Uneori mergem în același loc. Poate cu același metrou, poate cu același tren. Stăm, poate, pe același scaun. Ne gândim unii la alții în același timp. Nu ne spunem. Nu ne vorbim. Nu ne privim. Trăim paralel. Când ne intersectăm, ceva ni se pare ciudat, nefiresc de frumos sau pur și simplu... o coincidență.
Cu toate astea, ne întoarcem fiecare la drumul său, la treptele sale, la ușa propriei camere. Dincolo de ferestre e o lume întreagă incertă, respirând și ea printre țigările vieții, tușind a obișnuință, țipând de atâta culoare și viteză. Buimaci, nu știm cum să ne îmbrățișăm nici măcar în gânduri. Recunoaștem parfumuri, pași, pălării sau obraji, dar niciodată amintiri. Pe-acelea nu ne place să le recunoaștem poate nici în fața oglinzii.
Ne pare că ne desprindem de tot ceea ce trece, că totul rămâne în stațiile de care metroul nostru a trecut demult. Oameni urcă și oameni coboară. Vin și pleacă. Triști și veseli. Obosiți și entuziaști. Necunoscuți pentru noi, necunoscuți pentru ei înșiși.
Totuși, alergăm uneori în aceleași momente. Ne uităm la cer prin ceața aceleiași dimineți și râdem în hohote în gerul iernii exact ca și când am fi față în față. Nu realizăm. Ne gândim. Nu ne vedem. Ne imaginăm. Nu ne amintim. Credem.
Uneori, îmi face bine să știu că te revăd, că te regăsesc. După ani buni, după ani uitați, după zile, anotimpuri și toate formele de timp omologate de lumea de azi. După toate acestea, îmi pare bine când te văd printre amintiri. Să știu că ai trecut pe aici, că ai fost, că poate am stat pe același peron, în aceeași mulțime, pe aceeași stradă. Să știu că ne întâlnim, din când în gând și atunci mă bucur ca un copil de revedere, de rememorare, de faptul că timpul ne-a așezat pe fiecare pe partea potrivită a lumii...
Timpurile noastre nu mai sunt prietene. Poate nici n-au fost vreodată. Au încercat. S-au prăbușit aflând că nu ne pot face să râdem în același moment. Fericirea e la fiecare ușă deschisă. Deschisă de noi, spre ce vrem noi, pentru cine vrem noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu