N-aș ști să explic de ce iubesc atât de mult muzeele de artă. N-aș ști să povestesc, nici în volume întregi de poezii ce senzații mă copleșesc când văd un tablou al lui Delacroix, sau al lui Klimt, sau al lui Matisse, Picasso, Van Gogh, Liebermann, Rembrandt, Dali, sau al oricărui artist care-a imortalizat scene din lumea asta în moduri inimaginabile. Nu știu să traduc fericirea inspirației, nu știu să exprim tumultul revelațiilor, nici pasiunea cu care urmăresc, atentă, luminile și umbrele și liniile fiecărei picturi.
Poate că nu știu să vorbesc despre dragostea-mi de artă pentru că nici eu nu o înțeleg prea bine. Pentru că, deși caut întotdeauna mijloace de descifrare, niciodată nu sunt convinsă de ceea ce ajung să cred. Și asta iubesc enorm: trufia tablourilor care nu se lasă ghicite nici de cele mai agile minți. Dar nu înțeleg cum pot sta fermecată în fața unei picturi și să mă poticnesc, îmbulzită de tot felul de emoții, întrebări, porniri și inima-mi o ia la trap, în galop spre o nouă provocare, o altă perspectivă, o altă fericire.
Îmi plac muzeele de artă căci reorganizează prioritățile cotidiene. Îmi place acolo pentru că timpul trece altfel, sacadat, languros, romantic până la epuizate. Îmi place cum totul capătă alt sens, nimic nu mai e palpabil și totuși, fanteziile devin posibilități infinite.
În fața tuturor tablourilor care au trasat evoluția artei, sunt eu într-o altă viață, eu cu alte feluri de fericire, însă mă simt de parcă toate-s ale mele. Și-n egoismul feroce care mă acaparează, uit și de cum întârzie lumea asta să devină mai bună și de cât de mică și neînsemnată e trecerea mea prin ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu