marți, aprilie 25

E încă devreme-n viața mea


La 18 ani, alergam desculță prin Vama Veche, pentru că visasem că atunci când devin majoră o să dansez pe plajă noaptea-n vamă. Soarele era moale în timpul zilei, iar nopțile erau cumplit de friguroase, ne cuibăream lângă un foc care ardea până dimineață. Eram cu mândra mea, cea mai dragă prietenă cu care-am împărțit ani de liceu, folk, doruri și câte și mai câte bilete de tren spre mare și Cluj… La răsărit totul se lumina, așa cum apărea și-n orizontul meu viața de om major, gata să-și asume prea multe răspunderi, dar la fel de multe nebunii.  Am dansat până s-a scurs din mine toată forța de copil răzgâiat și ne-am întors acasă cu obrajii maronii, ochi strălucitori, amintirea apei extrem de rece și câteva trenuri prăfuite schimbate în gara din Făurei.  

Am împlinit 19 ani în Galațiul în care îi trăisem cu nerăbdare și pe ceilalți 18. Era Paștele în duminica aceea, aveam o ie albă și așteptam eliberarea de după bac, eliberarea din constrângerile liceului și ale orașului prea îngust pentru ambițile mele și marele gând ispititor al Bucureștiului tuturor posibilităților.

20 de ani i-am sărbătorit în Manchester, într-o cameră de cămin a unui om atât de drag. Îl priveam cum intra în cameră cu tortul pe care-l chinuise cu toate cremele de ciocolată din lume. Erau 20 de lumânări colorate ca bluza mea și aveam încă părul ud de la duș. Afară ploua englezește, în cameră era insuportabil de cald, dar eu eram mulțumită că sunt acolo, departe, că mă simțeam iubită și că puteam cânta pe bune ”am 20 de ani și sincer nu mi-e bine, asta eeee…”

Când am făcut 21 de ani, locuiam în Lyon, iar tata a venit să mă viziteze. Nu-l mai văzusem de luni întregi și l-am așteptat la gară cu inima cât un purice. În seara aia am rătăcit cu el și Crina străduțele din Vieux Lyon într-o ploaie nehotărâtă, într-un aer curat și o lumină difuză. Nu îmi lipseau prea multe, o știam pe mama aproape oricum, prin părintele care îmi era alături. Tata era acolo, cel mai iubit tată din lume, cel mai iubit dintre pământeni, râdea cum nu-l văzusem prea des în 21 de ani, din adâncul lui, din toți rărunchii. Avea un copil mare. Pe Crina mea parcă o știam de-o viață, simțeam cumva, probabil, că prietenia asta va fi pentru toată viață, pecetluită franțuzește, de neclintit ca toată cultura pe care amândouă o iubim. Am băut vin bun, roșu, ne-a servit un albanez simpatic care spunea glume faine în seara aia, iar noaptea a plouat torențial, cu nervi, dezmățat, de parcă nu mai plouase de 21 de ani.  

Aveam 22 de ani și trăiam în București, cu garsoniera închiriată, mașina mea, locul de muncă de la Ministerul Transporturilor. Eram în ultimul an de facultate și n-am simțit când a fost și cum a trecut ziua mea. Zilele erau toate grăbite, ca mine să alerg dintr-un loc în altul, să reușesc, să ajung, să birui, să cresc. Multă muncă în multe părți - e amintirea pregnantă din acel 25 aprilie. Dar aveam în jur oameni veseli, alături de care îmi plăcea teribil să lucrez în fiecare zi. Fusesem acasă cu două zile înainte, așa că nimic nu era îndepărtat de îmbrățișarea mea. Știam că mă făceam mare și depărtările pe care începusem să le caut erau altele și trebuiau cucerite încet, cu străduință și atenție.

23 de ani încep să număr de astăzi. Mă ascund de câteva luni în Bruxelles-ul de primăvară și realizez că de când am devenit majoră n-am mai știut să stau locului. Aici toate-s tihnite, ritmuri străine pentru mine, ca exprimările care eșuează să transmită mai mult decât simple mesaje. Oameni noi îmi urează toate cele bune în limbi străine. Străzile sunt noi, încercările și căutările tot noi și cumva obișnuite. Sunt între zile în care am (re)cucerit Parisul și zile în care mă copleșește o muncă fascinantă. 

Simt că aniversările sunt deja prea multe să mai pot alerga în brațele mamei, să mă înspăimânte ora de culcare sau exercițiile din culegerea de mate. Cu toate astea, aniversările sunt încă prea puține să știu sensul întrebărilor de fiecare zi, să știu care-s oamenii pe care n-o să-i uit niciodată sau dacă dorm destul. Nu știu ce urmează și asta-i partea cea mai frumoasă la 18, 21, 23 și la orice alt număr pe care-l afișăm pe post de vârstă. Anii, de fapt, spun povestea a tot ce am vrut și-am câștigat, tot ce-am visat și am ratat, tot ce-am iubit și încă n-am uitat, tot ce-am învățat și-am realizat că încă nu cunoaștem. Ce devenim e firul tutror anilor ăștia în care pare că ne pierdem, dar, de fapt, ne îndreptăm cu pași de uriaș spre ceea ce suntem cu adevărat. 
Eu o să-mi doresc mereu să devin Om.  


„Deviens ce que tu es, quand tu l’auras appris”.

luni, aprilie 10

Ce ne spunem când ne rănim?


Nu știm să iubim fără pată așa cum nu știm nici să rănim fără urme de măcelărie de cartier comunist.
Nu știm să fim profunzi nici măcar în ură. Nu știm să smulgem, să rupem, să spargem, fără să ne lovim noi înșine în procesul ăsta de furie dezlănțuită contra lipsei de înțelegere ori empatie.
Probabil pentru că nu empatizăm nu reușim nici să iubim, nici să rănim de la A la Z, cu tot ce-i mai romantic și mai pasional și respectiv cu tot ce-i mai dur și indiferent.

Poate pentru că îi rănim mai ales pe aceia pe care-i iubim de ne pocnesc venele, de ni se înghesuie celulele la adăpostul amintirilor, de ni se atrofiază toți porii. Iubirile alea reușim să le trântim cel mai tare de pământ. Și ne pare rău. Și ne simțim de parcă noi suntem cei trântiți, sfărâmați în bucăți din care nu mai știm să ne refacem. Nu putem trece mai departe pur și simplu. Rămâne ceva ce ne apasă, ce ne bântuie, ce ne trezește noaptea din somn și ne întreabă dacă nu ne-am crezut medici înainte de vreme. Nu suntem în stare să dăm cu toporul fără să privim îngroziți picătura de sânge scursă la capătul lui. Nu cred că se numește lașitate, ci nehotărâre.

Nu știm diferența dintre a iubi și a răni, așa că ne rătăcim undeva în mijloc și sfârșim prin a îmbrățișa o iubire platonică și-o ură superficială, căci profunzimea e prea greu de îmblânzit.

Conștiința s-a înecat în prima vacanță risipită pe-o insulă tropicală din care n-am înțeles nimic. Iubim și rănim la fel de lipsit de intensitate, monoton, monosilabic. Doar în da și nu, eșuăm de gât cu cireșii înfloriți, la gândul că nu contează.

Adevărul fiecăruia s-a încleștat în lipsa omului. Omul, în schimb, e acolo, în dragoste și-n rană deopotrivă, dar niciodată între.

Cel puțin, Omul așa cum îl văd eu.




duminică, aprilie 2

O lună și 5 zile între francofoni și flamanzi


A trecut mai mult de o lună de când mi-am mutat viața câteva mii de kilometri mai în vestul Europei.

Știu că am mai spus asta, dar e în continuare la fel de adevărat: nu-mi plac schimbările. Și tocmai de asta încerc să schimb mereu câte ceva, să înfrunt tot ce înseamnă 'diferit' - muzica, mâncarea, locurile în care ies în oraș, apartamentul, orașul, țara, starea de spirit. Căutarea curajului ăsta de schimbare a fost unul din motivele puternice pentru care mi-am dorit să mă mut în altă țară. Belgia a fost să fie.

Mă bucură enorm că e o țară francofonă, că a venit primăvara cam de când am ajuns eu aici, că ploaia nu e atât de rece cum credeam, că merg 15 minute pe jos până la muncă în fiecare dimineață cu drag și seninătate (și cu nelipsiții pantofi la pachet). Îmi place centrul plin de viață ziua - noaptea - oricând - oricum, îmi place la nebunie arhitectura clădirilor, mai ales în unele cartiere prin care m-aș putea plimba la nesfârșit. Muzee bogate, parcuri imense, oameni extraordinar de politicoși și drăguți și relaxați. Și colegii mei interni faini.

Primele săptămâni de muncă m-au derutat teribil. La fel cum m-a derutat și amalgamul de franceză, flamandă, engleză și toate limbile pământului auzite peste tot. Încă mă mai derutează mersul tramvaielor și locurile unde găstești gauffre cu adevărat bune, și programul supermarketurilor. Dar după o lună simt că toate-s nesperat de bine așezate. Chiar de curând mă gândeam cum mă așteptasem eu la un șoc puternic, la o provocare mult mai mare atunci când am aterizat în Bruxelles pentru prima dată în viață.

După ce am lăsat în urmă acel soi de familiaritate - prieteni, familie, mașină, locul meu, atâtea resurse utile vieții de zi cu zi, tot ceea ce cunoșteam sau știam unde să găsesc, limba română... m-am simțit cumva ruptă și cu inima cât un purice mă gândeam cum să trag aer în piept mai bine și să o iau de la 0 cu toate. Și asta s-a și întâmplat. Dar n-a durut, n-a fost o lună chinuită de adaptări. Nu știu de ce, dar parcă toată Belgia asta ca un hazard și ca un teatru absurd în majoritatea timpului, m-a găsit pregătită să o cuprind, să o înțeleg, să o accept ca pe o casă temporară, cu tot mersul ăsta nou al lucrurilor, cu tot ce-mi trebuia și nici nu-mi dădusem seama înainte,

În altă ordine de idei, am niște sentimente ciudate venind aici... mă simt mai româncă, mă simt și mai legată de tot ce-i pentru mine acasă și pământ românesc, mă simt și mai atrasă de Balcani. Asta nu înseamnă că vreau să revin în țară prea curând. Pur și simplu, știu că nu e încă vremea. În același timp, dragostea mea pentru tot ce-i francofon și apropierea de Franța, de Parisul tuturor dorințelor îmi împlinește nevoia aceea de a fi conectată cu lumea întreagă, de a vrea mai mult, ideea că totul e aproape și posibil. Și pe lângă asta, mai e și senzația aia de lume latină care mă așteaptă. Mereu m-a năucit cultura spaniolă la fel cum m-a emoționat limba portugheză și Portugalia cu totul. Mereu m-am gândit că voi ajunge la un moment dat în America Latină și o sa regăsesc acolo un acasă pe care l-am căutat dintotdeauna fără ca măcar să știu. Trăirea asta e încă extrem de vie, așa că dincolo de viața cotidiană, înăuntrul meu se ciocnesc toate direcțiile astea oarecum contradictorii, care probabil că încearcă doar să mă împingă mai departe sau pur și simplu să-mi arate încotro.

Și în fond, asta e tot ce știu cert, după o lună aici, după un an la Lyon, după doi ani și jumătate în București, după săptămâni prin tot felul de alte orașe europene: încă mai am de căutat, de înfruntat nestatornicia și de mers mai departe. Curajul schimbării e o luptă de fiecare zi, cel puțin pentru mine și cred că mai am de lăsat urme prin multe locuri, la fel cum mai am de câștigat și alte amprente din alte părți, până să mă așez în tihnă și să-mi spun: ”aici rămân.”.