Căutarea unui job e un job în sine. Alegerile și procesele de recrutare sunt grele, istovitoare și adesea par interminabile și cu rezultate nesatisfăcătoare.
De ce sunt șomeră?
E o alegere și asta. Am pornit în aventura asta numită ”concediu pe perioadă nedeterminată” pentru că aveam nevoie - de o pauză - timp pentru mine, sufletul meu, pasiunile mele, prieteni, somn, dimineți târzii, filme, călătorii, aventuri, decizii instante și toate cele pe care le poți face atunci când nu ai de răspuns la mailuri și telefoane oriunde și oricând.
Pe de altă parte, nu am încetat nicio clipă să îmi caut un job. Să scriu aplicații elaborate, să răspund la tot felul de întrebări despre motivație, experiență și așteptări, să merg la interviuri, să aștept răspunsuri, etc.
De ce sunt ÎNCĂ șomeră?
Pentru că vreau ceva bun. Vreau să cresc. Vreau șansa de a arăta ce pot, de a munci mult, cu plăcere și cu dăruire, așa cum știu eu cel mai bine. Dar vreau ca toată experiența mea de până acum și tot ceea ce pot aduce unui loc de muncă să fie apreciate. Da, îmi doresc satisfacția muncii mele, dar în egală măsură îmi doresc apreciere și respect din partea celor care îmi sunt șefi.
Se poate ca NATO să-mi fi oferit lucruri uimitoare, un ritm de muncă infernal și oameni de toate felurile. Dar NATO mi-a stabilit niște standarde foarte ridicate când vine vorba de profesionalism, iar asta îmi face căutarea extrem de dificilă.
Cern foarte mult. Nu mă mulțumesc cu puțin. Nu voi merge într-un loc doar pentru că este bine plătit, dar munca pe care o fac să nu fie apreciată ori echipa să nu fie profesionistă, sau să simt că ceea ce fac e pur și simplu, inutil ori propagandistic. La fel cum nu voi merge într-un loc în care pot munci în voie, cu drag și spor, enorm de mult, așa cum sunt obișnuită, dar salariul să îmi ajungă să mănânc o lună de zile sau să plătesc o chirie, nicidecum ambele.
Oferte și interviuri
Am avut două variante care nu s-au mai concretizat, am avut două oferte în București care îmi promiteau muncă foarte foarte multă și bani foarte foarte puțini. Am dat interviuri și apoi nu am mai auzit nimic de la respectivii. Am dat interviuri și teste până în ultima etapă de recrutare și n-am luat postul - că n-a fost să fie, că n-am fost ce și-au dorit ei sau o mie de alte motive.
Încotro?
Am hotărât că vreau un job în afara țării. Pentru a avea un salariu decent și un trai într-un loc civilizat. Pentru felul în care sunt tratați aplicanții pe parcursul procesului de recrutare (cu mult mai mult respect decât în țară). Pentru că îmi doresc să îmi pot face treaba bine și să nu fiu nevoită să îmi fac griji că orice idee sau propunere am e întâmpinată de veșnicele: ”Nu se poate” și ”N-avem bani”.
Nu vreau în sectorul privat. Pentru că nu toată comunicarea e marketing și pentru că nu vreau să fac relații publice ca să le bag pe gât oamenilor lucruri - vreau să fac relații publice la nivel internațional și să mă implic în diplomație, politică și cultură. Să fac lucruri care să conteze și care să ajute la schimbarea în bine a unui om, a unui grup, a unei națiuni, a unei idei, a unei metehne, a unei politici, a unei viziuni, a unei bucăți, fie ea cât de mică, din lumea asta.
De ce nu mai vreau să fiu șomeră?
Pentru că, desigur, economiile nu țin o viață. Pentru că îmi place munca mea și îmi e dor de ea. Pentru că o stare constantă de căutare, nesiguranță, lipsă de predictibilitate, așteptare nu este cea mai faină modalitate de a număra trecerea zilelor. Și pentru că orice lucru este bun într-o doză moderată.
Ce ți-e și cu echilibrul ăsta. Mereu îți dorești ce n-ai. Mi-a luat ceva să înțeleg că perioada asta de timp liber e o oportunitate genială de a fi eu în toată libertatea, e un timp pe care-l câștig de partea mea și în sfârșit, reușesc să mai cresc să nu mai fie oamenii așa de șocați de ”câte lucruri” am făcut până la o vârstă așa de fragedă. Glumesc. E bine și-așa. Nu știu dacă mai bine, nici nu contează asta. E bine atât cât o să fie lipsa jobului, va fi bine și când va veni. Timpul. Între timp, scriu și gătesc și redecorez și reorganizez și merg la filme, expoziții și petreceri și timpul încă e de partea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu