luni, ianuarie 30

Marsilia - pata albastră/ Marseille - The Blue Stain

Marsilia, martie 2015

În martie, la Marsilia, primăvara ajunsese înaintea mea. Îmi amintesc cumplit de mult albastru. Un albastru cum nu văzusem vreodată. O Mediterană de necuprins. Același aer franțuzesc, multă aglomerație, lume pestriță. Mă simțeam cu un pas în lumea arabă. Am luat vaporașul până pe Ile de Frioul, unde m-am așezat pe stânci, sub soarele domol, cu marea întreagă la picioare, și-am simțit atunci că viața n-avea cum să fie mai bună de-atât. Când m-am întors în vechiul port, acela de-l descria Dumas atât de pasionat, era deja sfârșitul amiezei și rătăceam distrată printre suveniruri, turiști, străzi pietruite, clădirea muzeului, restaurante scumpe, pescari ambițioși, bărci și yachturi care mai de care mai albe.

Îmi amintesc că-n ziua aia am bătut la pas tot centrul Marsiliei și-mi amintesc și balerinii mei negri, subțiri și ușori, în care aveam impresia că alerg ca-n picioarele goale pe tot pământul ăla vechi și nou, senin și neclar, amestecat în popoare, năzuințe, timp.

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

*

In Marseille in March, the spring had arrived before me. I remember lots of outrageously blue. A blue like I had never seen before. A boundless Mediterranean. The same French air, crowded areas, motley world. I was feeling one step into the Arab world. I went by boat to the Frioul Island, where I just sat on the rocks, under the gentle sun, having the whole sea at my feet and at that specific moment I felt that life couldn't get any better. After I went back to the Old Harbour, the one that Dumas described so passionately, it was already the end of the afternoon and I started wandering distracted among souvenirs, tourists, cobblestone streets, the museum building, expensive restaurants, ambitious seagulls, white boats and yachts in eager rivalry. 

I remember that day when I walked the entire centre of Marseille and I can also remember my thin and light black shoes that made me feel like I was running almost bare feet on the old and new land, clear and unclear, mixed in people, aims, time.

More photos on: andradatudorie.com

sâmbătă, ianuarie 28

Barcelona - și ce ne-a rămas/ And What Was Left To Us


Barcelona, februarie 2015

Ne pregăteam de ultima după-amiază la Barcelona. Lângă Crina, după ce cutreierasem deja o bună parte a orașului și Luis, peruanul care ne găzduia în apartamentul lui la 5 minute de plaja Barceloneta - mergeam spre port. Mă tot opream să fotografiez clădiri – arhitecturi iberice și mi-am dat seama că eram în locul perfect, cu oamenii aceia doi care mă-ntregeau în clipa aia, căci tăceau ca niște localnici determinați, imuni la născocirile de suveniruri spaniole – așa că i-am prins cu umbrele la-ntâmplare, mișunând pe lângă umbra mea, de copil uimit, încântat și nesătul de tot ce se mișca în juru-mi.

Cred totuși că era memorabilă și ziua aceea, cumva – după o noapte de carnaval la care dansasem fără discernământ, într-un sat din apropiere și înaintea unei alte seri cu la fel de mult dans latino, plajă scăldată-n noapte caldă și numită de noi simplu, după ideea lui Woody Allen, `Vicky Cristina Barcelona`.


Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

*

We were getting ready for our last afternoon in Barcelona. Along with Crina, after we had already walked the town and with Louis, the Peruvian who was hosting us in his apartment – a five minute walk from Barceloneta beach, we were heading to the harbour. I kept stopping to take pictures of buildings – Iberian arhitectures and I realised I was in the perfect place, with those two people who made me be whole for that moment, for they were silent like determined locals, immune to the so-called Spanish souvenirs – so I caught their shadows randomly, lurking next to mine, one of a startled child, happy and hungry for everything around.  

I think that day was somehow memorable though – after a night of carnival where we danced undiscerningly, in a nearby village and before another night with as much latino dance, the beach bathed by a warm night and simply named by us, after Woody Allen’s idea, ‘Vicky Christina Barcelona’.

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 22

Barcelona - primul capitol/ The First Chapter

Barcelona, februarie 2015

Era februarie și venisem la Barcelona cu speranța regăsirii unei firimituri de primăvară. Era a doua zi plină în capitala Cataluniei, Crina plecase de dimineață să admire albastrul proaspăt al noii zile din parcul Guell. Eu am lenevit până spre prânz, apoi am plecat s-o regăsesc și m-am pierdut, îndrăgostită, între soarele domol, arhitecturile lui Gaudi și străzi bătătorite de spanioli care sporovăiau de lume, de cumpărături, de toate cele obișnuințe.

Mai aveam puțin până la Sagrada, dar crengile copacilor devenite alei și aleile șerpuind ca-ntr-o pădure vara m-au pironit să-mi pozez umbra. Să nu uit mirosul Barcelonei la capătul iernii parcă inexistentă acolo, să nu uit ziua aceea plină ochi de cel mai voios soare și nici ochii mei înduioșați de toată măiestria lui Gaudi. 

Mai multe imagini pe: andradatudorie.com

***

It was February, but I had come to Barcelona hoping to find a small piece of spring. It was the second busy day in Catalunia’s capital, Crina had left in the morning to see the fresh blue of a new day in Guell park. I stood idle until around noon and then I left to meet with her and lose myself, in love, between the mild sun, Gaudi’s architecture and the spaniard walked streets, bustling with people, shopping and the usual.

There was only a short way to the Sagrada, but the trees’ branches that became paths and the paths winding as if it were a forest in the summer made me take a picture of my shadow. I didn’t want to forget the smell of Barcelona at the end of its almost inexistent winter, that day filled with the most joyous sun, nor my eyes moved by Gaudi’s artistry. 

More photos on: andradatudorie.com

duminică, ianuarie 15

Începutul unui jurnal de zile zbuciumate/ The beginning of stormy days' journal

Lyon, ianuarie 2015

De la începuturile lui 2015, m-am hotărât să caut forme noi de a-mi documenta existența de călător nestăpânit, de pasager neliniștit, așa că am adunat imagini din momente cheie, de peste tot, de printre oameni și mișcări, zile, seri și străinătăți.

Fotografii cu soarele în spate, prin care-am căutat să mă joc cu lumina și să știu mereu care anume e umbra mea - în toate sensurile. 

Așa că aici ia naștere 'zâmbetul de umbră călătoare', despre care voi scrie ca într-un jurnal, cu fotografia potrivită pentru fiecare senzație de care îmi amintesc cu drag, acum, pe măsură ce timpul curge la doi ani distanță.


„Sunt o umbră călătoare,
ca și Puck, ca Ariel...”

p.s.: Imaginile se vor regăsi și în categoria „umbre călătoare” de pe andradatudorie.com.

***

Since the beginning of 2015, I’ve decided to look for new ways of documenting my untamed traveller and restless passenger existence. So, I’ve gathered images from the key moments, from everywhere, from among the people and movements, the days, nights and the foreign lands.

Photographs with the sun behind me, through which I’ve sought to play with the light and to know exactly which one is my shadow – metaphorically and not.

So, here “travelling shadow smile” is born, about which I shall write just as in a diary, with the right picture for every sensation I remember fondly, now, as time passes two years later.

“I am a travelling shadow
Just like Puck and Ariel..”

p.s: The images will be posted under “travelling shadows” on andradatudorie.com