joi, februarie 26

Barcelona și paradisul niciodată pierdut/ Barcelona and The Never Lost Paradise


Dintr-o dată, se făcu liniște...

Mi se liniștea sufletul tot mai mult... cu cât se întețea marea mai tare. Acolo, pe plaja din Barcelona, mi-am regăsit iubirea de care mă leagă atâtea mai presus de orice e real ori imaginabil măcar...
Marea mea a fost ca întotdeauna tainică, mi-a citit în sânge și mi-a completat bucățile lipsă din gânduri. Mi-a găsit scurtături pentru toate labirinturile din ultima vreme și m-a vindecat, așa cum doar marea poate face mereu...

Barcelona este senzațională. E departe de filme, fotografii sau povești. E un oraș ce respiră artistic, un oraș unde străzile se întind grațios către un soare infinit. O plajă perfectă, un port desenat minuțios și un răgaz nostalgic pentru orice și oricine.
În orașul lui Gaudi am găsit Barceloneta lui Picasso, bulevarde largi cât visurile copilăriei, parcuri maiestoase și pași plini de viață. Priveliști de o limpezime feroce și oameni care te fac să înțelegi totul altfel. Oameni minunați, așa cum am eu norocul să întâlnesc - priviri încrezătoare și îmbrățișări calde. Prietenii și melodii fără de care nimic nu ar mai fi fost fantastic...

Soare și-apoi seri rătăcite-n fericiri fără amănunte.
Să dansezi oricum, cu gândurile aruncate-n mare și ochii înecați în reverii luminoase, să simți clipele ca o adevărată viață. Căci viața nu mai curge prin tine, ci te posedă, devine tu, iar tu - devii viață. Și sensurile se aștern cuminți și tu-nțelegi că ”acum” este numai al tău și poți fi egoist, poți să-l ții doar pentru tine, să îl creezi cum vrei, să te creezi și pe tine odată cu el.
Eu - acum - viață - timp - lumea mea e toată - o poezie - o nebunie - un buchet de ritmuri și inimi și-amintiri și înfloriri - și tot ce îmi doresc eu să fie - este.

*

Suddenly, only silence remained.

My soul felt more and more eased as the sea grew increasingly intense. There, on Barcelona's beach, I have once again found my love to which so many things tie me more powerfully than anything real or imaginable...
My sea was, as always, mysterious, reading into my blood and completing the missing pieces of my thoughts. She found shortcuts for all the recent mazes and she cured me as only the sea can do it all the time.

Barcelona is sensational. It's far more than the movies, the photographs or the stories. It's a city that breathes artistically, a city where the streets are bending graciously towards an infinite sun. A perfect beach, a meticulously drawn harbour and a nostalgic interlude for everything and everybody.
In Gaudi's city I found Picasso's Barceloneta, boulevards as broad as childhood dreams, gallant parks and vivid steps. Ferociously distinct scenaries and people who make you understand everything differently. Wonderful people, as I am so lucky to meet - confident looks and warm embraces. Friendships and songs that made it all so fantastic...

Sun and then nights strayed through independent happiness.
To dance howsoever, with your thoughts cast away in the sea and your eyes drowned by irradiant daydreams, to feel the seconds like a real life. 'Cause the life doesn't pour through you anymore, but posseses you, becomes you - and you become life. And all the meanings are laying steadily and you figure out that "now" is only yours and you can be selfish and keep it just for yourself - to create it as you wish and at the same time to create yourself.
Me - now - life - time - all my world is - a poem - a madness - a bunch of rhytms and hearts and memories and blossoms - and all that I wish to be - it is.



 







 


 









miercuri, februarie 25

Voiam să rămân...

Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie și palidă, 
voiam să mă-ncarc de cenușa
cocorilor mei nestatornici
și vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apa năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
țigara mai albă ca luna,
și-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forța-i ascunsă și gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt - și să lunec
o dată cu vara în toamnă...
Dar mie îmi sunt sorocite, 
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit...

Nina Cassian. 

și-atât de mult și eu...

sâmbătă, februarie 14

Hai să respirăm fericirea zilei!/ Let’s breathe today's happiness!


Fericirile noastre depind de foarte puține lucruri. De poezia momentului, în general.

Oameni potriviți - uneori. De cele mai multe ori, trecători ce iau bucăți din tine.
Trebuie să ai grijă ce le dai... mai bine e să fii atent la ce iei tu din partea lor bună. Iar pe cei potriviți să nu-i lași să treacă, doar atât.

Locuri incredibile. Străduțe noi. Case cochete. Mare. Munți. Un apus care aruncă flăcări pe cer. O lumină îmbietoare plasată într-un moment aleatoriu al zilei.
În fiecare zi de luni până joi, merg aproape două ore cu tramvaiul: dintr-un capăt în altul al orașului și retur. De mai bine de 5 luni, încă mai observ lucruri noi la fiecare călătorie - încă mai apare ceva care îmi iscă un zâmbet, încă mă mai intrigă niște magazine, încă mai am curiozități și fantezii. Și ceva în vârtejul ăsta de oameni și zgomote și faruri, vitrine, trafic și cotituri - ceva pune stăpânire pe zeci de firimituri de fericire și le aruncă în mine... ca un fel de ploaie caldă de vară... sau ca un fel de ninsoare de sudul Franței... ninsoarea aceea unde fulgii capătă contur doar atunci când îi simți...

Și muzica. În orice moment, în orice formă. Ritmuri noi, vechi, în limbi pe care nu le cunoști, prin cuvinte care te marchează, în orice îți poate șopti povestea așa cum emoțiile tale o dictează...
Și apoi poezia - poezia tuturor acestea, poezia forțelor din tine, a dorurilor, a răscumpărării și a răbdării... Poezia a orice îți dă vigoare și curaj - orice te împinge spre lume și spre o bucățică necunoscută din tine... O parte care s-ar putea să-ți placă și dacă nu, o poți face să-ți placă... Și în orice caz, o poți face fericită...

Fiecare părticică a lumii vrea să ofere fericire fiecărei fărâme de om. Simplu și frumos.

*
Our happiness depends on few things. Generally, it depends on the poetry of the moment.
The right people – sometimes. Most of the times, just passers-by who take pieces of you. You must be careful what you give them... It's better to pay attention instead on what do you take from their good side. And the right ones - you shouldn't let them go.

Incredible places. New tiny streets. Coquettish houses. The sea. The mountains. A sunset that dashes fires to the sky. An enchanting light placed in a random moment of the day.
Every day from Monday to Thursday, I take the tram for almost two hours: from one side of the city to another - and back. After more than 5 months, I still notice new things on every journey: there are still things that make me smile; there are still some intriguing stores; I still feel curious and fascinated. And something in all this churn of people and noises and headlights, windows, traffic and bends - something takes control over tens of gobbets of happiness and throws them at me. Like a warm summer rain or like the snow in the South of France - that snow where the flakes take form only when you feel it.

And the music. In every moment, in every way. New rhytms, old ones, in languages that you don't understand, with words that leave a mark on your soul, in anything that can whisper the story exactly as your emotions dictate.

And then the poetry - the poetry of all this things, the poetry of the forces inside of you, of your lusts, of redemption and of patience. The poetry of anything that gives you spirit and courage - anything that pushes you towards the world and towards an unexplored side of yourself. A part that you may like and if not, you can make it likeable. And either way, you can make it happy.

Every little piece of the world wants to offer happiness to every bit of human being. Simply and beautifully.

luni, februarie 2

Fragmente



Sub stelele atât de îndepărtate ale unui februarie incert, mă gândesc mult la fericire. La felul cum fericirile mele se-adună bob cu bob în ultimul răstimp și-acum m-am oprit și le număr. Și le-nșir ca mărgele luminoase care-mi rămân vizibile doar printr-o fantă mică... oare de ce atât de mică? Și oare de ce se îngustează cu fiecare pas spre-o nouă zi?!

Și fiecare grăunte de nebunie, de noapte, de hohote și clocote se aliniază și mă obligă să privesc, să înfrunt, să fiu sinceră - căci nu pot trăda nicio fărâmă din propria-mi fericire...

Ca atunci când ne-am înghesuit într-un pat mic în Sinaia. Sau atunci când era o ploaie de vară ca în povești în Vama noastră Veche și noi eram în cort și nu ne păsa. Când drumurile la aeroport erau ca niște reveniri la viață după ierni nesfârșite. Ca atunci când se-auzea Chopin în curtea de la Luvru. Când am stat împreună, pe o bancă oarecare și-am mâncat sandviciuri de la Carrefour și ne-am uitat măguliți la Turnul Eiffel. Sau de primul Crăciun împreună. Și-apoi al doilea. Un Revelion cu noi îmbrăcați elegant. Apoi altul. Când el a venit la București fără să-mi spună și s-a împiedicat în ușă. Sau cum mă aștepta de la radio cu mâncare caldă. Și apoi trenuri. Și avioane. Atunci când ne băteam cu perne în apartamentul din București. Librării. Cărți. Daruri gingașe. Lalele. Uimire. Și când ne-am jucat la păcănele la Blackpool. Când ne plimbam pe plaja aceea infinită și mă gândeam doar că acolo aș sta o viață. Tot la Blackpool. Și Liverpool cu ”Strawberry Fields” Forever. Tortul pe care mi l-a făcut de ziua mea - îmi amintesc perfect cum mirosea totul - și camera și tortul și el și lumea la 20 de ani. Și Galway și-o aruncătură de băț de America. Mașini. Autobuze. Trenuri. Avioane din nou. Și-un început de vară în București. Teatru. Ateneu. Cinema. Parcuri. Concerte. Cărări multe, uneori la apus, uneori căutate neobosit, uneori obositoare. Și-n ore călduroase cu bicicletele pe faleză. Și nopți în care hoinăream prin Galați cu mașina ascultând muzică și-atât. Și-o vară parcă neterminată. Și-o Anglie friguroasă, mohorâtă. Vot la Liverpool. Muzee. Încă o toamnă. Ploaie. Lumânări parfumate. Cumpărături. Și Franța și Elveția și cuvinte fără sens. Festivalul Luminilor la Lyon. Patinoar. Un soi de muzică nedefinită din perioada aceea. Vreme bună. Mailuri - 285. Nesfârșire. Ninsoare. Drumuri, haine și bucurii albe. Și-atunci când mâncam biscuiți la 1 leu și mergeam, la început de 2015, spre metrou. De fapt, spre 2015 și spre un nu-știm-cum-sau-unde.

Universul ni se răstălmăcește uneori. Și ne împinge în fel și chip... și nu mereu unii spre alții... și-așteptăm să se mai cutremure, să mai țipe, să mai dea din picioare, să se nască, să ne nască așa cum vrem să fim - cum avem nevoie și cum așteptăm.

Până atunci, numărăm fiecare fir de fericire și ne întrebăm de care și-n ce fel să ne legăm...