Se întâmplă să mă gândesc uneori la Galațiul meu. Nu cu acel dor nebun de casă, de locurile copilăriei, adolescenței, locurile îmbibate de imagini, momente, amintiri care mi-au conturat viața de până acum. Nu. Mă gândesc la Galațiul meu ca la un punct de plecare. Un punct de la care am pornit și de unde am început să cresc. Felul în care oamenii pe care i-am cunoscut acolo și lucrurile pe care le-am făcut în micul meu oraș m-au influențat și mi-au dat o orientare. Practic, m-au îndrumat.
Într-un fel, cred că orașul meu de pe malul Dunării mi-a dat imboldul ăsta de a pleca mai departe. Curajul, puterea, încrederea, curiozitatea... M-a provocat, tocmai pentru faptul că ceea ce găsisem și aflasem se cerea completat. Orașul ca împrejurare, văzut ca un context pentru ceea ce sunt și pentru locurile spre care privesc... așa se vede acel spațiu în adâncul nostalgiei mele. Galațiul ca punctul 0, de care mă îndepărtez din ce în ce mai mult fizic și poate și spiritual. Această îndepărtare nu e o renegare, nici o fugă, nici o eliberare. E o necesitate, o direcție, o alegere. Mereu e vorba despre alegeri. Și despre ambiție, în privința mea.
Simt că am cucerit un teritoriu și ca un bun strateg, mă îndrept spre următorul. Poate mă supraevaluez sau poate e o metaforă potrivită prin care să povestesc ce și cum simt.
Nostalgiile ar trebui să poată vorbi. Ar trebui să facem cunoștință cuvintelor cu nostalgiile noastre. Deși nu ar fi neapărat mai simplu, dar mai frumos sigur ar fi. Pentru că realizezi că simți. Iar când auzi și înțelegi ceea ce simți, înseamnă ca vei ști un lucru în plus despre tine. Și astfel, vei afla mai ușor încotro te îndrepți.
Îmi place să mă gândesc la mine ca la un om care nu renunță nicicând, un om care nu e un Sisif al vremurilor moderne. Un om care știe că, în mâini potrivite, o piatră ar putea fi ”Coloana Infinitului”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu