Prima lună dintr-un șir ce nu își caută sfârșitul...

Bilanțul primei luni petrecute în micul Paris este cu mult mai luminos decât prevestea începutul aventurii.
Prima lună departe de casă a trecut greu, zilelele au părut uneori atotputernice, uneori prea ploioase ori călduroase, uneori interminabile, uneori dezamăgitoare, uneori pline de speranțe, zâmbete și oameni faini.

După mai bine de 30 de zile (neîntrerupte de publicitate), pot spune că am învățat harta metroului, am găsit singură Sala Palatului, unele locuri în care am cursuri, Club A, Cinema Pro. Am fost în regie, am circulat cu autobuze de noapte, m-am întors acasă cu taxiul, am vorbit cu oameni necunoscuți la metrou și la covrigăria de la Piața Victoriei, m-am plimbat prin IOR, am citit în parcul Gării de Nord, am citit în metrou, m-am plimbat prin centrul vechi, m-am blocat în lift, am fost într-o super ceainărie, am fost la Humanitas Cișmigiu, m-am plimbat prin Cișmigiu, am găsit un centru bun și ieftin de printuri (cu recomandare), am fost la protest pentru Roșia Montană, am fost la film la UNATC, am fost la deschiderea anului universitar în Casa Poporului, am dat din cap pe AC/DC, am ascultat folk live în gară, m-am uitat la multe filme, am fost în București Mall, am fost la aeroport, am fost chiar și la Spitalul Universitar (asta nu e tocmai o mândrie, dar e un adevăr), m-am pierdut și am lăsat marele oraș să mă copleșească mult prea mult...

Pe lângă toate astea, mi-am revăzut mulți oameni dragi (mai am încă mulți de întâlnit), am cunoscut câțiva oameni absolut geniali care mi-au înseninat multe zile, am râs mult, am plâns cam tot pe-atâta, am devenit mai încrezătoare, cred eu și puțin mai puternică. Am mai crescut, am învățat să casc ochii mai larg, să am mai multă forță să mă bucur, să-mi deschid sufletul mai des, să nu mă las descurajată și să nu uit nicicând că visurile se împlinesc.

Pentru oamenii noi sau vechi, dar atât de frumoși, care mi-au dăruit îmbrățișări și momente de imortalizat în fotografii incredibile, pentru tot spiritul agitat și tânăr, fremătând mereu, al capitalei, pentru felul în care se vede orașul plin de lumini, noaptea, de la geamul meu, pentru toate drumurile extrem de lungi și obositoare, pentru toate rătăcirile, pentru seninătate și un miez de toamnă așa cum nu mi-am imaginat vreodată că ar putea să îmi ofere Bucureștiul, simt că am ales bine. Simt că e ceea ce îmi trebuie, așa cum trebuie. Știu.

Așa cum zborul iubește vântul

Iubirea mea nu are cuvinte. 

E oarbă și orbitoare, e surdă și-i surzește pe toți cu putere, e șchioapă și șchiopătează când vine vorba de reguli, e mută și mută munții din loc, însă e plină și împlinește.

Pe mine, pe el, ne împlinește. 

Eu-el-joacă-el-eu-el-eu-eu-el. Ne confundăm atât de ușor. Nu suntem umbre. Nu privim decât spre soare. Vibrăm în bucurii mărunte ca niște secrete între insecte. Dansăm stângaci, izolați de univers, în joaca noastră nebună. Ne pliem perfect pe melodia pe care o gândim. În același timp. 

Nu calculăm. Nu uităm. Nu pierdem (timp). Nu ne pierdem (în contratimp). Nu știm. Înțelegem. Încercăm. 

Departe e șters din orice dicționar disponibil. Nu funcționăm cu aer, numai unul cu altul. Nu depindem. Nu ne desprindem. Nu ne destrămăm. Nu ne întâmplăm. 

Vrem. Vedem. Visăm. Râdem mult. Rătăcim dimineți. Răzuim noi descoperiri. De parcă deschidem mereu alți ochi. Mai mari, mai frumoși, mai însetați, mai îndrăgostiți. 

Reușim. Ne menținem echilibrul. Pe același vârf de munte, pe același val, printre aceleași fire de iarbă. Vocile ni se aseamănă, se amestecă, ne amestecă. Pagini și cărți curg prin noi. Lasă urme. Ne mângâie. Ne cresc oasele, brațele, degetele și ne învață să ne mângâiem unul altuia gândurile. 

Sufletele noastre s-au ciocnit, cândva, unul de altul. Au desenat împreună o sferă. Și-au dat seama că, astfel, descriau îmbrățișarea perfectă. 

Nu iubirea a rămas fără cuvinte, ci cuvintele nu mai au iubire. Le-am furat-o noi pe toată. 

Big city nights

E atât de ciudat atunci când ajungi să-ți trăiești împlinirea unui vis. Un vis care ți-a ars palmele și ți-a măcinat viscerele ani buni și pe care ajungi să-l trăiești... Ai așa o senzație de ieșire din timp, o senzație de aer rece și curat, care îți gâdilă plămânii și la fel și orgoliul...

E bine să simți că te afli în punctul în care ai vrut să fii. Să ai la picioare marele oraș pe care îl adorai în șoapte secrete încă de dinainte de a înțelege ce înseamnă, cu adevărat...

E frumos să știi că schimbarea a fost declanșată și e atât de nesătulă încât îți e imposibil să o oprești. De fapt, nici nu vrei, pentru că, deși acum vezi totul cu alți ochi, motivele, perspectivele și ambițiile s-au transformat, însă nu au dispărut. Sunt altele, schimbate și ele, gata de lupte noi, exterioare, dar mai ales interioare. Ce e cel mai important e că sunt acolo, între vertebrele tale, că se hrănesc din ceea ce ești și te ajută în fiecare zi să crești, să mergi mai departe, să descoperi... 

Și mai sunt și oamenii. Incredibili, geniali, indiferenți, prietenoși, darnici, încruntați, pesimiști, veseli sau pur și simplu dragi. Oamenii mei frumoși care-mi sprijină respirațiile copleșite de necunoscutul București. Mulțumesc! 

Și îi mai mulțumesc și lui Atlas al meu, cel care îmi ține în brațe cerul fiecărei zile, să nu cadă pe mine, să nu fie prea greu, să nu mă sfărâme, să nu-mi ucidă grația, iubirea și libertatea...