Ieri seară, la Librăria Donaris din Galați, a avut loc cea de-a doua lansare a cărții mele de debut, „Ce n-a pictat Matisse”. Prima lansare a fost la Cluj-Napoca, pe 20 februarie, într-o Casă de Cultură a Studenților extrem de primitoare și alături de câțiva oameni interesanți și interesați de cum se oglindește poezia mea în viața obișnuită.
Abia aseară, însă, am realizat cu adevărat ce mi se întâmplă. Aseară, în orașul cu floare de tei în care am învățat să scriu, printre cei care mi-au așezat frumos draperiile astfel încât lumina să se răsfrângă în moduri perfecte asupra mea, mi-am dat seama că am așternut în paginile acestei cărți părți din mine și amintiri ale unor momente, senzații și întâlniri ce-au devenit nemuritoare acum, căci le-am imortalizat ca și când nu mi-aș dori să mai fugă vreodată din tot ceea ce sunt.
După-amiaza de ieri a adus într-o librărie câteva zeci de oameni care s-au emoționat, care mi-au transmis căldura lor, care mi-au adus flori, mi-au zâmbit din priviri și mi-au vorbit sincer. Oameni care m-au făcut să mă simt iubită. A mai fost un mare scriitor și jurnalist, Victor Cilincă, un om care mi-a deslușit tainele trăirilor dintre versuri așa cum puțini au reușit până acum. Și tot un mare mânuitor de cuvinte și un prieten drag și vechi, Andrei Velea, a povestit despre cum am crescut eu din punct de vedere literar și care sunt motivele pentru care mă apreciază, ca om, ca (tânără, prea tânără) poetă. Aerul destins cu glume deștepte și referințe cu tâlc a fost posibil doar mulțumită lui Doru Căstăian, iubitorul de cărți, cititorul neîntrecut și omul pentru care am un respect și o recunoștință ce nu încap în cuvinte. Și artistul care a așezat toată această poveste în imagini, Adrian Mociulschi este cel căruia trebuie să îi mulțumesc pentru că a reușit să surprindă emoțiile și forma imaterială a vorbelor rostite de fiecare. Domnilor, sunt convinsă că voi ați reîntregit semnificația volumului „Ce n-a pictat Matisse”.
Și deși sunt un om care îmblânzește adesea cuvintele, le caută, le alege, le așază după placul inimii, mă simt cumva neputincioasă să îmi arăt mulțumirea față de cei dragi care au fost prezenți sau care mi-au fost alături cu gândul, față de cei pe care i-am cunoscut aseară și care au fost impresionați și m-au impresionat prin puterea emoțiilor lor, față de cei care m-au apreciat și mi-au mărturisit că versurile mele au ajuns acolo unde își dorește orice ființă, la izvorul zbuciumului sufletesc. În semn de mulțumire, vă transmit cele mai luminoase gânduri și certitudinea că, ori de câte ori simțiți nevoia să fim aproape, mă găsiți în rândurile acelea nebune, visătoare, călătoare, îndrăgostite și nehotărâte din ceea ce eu am numit „Ce n-a pictat Matisse”...
Hai si la Bucuresti mandruta, ca abia te astept :).
RăspundețiȘtergere