vineri, august 23

Minunata noastră lume...

În ultima lună m-am reîntregit. Foarte puţin timp petrecut acasă, sute de kilometri parcurşi, cu trenul sau maşina, zeci de oameni faini şi un infinit de clipe nebune, surâzătoare, scăldate în cea mai potrivită muzică, toate acestea mi-au ţesut un drum liniştit prin vacanţa pe care am aşteptat-o mai mult ca pe un vis decât ca pe o certitudine.

M-am tot gândit la minunatele şi neuitatele trăiri ce ar merita pe deplin împărtăşite şi aici, pe blog, însă am realizat ca ceea ce descrie cel mai bine ultima perioadă sau felul în care mi-au trecut toate întâmplările, zilele şi orele prin suflet, ar fi tăcerea. Nu tăcerea resemnată, nu tăcerea tristă, tăcerea mulţumită, împlinită, aceea care ştie că acum e momentul dansului ei. Şi atât. Acesta este motivul pentru care consider inutil să înşir aici cuvinte îndrăzneţe care să contureze povestea fiecărei experienţe în parte, aşa că mă voi mulţumi să vă redau doar câteva senzaţii, clipe, fragmente de trăiri, bucăţi din mine care s-au ordonat în diverse forme, imagini dragi şi amintiri care pot spune, cu adevărat, tot ceea ce mi-a trecut prin viaţă în ultimele săptămâni. Aceasta necesită însă, lupa sufletului, cea care vede dincolo de forma literelor şi a fotografiilor...

Întâi a fost concertul celor de la Maiden, un concert pe care mi l-am dorit cu o ardoare secretă încă din 2008, când au fost prima dată în România, un concert care m-a făcut să mă emoţionez până în măduvă, care mi-a oferit pe tavă o bucată grozavă de tinereţe, forţă, energie, lumină, sunet, eliberare, o bucată din care am muşcat fără să clipesc, fără să stau pe gânduri, fără să îmi dau seama că mai există, de fapt, timp...

A urmat marea mea... Vama Veche, Folk You, mândra mea, plaja, sunete de chitară, nopţi înstelate... toate ingredientele care par atât de vechi... par aproape plictisitoare, pentru că sunt aceleaşi an de an, dar ce-i cu adevărat înălţător este faptul că de fiecare dată, toate lucrurile astea pe care atât de mult le iubesc se combină în forme şi feluri noi, nebănuite, neştiute, uneori neînţelese, mereu incredibile...  Momente care curg prin mine ca o ploaie neliniştită, interminabilă. Momente care mi se aştern la picioare şi mă aşteaptă să le tratez ca pe un şotron perfect, colorat, mândru în soarele moale al apusului. Nopţi de vamă sub cer de stele, într-un pustiu de la marginea lumii parcă, ascultând marea isterică şi o chitară drăgăstoasă, alte nopţi, beţie de culoare şi lumină, independenţă, dansuri pe mese, veselie nestăvilită, seri cu folk şi nisip prin păr, paşi nehotărâţi, ploi curajoase, bocanci de nădejde, becul de la stuf, baie de muzică şi oameni faini, umbrele de paie, zi-noapte-zi-noapte (cui îi mai pasă), alge, valuri, mare curată, băncuţe de lemn, un orizont protector, un soare care nu ştie să răsară decât când spune Ravel formula magică, dor, speranţă, credinţă, dragoste.

Când m-am întors de la mare, m-am trezit debusolată, încercând să-mi găsesc un loc. Au fost doar câteva zile până când am plecat din nou. Şi urcată în tren, am simţit din nou gustul dulce al călătoriei, al marii lumi care ştiu eu că mă aşteaptă, al necunoscutului ce-mi zâmbeşte oacheş (îl văd de fiecare dată când văd pe geam cum aleargă sate, oraşe, câmpii, parcă într-un univers paralel cu al meu). Am fost la Braşov şi în Poiana Braşov împreună cu finaliştii Licart (concursul naţional de arte pentru liceeni). Am tras aer adânc în piept şi mi-am făcut curaj să înfrunt efemerul, ideea că e ultimul an în care am putut participa şi în care am putut fi acolo, la finală. Mereu spun de oamenii faini pe care-i întâlnesc. Da, oameni frumoşi, Pentru că există, sunt, îmi ies în cale, în viaţă şi-n îmbrăţişare. Cum să nu mă minunez când leg prietenii trainice, când descopăr suflete, gânduri, sentimente, visuri şi idealuri?! Cum să nu mă ataşez de amintirile pe care mi le oferă toate minunăţiile care zac în interiorul acestor oameni?! Superb, pur şi simplu. Prieteni vechi şi noi. Dragi, Aproape. Un Braşov mai vorbăreţ ca acum 3 ani, redescoperit, reconstruit în fotografiile mele, reconstruindu-mă pe mine - mai calmă, mai visătoare, mai încrezătoare, mai plină de bine şi de credinţa în valori adevărate, încă destul de bine ascunse. Visuri clădite cu pietre. Să nu se dărâme, să crească, să fie desăvârşite de-a lungul vieţii.

După săptămâna taberei Licart, am rămas în munţi încă 5 zile. Într-o formulă neprevăzută, am strigat în hohote la ploaia nebună, am râs isteric de-atâta bucurie ce nu-mi mai încăpea în interior, am privit totul în jur, în zeci de moduri, în zeci de lumini diferite, am înţeles, am ascultat, am crezut, am mers şi am ales. M-am odihnit şi mi-am hrănit o mulţumire binefăcătoare. Am mai făcut un pas spre frumuseţe. Sau aşa îmi place să cred. Am condus sute de kilometri. M-am împăcat cu mândria, tandreţea, pasiunea, planurile şi hotărârea. Am furat timpul. Şi am aflat cum să trişez mereu în jocul cu zilele.

Printre toate acestea, am văzut şi cu ochiul Nikon-ului meu, aşa că vă arăt şi vouă bucăţi din mozaicul poveştilor care m-au străpuns cu atâta graţie în ultima perioadă...

.









 

Un comentariu:

  1. hehe, fu o vara foarte frumoasa:)
    Trimite-mi si mie, te rog, pozele cu mine si cu noi:)

    RăspundețiȘtergere