joi, noiembrie 30

Despre singurătatea ninsorii


Am plecat în seara asta de la birou spre casă. Ningea cu fulgi mari, ca acasă, în iernile acelea pline și nestăvilite. Mâine se împlinesc exact 9 luni de la prima zi în care m-am rătăcit în sediul central al NATO.

Merg prin ninsoarea asta sălbatică și știu că îmi e dor de acasă, mi-e dor de ai mei, de tot ce eram când eram într-un loc mai primitor și mai familiar. Și în același timp mi-e atât de dor de ceva ce încă n-am trăit, ce încă n-am avut, ce doar mi-am imaginat cum se simte.

Oamenii privesc din afară, din spatele ecranelor luminoase și mă invidiază și își imaginează că trăiesc un vis și că totul e de zahăr în viața-mi și în jur - sau au impresia că am încălcat orice lege morală pentru a ajunge aici.

Adevărul e că am muncit. Adevărul e că n-am renunțat. Adevărul e că mi-am împins limitele, am pus deoparte confortul - Bucureștiul cu garsoniera mea la 3 secunde de metrou, cu mașina cu care mergeam sute de kilometri oricând îmi dorea inima, cu serile de cursuri de dans, cu prietenii ăia mișto cu care discutam de toate, cu părinții la 3 ore distanță, cu obiceiurile, tradițiile, cunoștințele, terenul sigur, pământul cald, mâncarea cu care-am crescut, toate toate toate cele ce-mi erau așa dragi. Pe toate le-am părăsit să vin aici - într-o țară cu o climă și o mâncare oribilă, cu oameni handicapați emoțional, cu mentalități prea occidentale pentru sufletul meu, cu o lipsă deranjantă de cultură generală, cu un apartament împărțit, fără mașină, cu timp liber aproape inexistent, cu un stres peste măsură și o responsabilitate imensă la serviciu, cu incapacitatea mea de a fi mai sociabilă, cu probleme de sănătate, singurătăți, resemnări, refulări, așteptări, necunoscut, instabilitate și căutări neîncetate, extenuate, amplificate.

Da, dincolo de călătorii, vizite, revederi, experiențe noi, atâtea și atâtea lucruri descoperite și învățate, dincolo de tot ce-am câștigat pe plan profesional, dincolo de cât de mult am crescut în toate sensurile, de toate reușitele și aprecierile  - sunt toate sacrificiile astea despre care nu amintește nimeni niciodată, de parcă sunt niște umbre îngropate. De fapt sunt acolo, în spatele nostru, urmărindu-ne să nu uităm că totul are un preț și de fapt, tot ce contează este ca atunci când tragi linie să poți răsufla ușurat la gândul că - a meritat.

Din păcate și din fericire, singurul care poate răspunde la constanta întrebare ”Merită?” este timpul. În ceea ce mă privește, mai am încă multe jocuri cu timpul, până să-mi aflu răspunsul.
Până atunci, ascult de rațiune și de inimă (nu neapărat în ordinea asta) și merg înainte, căci calea întoarsă nu a fost niciodată una dintre opțiuni. Cel puțin, nu pentru mine.

Așa că învăț să contruiesc alte vieți, în alte moduri, în alte locuri. Noroc de ninsorile astea bogate care mă însoțesc ca amintirile din copilărie, ca plăcerile sufletului meu, ca toate dorurile pe care nu știu și nu vreau a le desprinde din ființa-mi. Nicăieri, nicicum.

joi, august 3

Franța - sau tărâmul veșnicei fericiri a Ioanei


Cote d'Opale - Dunkerque - Calais - Cap Gri Nez - Boulogne sur Mer - Berck - Fort Mahon - Ault - Lille


O fericire cât întinderea plajelor, cât marea toată, liniștită, prinsă-n zile în care am condus după soarele și țărmurile din Nordul Franței. Bizarerii și radiouri franceze. Patiserii îngrămădite peste tot și accente teribile. Un vânt neobișnuit de calm și locuri încremenite în timp. 

Cred că mai e încă loc de multe mări în mine... și de multe drumuri prin veșniciile Franței. 

marți, iunie 27

Despre apartenențe și alte riscuri ale vieții


Ce simți și nu spui

Că ți-e dor de acasă, acasă al mamei, unde erai copil și totul părea prea mare, dar deloc prea greu, acasă unde soarele bătea frumos printre frunzele nucilor din curte și unde nimic nu era grăbit în afară de tine în fuga ta spre omul mare.

Că te doare țara ta, cu toate ale ei. Alea bune-s mărunțite bine în doruri - cu tot cu mirosul zilelor, zgomotele frivole ale autobuzelor de pe străzi noaptea, locurile în care ai mai crescut puțin, felurile în care ai mai aflat câte ceva. Alea rele-s înțepătoare și pe cât de tare strigă să stai departe, e-un ton duios care cere să-ți iei țara de mână, că îi e greu ca unui bolnav care nu-și înțelege suferința și-ar avea nevoie de nenorocitele alea de portocale aduse la spital din prietenie.

Că ești un fel de Ion de fiecare dată când pui piciorul pe pâmânt românesc după o vreme și nu-ți dorești decât să te apleci să poți săruta pământul ăla căruia îi aparții cum aparții casei părintești.

Că te gândești cu strângere de inimă la tot ce-ai lăsat în urmă și te tot întrebi dacă merită, dacă ce-i în față e mai bun, dacă riscul nu-i prea mare.

Ce spui și nu simți 

Că nu te obosesc zilnic atâtea cuvinte alambicate stoarse parcă de forță, de amplitudine și de sensurile acelea jucăușe, fantastice.

Că îți place să mergi spre casă la apus, după prea multe ore de muncă, știind că oricum câteva ore în plus de singurătate n-ar fi făcut nicio diferență.

Că ești prezent la atâtea discuții inutile, că-i privești în ochi, cu atenție și candoare pe oameni despre care nu știi mai nimic.

Că te copleșește absurditatea Belgiei cu înfruntările franco-olandeze, cu rosturile deșirate aiurea prin locuri ori prea turistice, ori prea pline de tineri ignoranți, ori prea industriale, ori prea exotice, ori prea departe de ce ți-ai dori tu de fapt.

Ce simți și spui e la capătul zilei, adevărul personal - că ai ales să riști.

Că alegerea asta e oglinda vârstei tale și a responsabilității unor ani în plus, că uneori fericirea se naște din firimiturile de dor pe care le aliniezi cu emoție, că uneori te simți un căutător care-și face treaba cu simț de răspundere, că uneori riscul se dovedește un câștig, că uneori așteptarea îți face cunoștință cu limitele tale, că te bucuri de unele zile mai mult decât de altele, că atunci când te simți pierdut, tot știi versurile cântecelor preferate, iar dacă drumul spre casă a devenit drumul dinspre casă, ce contează la capătul zilei e că drumul e tot acolo și va mai fi încă mult timp - ca tu să știi de unde-ai pornit, de unde-ai țâșnit cu furie și ambiție, cu grijă, fără să frângi fragilele rădăcini.

luni, mai 8

Dau 'ziua bună' doar oamenilor Oameni.



Doar oamenii buni au șansa de a înțelege frumusețea.

M-am gândit mult în vremurile astea incerte și tulburătoare. Cred că trebuie să ai un suflet din acela care nu cunoaște răutatea ori ignoranța să poți aprecia lucrurile cumplit de simple. Un apus confuz, văzut pe geamul sufrageriei sau biroului sau la capătul unei străzi aglomerate; un pahar de vin bun roșu, franțuzesc ori portughez, sau făcut de bunicii de la țară; o femeie inteligentă, capricioasă, cu ochi ageri; un cer înțesat de stele, nesfârșit, agățat în vârful nasului, într-o noapte în care ai fugit, de tot, cu nimic, pe o pajiște uitată de lume; un film al lui Tornatore cam după ce s-au scurs primele două treimi din el; iarba din Jardin du Luxembourg primăvara; copacii mov înfloriți pe străzile necunoscute ale Lisabonei; zgomotul tânguit al mării noaptea; Capela Sixtină când e deasupra creștetului tău și parcă-ți dislocă orice credință pe care ai crescut-o în tine vreodată; Lacul Lebedelor, secundele acelea în care lebăda singură nu te lasă să respiri; când adună Pavarotti toată dragostea din univers în cele câteva vorbe „ti voglio bene assai”; când mama întinde hainele albe, proaspăt spălate, și e un soare neclar în curtea tuturor genunchilor juliți ai copilăriei; acele clipe când ți se încleștează obrajii de râs și-n fața ta-i un om drag cu care știi că ai putea fugi pe lună și tot ai avea motive să mai râzi încă o mie de ani lumină; sau când citești primele rânduri din „Străinul” lui Camus și te cutremuri și rămâi legat de-o carte ca de-un destin pecetluit.

Dacă aduni în tine asemenea mâzgâlituri de viață aprinsă, dacă te emoționează frânturi de gesturi, nu poți fi decât bun, nu poți decât să iubești oamenii pentru virtuțile lor, chiar dacă uneori e nevoie să le cauți cu strădanie. Îmi tot spun asta și-apoi mă gândesc cu strângere de inimă cât de greu trebuie să fie să ai lumea la picioare, să nu-ți lipsească șansa, aventura, accesul la desfătări de toate felurile și tu să nu le poți înțelege căci ai un spirit șchiop. Și totuși, suntem responsabili de ce alegem, inclusiv de cum alegem. Poate că lumea e a celor agili, gata să riște tot oricând și oricum pentru a câștiga, aceia pentru care renunțările nu cântăresc mai mult ca aripile unui fluture. Dar lumea mea e doar a oamenilor buni.

O poetă poloneză scria „prefer țările cucerite celor care au cucerit”. Și eu cred că îi prefer pe aceia în general învinși - de artificialitate ori formalitate, aceia care au pierdut mult, fiindcă ei știu cel mai bine să regăsească, pentru că oricât ar pierde, ei nu se pierd nicicum.

Oamenii buni, așa cum îi văd eu, sunt cei care au mereu suflul acela incontrolabil de-a aprecia totul, de-a vedea totul ca uimitor și copleșitor, sunt ei cei care au șansa de-a înțelege cum se păstrează magia dntr-o zi obișnuită. Despre ceilalți nu merită să vorbim.



marți, aprilie 25

E încă devreme-n viața mea


La 18 ani, alergam desculță prin Vama Veche, pentru că visasem că atunci când devin majoră o să dansez pe plajă noaptea-n vamă. Soarele era moale în timpul zilei, iar nopțile erau cumplit de friguroase, ne cuibăream lângă un foc care ardea până dimineață. Eram cu mândra mea, cea mai dragă prietenă cu care-am împărțit ani de liceu, folk, doruri și câte și mai câte bilete de tren spre mare și Cluj… La răsărit totul se lumina, așa cum apărea și-n orizontul meu viața de om major, gata să-și asume prea multe răspunderi, dar la fel de multe nebunii.  Am dansat până s-a scurs din mine toată forța de copil răzgâiat și ne-am întors acasă cu obrajii maronii, ochi strălucitori, amintirea apei extrem de rece și câteva trenuri prăfuite schimbate în gara din Făurei.  

Am împlinit 19 ani în Galațiul în care îi trăisem cu nerăbdare și pe ceilalți 18. Era Paștele în duminica aceea, aveam o ie albă și așteptam eliberarea de după bac, eliberarea din constrângerile liceului și ale orașului prea îngust pentru ambițile mele și marele gând ispititor al Bucureștiului tuturor posibilităților.

20 de ani i-am sărbătorit în Manchester, într-o cameră de cămin a unui om atât de drag. Îl priveam cum intra în cameră cu tortul pe care-l chinuise cu toate cremele de ciocolată din lume. Erau 20 de lumânări colorate ca bluza mea și aveam încă părul ud de la duș. Afară ploua englezește, în cameră era insuportabil de cald, dar eu eram mulțumită că sunt acolo, departe, că mă simțeam iubită și că puteam cânta pe bune ”am 20 de ani și sincer nu mi-e bine, asta eeee…”

Când am făcut 21 de ani, locuiam în Lyon, iar tata a venit să mă viziteze. Nu-l mai văzusem de luni întregi și l-am așteptat la gară cu inima cât un purice. În seara aia am rătăcit cu el și Crina străduțele din Vieux Lyon într-o ploaie nehotărâtă, într-un aer curat și o lumină difuză. Nu îmi lipseau prea multe, o știam pe mama aproape oricum, prin părintele care îmi era alături. Tata era acolo, cel mai iubit tată din lume, cel mai iubit dintre pământeni, râdea cum nu-l văzusem prea des în 21 de ani, din adâncul lui, din toți rărunchii. Avea un copil mare. Pe Crina mea parcă o știam de-o viață, simțeam cumva, probabil, că prietenia asta va fi pentru toată viață, pecetluită franțuzește, de neclintit ca toată cultura pe care amândouă o iubim. Am băut vin bun, roșu, ne-a servit un albanez simpatic care spunea glume faine în seara aia, iar noaptea a plouat torențial, cu nervi, dezmățat, de parcă nu mai plouase de 21 de ani.  

Aveam 22 de ani și trăiam în București, cu garsoniera închiriată, mașina mea, locul de muncă de la Ministerul Transporturilor. Eram în ultimul an de facultate și n-am simțit când a fost și cum a trecut ziua mea. Zilele erau toate grăbite, ca mine să alerg dintr-un loc în altul, să reușesc, să ajung, să birui, să cresc. Multă muncă în multe părți - e amintirea pregnantă din acel 25 aprilie. Dar aveam în jur oameni veseli, alături de care îmi plăcea teribil să lucrez în fiecare zi. Fusesem acasă cu două zile înainte, așa că nimic nu era îndepărtat de îmbrățișarea mea. Știam că mă făceam mare și depărtările pe care începusem să le caut erau altele și trebuiau cucerite încet, cu străduință și atenție.

23 de ani încep să număr de astăzi. Mă ascund de câteva luni în Bruxelles-ul de primăvară și realizez că de când am devenit majoră n-am mai știut să stau locului. Aici toate-s tihnite, ritmuri străine pentru mine, ca exprimările care eșuează să transmită mai mult decât simple mesaje. Oameni noi îmi urează toate cele bune în limbi străine. Străzile sunt noi, încercările și căutările tot noi și cumva obișnuite. Sunt între zile în care am (re)cucerit Parisul și zile în care mă copleșește o muncă fascinantă. 

Simt că aniversările sunt deja prea multe să mai pot alerga în brațele mamei, să mă înspăimânte ora de culcare sau exercițiile din culegerea de mate. Cu toate astea, aniversările sunt încă prea puține să știu sensul întrebărilor de fiecare zi, să știu care-s oamenii pe care n-o să-i uit niciodată sau dacă dorm destul. Nu știu ce urmează și asta-i partea cea mai frumoasă la 18, 21, 23 și la orice alt număr pe care-l afișăm pe post de vârstă. Anii, de fapt, spun povestea a tot ce am vrut și-am câștigat, tot ce-am visat și am ratat, tot ce-am iubit și încă n-am uitat, tot ce-am învățat și-am realizat că încă nu cunoaștem. Ce devenim e firul tutror anilor ăștia în care pare că ne pierdem, dar, de fapt, ne îndreptăm cu pași de uriaș spre ceea ce suntem cu adevărat. 
Eu o să-mi doresc mereu să devin Om.  


„Deviens ce que tu es, quand tu l’auras appris”.

luni, aprilie 10

Ce ne spunem când ne rănim?


Nu știm să iubim fără pată așa cum nu știm nici să rănim fără urme de măcelărie de cartier comunist.
Nu știm să fim profunzi nici măcar în ură. Nu știm să smulgem, să rupem, să spargem, fără să ne lovim noi înșine în procesul ăsta de furie dezlănțuită contra lipsei de înțelegere ori empatie.
Probabil pentru că nu empatizăm nu reușim nici să iubim, nici să rănim de la A la Z, cu tot ce-i mai romantic și mai pasional și respectiv cu tot ce-i mai dur și indiferent.

Poate pentru că îi rănim mai ales pe aceia pe care-i iubim de ne pocnesc venele, de ni se înghesuie celulele la adăpostul amintirilor, de ni se atrofiază toți porii. Iubirile alea reușim să le trântim cel mai tare de pământ. Și ne pare rău. Și ne simțim de parcă noi suntem cei trântiți, sfărâmați în bucăți din care nu mai știm să ne refacem. Nu putem trece mai departe pur și simplu. Rămâne ceva ce ne apasă, ce ne bântuie, ce ne trezește noaptea din somn și ne întreabă dacă nu ne-am crezut medici înainte de vreme. Nu suntem în stare să dăm cu toporul fără să privim îngroziți picătura de sânge scursă la capătul lui. Nu cred că se numește lașitate, ci nehotărâre.

Nu știm diferența dintre a iubi și a răni, așa că ne rătăcim undeva în mijloc și sfârșim prin a îmbrățișa o iubire platonică și-o ură superficială, căci profunzimea e prea greu de îmblânzit.

Conștiința s-a înecat în prima vacanță risipită pe-o insulă tropicală din care n-am înțeles nimic. Iubim și rănim la fel de lipsit de intensitate, monoton, monosilabic. Doar în da și nu, eșuăm de gât cu cireșii înfloriți, la gândul că nu contează.

Adevărul fiecăruia s-a încleștat în lipsa omului. Omul, în schimb, e acolo, în dragoste și-n rană deopotrivă, dar niciodată între.

Cel puțin, Omul așa cum îl văd eu.




duminică, aprilie 2

O lună și 5 zile între francofoni și flamanzi


A trecut mai mult de o lună de când mi-am mutat viața câteva mii de kilometri mai în vestul Europei.

Știu că am mai spus asta, dar e în continuare la fel de adevărat: nu-mi plac schimbările. Și tocmai de asta încerc să schimb mereu câte ceva, să înfrunt tot ce înseamnă 'diferit' - muzica, mâncarea, locurile în care ies în oraș, apartamentul, orașul, țara, starea de spirit. Căutarea curajului ăsta de schimbare a fost unul din motivele puternice pentru care mi-am dorit să mă mut în altă țară. Belgia a fost să fie.

Mă bucură enorm că e o țară francofonă, că a venit primăvara cam de când am ajuns eu aici, că ploaia nu e atât de rece cum credeam, că merg 15 minute pe jos până la muncă în fiecare dimineață cu drag și seninătate (și cu nelipsiții pantofi la pachet). Îmi place centrul plin de viață ziua - noaptea - oricând - oricum, îmi place la nebunie arhitectura clădirilor, mai ales în unele cartiere prin care m-aș putea plimba la nesfârșit. Muzee bogate, parcuri imense, oameni extraordinar de politicoși și drăguți și relaxați. Și colegii mei interni faini.

Primele săptămâni de muncă m-au derutat teribil. La fel cum m-a derutat și amalgamul de franceză, flamandă, engleză și toate limbile pământului auzite peste tot. Încă mă mai derutează mersul tramvaielor și locurile unde găstești gauffre cu adevărat bune, și programul supermarketurilor. Dar după o lună simt că toate-s nesperat de bine așezate. Chiar de curând mă gândeam cum mă așteptasem eu la un șoc puternic, la o provocare mult mai mare atunci când am aterizat în Bruxelles pentru prima dată în viață.

După ce am lăsat în urmă acel soi de familiaritate - prieteni, familie, mașină, locul meu, atâtea resurse utile vieții de zi cu zi, tot ceea ce cunoșteam sau știam unde să găsesc, limba română... m-am simțit cumva ruptă și cu inima cât un purice mă gândeam cum să trag aer în piept mai bine și să o iau de la 0 cu toate. Și asta s-a și întâmplat. Dar n-a durut, n-a fost o lună chinuită de adaptări. Nu știu de ce, dar parcă toată Belgia asta ca un hazard și ca un teatru absurd în majoritatea timpului, m-a găsit pregătită să o cuprind, să o înțeleg, să o accept ca pe o casă temporară, cu tot mersul ăsta nou al lucrurilor, cu tot ce-mi trebuia și nici nu-mi dădusem seama înainte,

În altă ordine de idei, am niște sentimente ciudate venind aici... mă simt mai româncă, mă simt și mai legată de tot ce-i pentru mine acasă și pământ românesc, mă simt și mai atrasă de Balcani. Asta nu înseamnă că vreau să revin în țară prea curând. Pur și simplu, știu că nu e încă vremea. În același timp, dragostea mea pentru tot ce-i francofon și apropierea de Franța, de Parisul tuturor dorințelor îmi împlinește nevoia aceea de a fi conectată cu lumea întreagă, de a vrea mai mult, ideea că totul e aproape și posibil. Și pe lângă asta, mai e și senzația aia de lume latină care mă așteaptă. Mereu m-a năucit cultura spaniolă la fel cum m-a emoționat limba portugheză și Portugalia cu totul. Mereu m-am gândit că voi ajunge la un moment dat în America Latină și o sa regăsesc acolo un acasă pe care l-am căutat dintotdeauna fără ca măcar să știu. Trăirea asta e încă extrem de vie, așa că dincolo de viața cotidiană, înăuntrul meu se ciocnesc toate direcțiile astea oarecum contradictorii, care probabil că încearcă doar să mă împingă mai departe sau pur și simplu să-mi arate încotro.

Și în fond, asta e tot ce știu cert, după o lună aici, după un an la Lyon, după doi ani și jumătate în București, după săptămâni prin tot felul de alte orașe europene: încă mai am de căutat, de înfruntat nestatornicia și de mers mai departe. Curajul schimbării e o luptă de fiecare zi, cel puțin pentru mine și cred că mai am de lăsat urme prin multe locuri, la fel cum mai am de câștigat și alte amprente din alte părți, până să mă așez în tihnă și să-mi spun: ”aici rămân.”.