miercuri, februarie 8

Drumuri lungi, revolte multe, oameni puțini




Aici se încheie povestea mea de-aproape un an la Ministerul Transporturilor.

A fost un an plin, cu de toate – momente mai ușoare, situații dificile, crize, coduri, termene limită, stângăcii, amintiri faine, campanii bune, mici reușite, planuri îndrăznețe, fotografii și scrieri multe, enorm de multe.

Am lucrat cu o echipă extraordinară, fără de care nu aș fi reușit să învăț atât de multe, să lucrez atât de creativ și să cresc așa în ultimul an. Am avut șansa, pentru un timp mai lung sau mai scurt, să lucrez cu trei miniștri diferiți - tehnocrați, politici, oameni buni, profesioniști, fiecare la rândul lui cu o anumită doză de implicare, cu anumite priorități.

Simt nevoia să scriu câte ceva despre cum se văd lucrurile din partea asta. E greu. Extrem de greu. Să înțelegi când cei ce critică au dreptate și când nu, să arăți când faci ceva bun, să cauți lucrurile bune în marea de defecte, să nu privești doar tot ceea ce nu merge, să ai enorm de multă răbdare, să urmezi proceduri anevoioase, să fii prompt la orice oră din zi și din noapte, să fii gata să creezi minuni cu materiale puține și câte și mai câte altele. Dar pe cât de greu e, pe-atât de frumoasă e satisfacția atunci când reușești să schimbi măcar o părticică din părerile negative, atunci când există chiar și cea mai mică apreciere, atunci când reușești să provoci orice fel de îmbunătățire.

Mai simt nevoia să spun că am cunoscut oameni cu adevărat competenți atât de stânga, cât și de dreapta. Am învățat că nu culoarea politică dă valoarea muncii unui om. Am reușit să rămân, până la final, neimplicată politic, așa cum mi-am dorit, dar, în esență, o socialistă cu multe idei liberale.

Așa că rămân un om norocos, pentru că am trăit o asemenea experiență și i-am cunoscut pe cei cu care mă mândresc că mi-au fost colegi sau șefi și pentru care o să am mereu un respect aparte și-un gând bun, indiferent unde mă voi afla. Și multă recunoștință, desigur.

Cu toate acestea, ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni m-a făcut să-mi regândesc anumite valori și să îmi pun multe întrebări despre mine, despre societatea și politica românească din 2017.

Mă gândesc că am fost de partea greșită a baricadei de data asta, și nu pentru că sunt anti/pro PSD sau anti/pro Iohannis/USR/etc. (dimpotrivă, am încercat mereu să îmi păstrez spiritul critic treaz și să operez cu el fără discriminări și fără a-l supune vreunei influențe mediatice, ci doar propriei analize). 

Am fost de partea greșită a baricadei pentru că nu mă pot identifica în nicicun fel cu acțiuni ce mie mi-au părut a fi în defavoarea bunului mers al societății noastre de azi. În fiecare clipă din ultimele două săptămâni, subiectul ăsta mi-a măcinat mintea până la epuizare - îndoiala asupra integrității, asupra parcursului României și implicit al meu, dar și asupra propriei conștiințe.

Nu am protestat, fizic, acolo, în Piața Victoriei, dar am protestat în mine și în multe feluri. Am protestat cu tot simțul civic cu care am votat, de la 18 ani până în prezent și cu fiecare lucru, oricât de mărunt, prin care am încercat să fac să-i meargă mai bine țării mele.

Între lupta din afară și cea dinăuntru, mi-am dorit să iasă învingătoare principiile cu care m-au crescut părinții mei: onoare, corectitudine și dragoste de țară. Între lupta personală și cea națională, mi-am dorit ca marele câștigător să fie țara mea și poate, din egoism, mi-am dorit astfel și motivul de a nu mai părăsi România. Din păcate, sunt lupte care încă se poartă, pe multe planuri și poate că nu e vremea României mele. Cel puțin, nu încă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu