-am simțit că sunt pregătită să pun în fața lumii toate stările care-mi tresar trupul și genele și plâmânii. Și uimirea încă mi se zbate între pleoape și încă mă poticnesc la gândul că am publicat o carte, că sunt atât de vulnerabilă între mâinile curioase care mă caută între acele pagini.

La 21 de ani am adunat zeci de momente ce mi-au tăiat respirația și-am întâlnit atâția oameni extraordinari fără de care n-aș mai vrea să îmi imaginez măcar viața. Am întâlnit și oameni blânzi, și oameni cu priviri înfloritoare și alții cu ochi iscoditori sau cărora le gâlgâia sângele a răutate ori mâhnire. Dar din toți am furat puțin, cam ce-am crezut eu că e mai bun și mai folositor. Și încă mai fac asta...

Și tot la 21 de ani m-am apucat de dans. Și dansez de două luni și pe zi ce trece, realizez că, de fapt, am dansat 21 de ani, iar în ultimul an am dansat mai vânjos ca oricând, prin toate mijloacele de transport, pe toate străduțele cu forme ciudate, în atâtea și atâtea călătorii cu motive, destinații și experiențe diferite.

Îmi doresc ca cei 22 de ani să mă ducă departe. Departe în lume și departe în viața mea. Să mă lase să iubesc și să râd mult, să mă răstălmăcească să pot scrie cuvinte potrivite și să nu uit nicio clipă să fiu aproape de cei ce-mi sunt dragi, calzi și minunați și fără de care nu aș fi avut niciun fragment din povestea asta care astăzi adună 22 de calendare...

luni, martie 14

Scrisoare de bun-rămas

S-au spus multe despre seara aceea cumplită de la Colectiv. S-au înșirat milioane, miliarde de cuvinte, de parcă ar fi fost drumuri pe care tinerii noștri să revină la viață.

Am scris și eu, atunci, la cald, sub impulsul durerii, sub impulsul disperării și neputinței din acele momente în care oameni ca mine mureau, părinți rămâneau fără copiii lor și totul era răvășit, gri și surd. Au trecut câteva luni. Mi-am tot imaginat că timpul vindecă. Am ales să nu mai vorbesc despre acest subiect, să mă izolez de orice fel de știre sau discuție despre Colectiv. Asta a fost singura cale de a reuși să mă gândesc mai puțin, să merg, cumva, mai departe.

Am plâns pentru fiecare om care și-a pierdut viața acolo. Pentru aceia care nu au mai reușit să iasă din clubul fatidic și pentru fiecare dintre ei, cei care au pierdut lupta cu viața în săptămânile ce au urmat. Am simțit cum mi se rup fărâme din inimă de fiecare dată când numărătoarea creștea. Apoi s-a făcut liniște. Moartea n-a mai tulburat, o vreme, tot doliul ăsta nesfârșit.

Pe Radu l-am cunoscut la internshipul din vară, de la Guvern. Era o seară călduroasă și ne întorceam din Herăstrău cu metroul. I-am ținut minte numele și am vorbit în seara aia despre Petroșani și facultate și tinerețe și ceea ce ni se întâmpla în zilele alea atât de frumoase. Apoi ne-am mai întalnit în unele seri la foișor sau în fața căminului și ne hlizeam ca o gloată de copii imaturi. După 30 octombrie, am fost de puține ori la spital, să le fiu alături părinților, care, literalmente, au stat acolo zi și noapte. Am încetat să mai merg pentru că viața mea a devenit destul de complicată pe alocuri și mi-ai dat seama că nu puteam fi un sprijin moral pentru nimeni. N-am încetat însă să mă gândesc cu drag și cu seninătate la momentul în care Radu se va întoarce acasă, își va reveni complet și vom ieși cu toți ”frații de la Guvern” să râdem de toată perioada asta de chin. Mădălina ne-a dat mereu vești despre starea lui. Părea că e din ce în ce mai bine. Părea că Radu câștigase. Și viața a mers mai departe, cu o inimă mai ușoară parcă, bucuroasă de ideea că omul nostru avea să fie bine.

Până astăzi. Din nou, moartea s-a jucat cu tinerețea noastră, cu speranțele și rugile noastre, cu viitorul și ritmul nostru. Astăzi, ultimul pacient internat la Spitalul Floreasca a plecat dintre noi. O luptă mult prea lungă și nedreaptă, un deznodământ prea crud, o viață mult prea scurtă, o zi de 14 martie mult prea dureroasă.

Astăzi închei capitolul Colectiv cu o tăcere pe care nimic nu o mai poate tulbura. O tăcere revoltată, înfrântă, cu ochii în lacrimi și lipsită de putere. Astăzi, pentru mine, Colectiv rămâne o lecție despre fragilitatea vieții, dar și despre mecanismele stricate pe care trebuie să le îndreptăm pentru ca nimeni să nu mai fie condamnat să trăiască momentele acelea de groază, nimeni să nu-și mai piardă viața când abia începe s-o trăiască și nimeni să nu rămână fără oamenii cei mai dragi, pustiu, în urma lor...

Poate că moartea a învins astăzi, dar amintirile noastre vor învinge mereu.

duminică, martie 13

Cea mai frumoasă parte din mine sunteți voi


Ieri seară, la Librăria Donaris din Galați, a avut loc cea de-a doua lansare a cărții mele de debut, „Ce n-a pictat Matisse”. Prima lansare a fost la Cluj-Napoca, pe 20 februarie, într-o Casă de Cultură a Studenților extrem de primitoare și alături de câțiva oameni interesanți și interesați de cum se oglindește poezia mea în viața obișnuită.

Abia aseară, însă, am realizat cu adevărat ce mi se întâmplă. Aseară, în orașul cu floare de tei în care am învățat să scriu, printre cei care mi-au așezat frumos draperiile astfel încât lumina să se răsfrângă în moduri perfecte asupra mea, mi-am dat seama că am așternut în paginile acestei cărți părți din mine și amintiri ale unor momente, senzații și întâlniri ce-au devenit nemuritoare acum, căci le-am imortalizat ca și când nu mi-aș dori să mai fugă vreodată din tot ceea ce sunt.

După-amiaza de ieri a adus într-o librărie câteva zeci de oameni care s-au emoționat, care mi-au transmis căldura lor, care mi-au adus flori, mi-au zâmbit din priviri și mi-au vorbit sincer. Oameni care m-au făcut să mă simt iubită. A mai fost un mare scriitor și jurnalist, Victor Cilincă, un om care mi-a deslușit tainele trăirilor dintre versuri așa cum puțini au reușit până acum. Și tot un mare mânuitor de cuvinte și un prieten drag și vechi, Andrei Velea, a povestit despre cum am crescut eu din punct de vedere literar și care sunt motivele pentru care mă apreciază, ca om, ca (tânără, prea tânără) poetă. Aerul destins cu glume deștepte și referințe cu tâlc a fost posibil doar mulțumită lui Doru Căstăian, iubitorul de cărți, cititorul neîntrecut și omul pentru care am un respect și o recunoștință ce nu încap în cuvinte. Și artistul care a așezat toată această poveste în imagini, Adrian Mociulschi este cel căruia trebuie să îi mulțumesc pentru că a reușit să surprindă emoțiile și forma imaterială a vorbelor rostite de fiecare. Domnilor, sunt convinsă că voi ați reîntregit semnificația volumului „Ce n-a pictat Matisse”.

Și deși sunt un om care îmblânzește adesea cuvintele, le caută, le alege, le așază după placul inimii, mă simt cumva neputincioasă să îmi arăt mulțumirea față de cei dragi care au fost prezenți sau care mi-au fost alături cu gândul, față de cei pe care i-am cunoscut aseară și care au fost impresionați și m-au impresionat prin puterea emoțiilor lor, față de cei care m-au apreciat și mi-au mărturisit că versurile mele au ajuns acolo unde își dorește orice ființă, la izvorul zbuciumului sufletesc. În semn de mulțumire, vă transmit cele mai luminoase gânduri și certitudinea că, ori de câte ori simțiți nevoia să fim aproape, mă găsiți în rândurile acelea nebune, visătoare, călătoare, îndrăgostite și nehotărâte din ceea ce eu am numit „Ce n-a pictat Matisse”...

marți, februarie 23

Povești de retrăit credințe



Cândva, acum ceva mai mulți ani, m-am certat cu Dumnezeu. Căci am considerat că am pierdut prea mulți oameni dragi și dacă ar fi existat cu adevărat un Dumnezeu, gândeam eu, nu ar fi îngăduit să mi se frângă bucuria adolescenței așa brutal. Am decis atunci că a mea credință o pot păstra doar în mine, rezervată și sceptică, dezrădăcinată și fragilă, departe de orice Biserică și de orice divinitate „creatoare”. Și-am tăcut. Am ales să nu vorbesc despre asta sub nicio formă și să-mi construiesc eu viața în cel mai frumos mod cu putință.

Nu am încetat să simt profunzimi, au mai existat momente încărcate de multă spiritualitate care mi-au făcut bine și mi-au îmblânzit revolta, negarea și tristețile. În schimb, am refuzat orice urmă de dumnezei, biserici și rugăciuni. Așa am considerat eu că e corect pentru sufletul meu.

Astăzi, în schimb, s-a mișcat în mine o credință pe care nu o știam a fi parte din ceea ce sunt. Astăzi, parcă această credință abia s-a născut și pentru prima dată după atât de mult timp am simțit să spun: „cineva acolo sus mă iubește”. Și mă iubește prin toți oamenii care mă iubesc aici, pe pământ. Și mă iubește pentru că mă salvează atunci când mă simt pierdută ori singură ori indecisă. Pentru că oamenii ăștia minunați cred în mine și azi mi-am dat seama că și eu cred în ei și în mine și în credință. Cred în puterea aceea miraculoasă care cutremură un om din rădăcini, care-i dă speranță și-i arată că minunile se întâmplă, pur și simplu.

Și nu, minunile nu sunt atunci când visurile se împlinesc. Acelea sunt doar fericiri. Minunile sunt momentele în care ne intersectăm viața cu alte vieți, menite să ne arate o altfel de lumină.

Azi am primit cel mai frumos mărțișor posibil: un fel de credință nouă, sau poate o împăcare cu acel Dumnezeu al ortodoxiei ori acea divinitate a oricărei religii. Acum cred diferit, ca și cum am reîntregit credința dinăuntrul meu. Acum cred cu toate completările de care aveam atâta nevoie.



p.s.: vă sunt recunoscătoare pentru toate (re)găsirile.

miercuri, februarie 3

Poezia mea e-a noastră


Carnețelul cu Picasso în care obișnuiam să înghesui tot felul de senzații poetice s-a împăcat cu lunga mea absență din viața sa.
Pe undeva, nici carnețelul primit în dar de la draga mea Crina într-un 25 aprilie ploios, într-un Lyon atât de familiar, nu-și mai amintește forma cuvintelor mele melancolice, pline de avânt și de înțelesuri nepotolite.
Asta pentru că am scris mult mai puțin în ultimul timp. Fără scuze. Viața mea a șerpuit doar pe alte cărări de munte, a gustat alte fructe, a căutat alte tinereți și alte feluri de alegeri.

Mi-am dat seama însă că nu știu să scriu despre victoriile sau înfrângerile personale. Poate că uneori par extrem de plină de mine, îngâmfată chiar, pentru că aleg să nu destăinui poveștile cărămizilor pe care le așez, ușilor care mi se închid sau ale ferestrelor pe care le caut. Adevărul e că nu știu să povestesc despre toate astea.

Pot vorbi de liniște, fericire ori clipe ce mă echilibrează sau oamenii frumoși ce mă-nconjoară, dar nu știu să înșir merite, realizări și alte minuni de care, uneori, recunosc, sunt puțin mândră. Doar puțin. Căci mi-e teamă să nu mă mulțumesc. Să nu mă opresc. Să nu mă limitez. Așa că mă bucur (puțin, uneori puțin mai mult), cu cele mai apropiate suflete și-apoi mă ambiționez să vreau mai mult, să pot mai mult, să fac mai mult. (Cumva, îmi tot sună în cap vorba aceea care spune: „n-ai reușit, continuă, ai reușit, continuă”.)

La fel cum nu știu să-mi etalez pierderile. Nu obișnuiesc să vorbesc nici despre momentele în care mă simt doborâtă, nedreptățită sau dezorientată. Din nou, nu pentru că sunt complet lipsită de modestie sau pentru că trăiesc într-un univers ideal cu floricele și fluturași, unde nimic rău nu se întâmplă, mai ales oamenilor buni. Nu. Ci pentru că le țin pentru mine, îmi duc singură bătăliile, să pot să-mi asum alegerile ulterioare. Poate că uneori e bine să te descarci, dar nu cred că ar trebui să murdăresc zeci, sute de cuvinte cu astfel de poveri omenești, cotidiene, atâtea pietre devenite în timp doar fire de nisip...

În schimb, pentru că sunt om și mai ales pentru că am o fărâmă de simț artistic, un camion de dragoste pentru litere și o nevoie acută de a împărtăși de-ale vieții ape adânci și ceruri senine, am înțeles că pentru toate acestea există poezia. Așa că poemele mele recunosc, în fața lumii, tot ceea ce eu îmi recunosc, adesea, doar mie: toate victoriile și toate înfrângerile, toate așteptările inutile și toate neașteptatele bucurii. Ce-am așternut în ultimii doi ani de lumi noi, întoarceri, amănunte, pași, exclamații și obraji îmbujorați, am adunat în 70 de pagini care s-au numit „Ce n-a pictat Matisse”. Și au văzut lumina tiparului mulțumită, în principal, lui Victor. În curând, vor putea simți și căldura palmelor și curiozitatea gândurilor oricărui iubitor ori contrariat de poezie.

Până atunci, simțeam nevoia să vă spun din nou: Mulțumesc! 
Pentru că mi-am permis să fur, de la fiecare Om pe care l-am întâlnit pe drum, câte-o firimitură din ce-avea el mai frumos în interior. Și-așa am devenit ceea ce sunt.

luni, ianuarie 18

Mai este, mai este, destulă poveste



Ninge cu fulgi nerăbdători. Mașina e parcată undeva departe. Caut repede prin dosarele memoriei numele satului. Nu-mi pot aminti. Probabil că nici nu contează. Ninge atât de ușor încât mi-e teamă ca vântul să nu deranjeze fragilitatea albă. Nu-mi amintesc să fi iubit pe poteci mai amețitoare.

E atât de liniște încât îmi aud bătăile inimii. Și pe-ale lui. În fața ochilor, muntele alb pare că se prăbușește odată cu cerul și cu ninsoarea peste genele noastre. Clipesc repede, să opresc imaginea asta - cu totul căzând peste noi, până adânc, în noi, acolo unde ascunsesem zăpezile de altădată.

Îl privesc. Mi-e iarna toată. Iarna mea toată. Peste tot în jur, vânt rece și curat și pace. Miroase a brazi, a poteci uitate și a tăceri iscoditoare. Niciun sunet. Secunde. Minute. Apoi zăpada scârțâie sub greutatea pașilor noștri de oameni liberi. Râd în hohote și parcă frâng înălțimile pomilor și căderea fulgilor. El mă privește cu ochi mari și-mi lasă mie răsfățul zgomotos al strigătului către păsări.

E o poveste pe care-o trăiesc lacomă, pe-o muzică nestatornică din capul meu, ce-a înlocuit, se pare, amintirile lucrurilor concrete din viață.
Înfrigurare. Îmbrățișare. Dans și fugă. Dinspre el și spre el. Distanță nu există. Nici nori. Nici nu știu ce zi a săptămânii ne vânează. E-o copilărie eternă poiana asta a noastră. E o veșnicie tinerețea și-n ea, înghesuită, fărâma asta de iarnă dintre palmele mele pe obrajii lui.

Stop-cadru. Secvența asta nu se uită. Stop-cadru cu nesaț peste toate săruturile neașteptate. Stop-cadru peste buzele înghețate și urmele din zăpadă. Stop-cadru acum și aici. Stop-cadru peste fericiri de sezon și peste fiecare secvență în care în locul meu, privește drăgăstos puiul de om copleșit de bucurie. Stop-cadru. Albumul ăsta ne va păstra la fel de frumoși ca începuturile de ianuarie.



miercuri, ianuarie 6

O fericire tandră



Se spune că în noaptea de Bobotează, dacă îți așezi cu grijă busuiocul sfințit sub pernă, îți vei visa ursitul.
Eu am deschis ochii.


miercuri, decembrie 30

Încă scriu și încă iubesc!



Am ajuns și-n ultimele ore ale lui 2015. Moment de bilanțuri - acele lucruri care îmi plac mie teribil de tare... poate pentru că bilanțurile mele nu socotesc ceea ce n-am împlinit, ceea ce n-am reușit sau ceea ce am ratat (probabil că îmi pare că toate sunt serios compensate de fiecare dată). Sau poate că ce contează pentru mine, la final de an, sunt doar cele bune și frumoase, colorate și nebunești, firești, dezordonate, alintate și calde.

Pentru mine, 2015 a fost ca o salată de fructe. Cu de toate. Gândindu-mă totuși, zilele astea, că 31 decembrie e atât de aproape, iar 2016 și mai aproape, am realizat că în ultimele 12 luni m-am echilibrat și dezechilibrat în mod simetric. Așa încât, anul ăsta, am iubit mai puțin decât am râs, am călătorit mai mult decât am gătit, am dormit mai puțin decât am citit, am muncit mai mult decât am alergat, am visat mai puțin decât am scris, am condus mai mult decât am așteptat, am dansat mai mult decât am cântat, am strigat mai puțin decât am plâns și totuși am fost fericită în mult mai multe momente decât aș fi crezut.

Și din nou, oamenii. La finalul anului pot să recunosc plină de seninătate că a fost un an bun în special pentru că am întâlnit oameni buni. Pentru că am cunoscut suflete drăgăstoase și minți deschise, pe care le-am adăugat atentă colecției de oameni dragi, veșnic ai mei...

Poate că a fost unul dintre cei mai buni ani, după experiențe de couchsurfing și carsharing în jumătate de Europă, după un al doilea semestru de învățat în mijlocul Franței, după ce-am colindat vreo trei țări cu a mea Crină inconfundabilă, după două luni de internship la Guvern unde-am rezonat cu atâția oameni extraordinari, unde m-am emoționat și (cred eu) m-am îmbogățit considerabil cu ei și prin ei, după o toamnă agitată în același mediu pe care l-am îndrăgit într-un fel aparte și după mai bine de 6000 de km conduși în ultimele trei luni ale anului alături de oameni cu povești pe care promit să le păstrez cu grijă într-o candidă amintire, după prietenii vechi și noi, îmbinate perfect și realizate ca niște poduri trainice, deși surprinzătoare... De fapt, sunt din ce în ce mai convinsă că a fost cel mai bun an de până acum.

Și pentru toate astea și pentru tot ce sunt și pentru tot ce-am trăit și pentru cum am crescut în ultimul an, trebuie să vă mulțumesc vouă, tuturor celor ce v-ați făcut loc în viața mea, indiferent dacă a fost pentru o clipă, o zi, o călătorie, sau de va fi pentru tot restul zilelor noastre. Să vă bucure viața așa cum vă doriți voi mai aprig... Mulțumesc!

Nu-s prea multe cele pe care mi le doresc acum... poate să am aceeași energie și să fiu toată un entuziasm pentru tot ce va fi să vină. Căci simt că așa se-așterne doar începutul poveștii mele...



Un 2016 după chipul zilelor de primăvară și după asemănarea fericirii să aveți, să avem!

joi, decembrie 3

Pentru fluturi, furtuni și 22 de ani de alte minuni

La mulți ani omului parte din mine...
La mulți ani celui mai bun prieten, omului cu o cultură fantastică, omului iubitor de artă și frumos, omului creativ și omului plin de umor ce întregesc o persoană care mi-a devenit indispensabilă!
La mulți ani și naivului, copilului, leneșului și uitucului din el, căci tot părți omenești sunt și au și ele un mic rol în echilibrul interior!
La mulți ani tuturor amintirilor incredibile, tuturor momentelor geniale și tuturor discuțiilor deștepte pe care ni le-am oferit unul altuia!
La mulți ani, omule drag, parte din mine! Să fii fericit!