joi, septembrie 26

Video killed the radio star

Se apropie sfârșitul lunii septembrie și în același timp sfârșitul unei perioade minunate din viața mea, iar aici mă refer la anul petrecut în radio, la toate acele momente mai grele sau mai motivante, dar mai frumoase decât poate un suflet să înțeleagă.
A trecut un an de când intram timidă și neștiutoare în studio, în fața unui mixer ce părea un monstru pe care nu l-aș fi putut nici măcar înfrunta vreodată. Am aflat, în schimb, că nu de lupte era vorba, că nu de temeri și capete tăiate era plin studioul Pro FM Galați, ci de complicitate, de emoție, de gânduri și piese cu și despre oameni frumoși.
Așa am vrut să fie. M-am bucurat enorm că nu mi-a fost impus un anumit playlist pentru a-l difuza și nici o temă anume pentru a o aborda. Am fost, cumva, liberă în eter, liberă să ofer ce simt, să aduc în fața microfonului oameni care au făcut ceva remarcabil, care au avut ceva de spus, oameni cu ochi luminoși și zâmbete blânde.
Forever Young este copilul meu pe care l-am crescut și împreună cu care am crescut și eu. Forever Young a fost interiorul meu, pus pe tavă pentru cei ce și-au îngăduit câteva clipe cu radioul deschis pe 92.4 FM. Forever Young a însemnat muncă, magie, dragoste, bucurie, senzații de nedescris, un cer atins parcă, în fiecare duminică, griji și tristeți aruncate pe geam de la etajul 10 săptămână de săptămână... Așa au trecut nouă luni de emisiune, nouă luni în care am creat și am dezvoltat libertatea și tinerețea la microfon, nouă luni ca un miracol, la capătul cărora, îmi place să cred că... m-am născut eu. Eu cea de acum, pregătită de drum, de uși mai mult sau mai puțin închise, de îndârjire și speranță că îmi voi găsi locul, într-un studio de radio din orașul în care am ales să merg mai departe...
Sunt urâte și triste despărțirile. Desprinderea, de tot ceea ce ți-a devenit cunoscut, apropiat, tot ce te-a copleșit uneori, alteori te-a rănit, dar de fiecare dată a ajuns să însemne o parte tot mai mare a ceea ce ești și ce ai înăuntrul tău.
După numeroase interviuri cu oameni adevărați, întâlniri de-un farmec aparte, clipe inimaginabil de frumoase, ore întregi de transmisii cu inima-n gât și cu zâmbetul sugrumând microfonul, cu hohote de râs în direct, cu probleme tehnice, cu atâtea cântece pentru minți deschise și iubiri împărtășite, cu mâini și voci emoționate, cu invitați deveniți prieteni, cu afișe făcute de Radu, cu imagini colorate din timpul și de după fiecare emisiune, cu anotimpuri care-au trecut și ele pe la geamurile radioului și prin versurile melodiilor, cu un microfon închis la fiecare ediție Alandala, cu telefoane în direct, concursuri și zeci, sute de copii energici, cu legături directe de la evenimente mai mult sau mai puțin importante, cu oameni care m-au ajutat și mi-au explicat, cu oameni mai indiferenți, cu ușa aceea de termopan pe care trona un sticker cu ”Pro FM Lider FM”, cu drumuri în fugă până la baie în care număram secundele rămase de publicitate în timp ce mă spălam pe mâini, cu seri târzii în care plecam ultima din radio și stingeam lumina peste tot... Acum sting lumina peste o bucată de viață în care m-am îndrăgostit și mai mult de radio, de minunea muzicii, de oameni și de bogăția pe care viața o are, dar pe care trebuie doar să știi să o vezi și să o primești în lumea ta...
Acum rămâne în urmă Forever Young-ul meu, iar tinerețea mea își urmează calea, spre un alt ”forever”...




sâmbătă, septembrie 14

Îngerii nebuni au deschis larg ferestrele



Timp. Mâncători de timp. Devoratori de timp suntem noi, oamenii și ale noastre inutilități.

Timpul se plimbă hai-hui pe aceleaşi drumuri pe care le bătătoreşti în speranţa că nu vor fi măturate de nimic... Trece. Și totodată trec și multe altele. Bune și rele. Ușoare și grele. De toate... Le-a împletit timpul cum a știut el mai bine, astfel încât să doboare, să coboare, să izbească, dar să și curețe, să mângâie, să separe.

În perioada ce-a trecut de când vă povesteam despre ultimele mele călătorii, am călătorit și mai mult, am aflat și mai multe, am iubit mai mult, am tăcut mai puțin, am râs mai mult, m-am stresat mai puțin, am sperat mai mult, dar uneori, a durut și a durat.

Am văzut că e dificil cu sănătatea, că te doboară când te aștepți mai puțin și că e bine să cauți ajutor, să-l primești și să-l accepți. Am aflat că Vama are un gust dulce acrișor câteodată. Am simțit cum e să dormi într-un cort mic și subțire pe o ploaie nebună, în brațele persoanei dragi și am simțit și frica. Frica de adevărata față a lumii - o lume mare, rea și urâtă, adesea, lumea în care oamenii îți fură lucruri la care ții pentru valoarea lor materială, însă, de fapt, îți fură amintiri și mărunțișuri de suflet de care trebuie să te obișnuiești să te desprinzi. Am realizat cum e atunci când un concert îți salvează viața, cum nu îți mai ajung lacrimile sau brațele sau unghiile să îl primești pe Roger Waters cântând ”Hey you”  în tine și să nu-l mai lași nicicând să se desprindă de ființa ta. Am experimentat un București de mai puțin de 24 de ore, prins între două drumuri de la și spre Vama Veche, ca niciodată, un neprevăzut care m-a înghițit într-un entuziasm molipsitor.

Am pipăit din nou Galațiul. Altfel, ciudat, curios, debusolat, într-o indiferență care mi-a umplut urechile de vântul dragostei libere, necondiționate, inacceptabile. O iubire ce-a fost a mea, a noastră, nu a orașului, nu a timpului, nu a derizoriului sau a cotidianului. Dragostea asta umple depărtări imense cu dorurile ei și respiră din noi doi infinit...

Am alergat din nou spre Bucureștiul meu atât de drag. Am cunoscut în miezul său disperarea, teama de eșec, de incertitudine, de tot ce poate fi provizoriu și neprielnic. Am rătăcit în căutări ce păreau interminabile, dar care și-au găsit, într-un final nesperat de bun, lumina. Mi-am găsit și eu locul în care îmi voi odihni gândurile începând cu luna octombrie, noul loc ce îmi va cuprinde zilele friguroase ori vesele, lungi sau fericite, noua mea casă, aproape de sufletul capitalei pe care o iubesc în chip neînțeles de privirile reci. Dar nu asta contează, căci în astfel de priviri nu caut să mă oglindesc niciodată.

Știu că sunt dificilă, rea uneori, par încrezută, poate, colerică, încăpățânată și nerăbdătoare, însă atunci când trag linie și adun, sunt mulțumită că pot vedea limpede unde și când am greșit, îmi pot asuma și îmi pot cere scuze cu toată sinceritatea posibilă, pot analiza mai atent felul în care reacționează cei din jur și grămada de dragoste ce le este necesară pentru a rezista lângă mine. Și sunt oameni, calzi și frumoși, care au decis să mă țină de mână în continuare, dincolo de rău și greu, dincolo de ființa-mi nestăvilită și nepotolită de niciun canon. Iar ei, cei ai mei, sunt cei de care am mereu nevoie, cei pe care îi iubesc necondiționat și pentru care încerc, în fiecare zi, să fiu un om mai bun.

În următoarele săptămâni, bagaje și noi începuturi. Pentru clipe ce ne vor hotărî viitorul, pentru nou și noi...