sâmbătă, ianuarie 28

Călătorii pe întinderi albe

Am avut o săptămână plină. Cam cum sunt toate în timpul şcolii, dar aceasta din urmă a fost ceva mai specială. După ce în weekend + începutul săptămânii am lucrat (creat,editat,modificat,refăcut,etc.) filmuleţul de prezentare al tuturor acţiunilor pe care le-am făcut la voluntariat în ultimele 9 luni, miercuri după şcoală am făcut ultimele pregătiri necesare, joi a avut loc marea plecare. Ei bine, n-a fost chiar aşa mare. Am fost aproximativ 15 voluntari entuziaşti, treziţi foarte de dimineaţă, pe o vreme cruntă care am plecat să ne prezentăm activitatea şi să recrutăm voluntari noi din liceele din judeţ. Joi am fost la 4 licee, vineri doar la 2, dar în ambele zile am ajuns acasă în jur de ora 15. Prezentările au ieşit neaşteptat de bine,iar în ceea ce mă priveşte pot spune că m-am surprins şi pe mine având în vedere că am putut să ţin un discurs oral fără nici un fel de pregătire anterioară, fără emoţii, fără bâlbe, fără pauze. M-am uimit şi pe mine sincer, dar recunosc, am prins mult mai multă încredere în ceea ce pot. În afară de asta, am avut parte de tineri mai mult sau mai puţin receptivi la ideea voluntariatului, licee care ne-au primit în moduri mai ciudate, o şcoală generală unde am găsit un director rocker care ne-a oferit ceai cald şi muzică bună (asculta chiar şi Ţapinarii). Ne-am şi distrat, am glumit, am cântat, am făcut poze, am mâncat, am râs mult. Nu am uitat să fim serioşi şi să ne facem treaba cu responsabilitate şi convingere: pentru că, în fond, noi toţi chiar credem că voluntariatul e un stil de viaţă şi că te construieşte ca un om frumos.
Pot spune că a fost o experienţă pur şi simplu minunată, datorită oamenilor faini care îmi sunt colegi şi cărora le mulţumesc pentru că sunt nişte persoane extraordinare!!! Vă mulţumesc, dragi prieteni, pentru echipa frumoasă care am devenit...

În ceea ce mă priveşte, zbuciumul sufletesc nu mi-a dat pace. Mai ales joi. În vreme ce prezentam cu multă bucurie ceea ce înseamnă cu adevărat munca de voluntar, ai mei oameni dragi erau blocaţi pe un drum spre Bucureşti, înzăpeziţi. Am fost îngrijorată, neliniştită, dar din fericire, totul s-a terminat cu bine. Îi am acasă, teferi, să mă bucur de ei şi să le mai spun încă o dată cât de mult îi iubesc.
Frigul cumplit mi-a dat şi el târcoale, căci nu-mi fac bine deloc temperaturile negative.
Dar gândurile mele, poeziile mele dragi şi muzica blândă mi-au fost refugiu, ca întotdeauna. Şi acum m-am regăsit, mi-am rememorat adevăratele valori şi principii. M-am câştigat. Eu, mie. Mai liniştită, mai senină, cu visuri tot mai mari, cu ambiţie mai puternică, mai dornică decât oricând să înţeleg, să cresc, dar să nu uit nicio clipă să fiu copil. Să fiu fericită.

O să las în continuare fotografiile să vă materializeze în faţa ochilor povestea scrisă anterior:













duminică, ianuarie 15

Nevoie de pace.

Cred foarte mult în cuvintele: "Oamenii nu ar trebui să se teamă de guverne. Guvernele ar trebui să se teamă de oamenii lor.".
Ce se întâmplă atunci când oamenii adună atâta nemulţumire încât simt nevoia să iasă pe străzi?! Să se opună, să strige, să îşi susţină credinţele, libertatea, dorinţa de mai bine?! Atunci când oamenii se revoltă?! Ei bine, cred că nu ar trebui ca aceste revolte să ajungă să fie sângeroase, nu e nevoie să se ajungă la violenţe înfiorătoare. Idilic vorbind, guvernul ar trebui să îşi dea demisia atunci când vede că poporul pe care îl conduce e nemulţumit într-o asemenea măsura. Dar nu se întâmplă aşa. Ca urmare, disperare îi transformă pe oamenii care protestează în oameni care vandalizează. Se bat cu jandarmii, cu forţele de ordine?! Dar oare aceştia din urmă nu sunt şi ei oameni, nu sunt şi ei revoltaţi, nu au şi ei familii care îi aşteaptă acasă?! De ce să distrugeţi vieţi?! De ce să vă omorâţi voi între voi?! De ce să vă omorâţi?! Violenţa nu a rezolvat niciodată nimic. Asta e o realitate.
Cred în puterea oamenilor de a schimba lumea. Dar nu aşa. Nu prin răutate, urâţenie, violenţe, crime, distrugeri. Dacă vrem o lume mai bună, nu aşa o vom dobândi. Dacă vrem o ţară mai bună, poate ar trebui să fim mai atenţi pe cine votăm, nu să ucidem câţiva ani mai târziu pentru că sistemul nu ne convine şi viaţa e grea!
Mă doare fiecare lovitură pe care o primeşte fiecare om, fie el rebel sau jandarm. Mă doare răutatea şi totodată disperarea oamenilor de a schimba ceva. Mă doare că nu suntem în stare să facem o ţară mai bună fiind noi mai buni. Mă doare că nu gândim destul. Mă doare că nu ştim să alegem. Mă doare că nimeni nu înţelege că războiul e cel mai rău lucru din lumea asta şi niciodată nu a dus la nimic bun. Mă doare că libertatea a fost înţeleasă greşit. Mă doare că nu e pace.

Îmi pare rău, dar versuri mai potrivite ca acestea nu am găsit în clipele astea de nelinişte şi incertitudine:
"Vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni..."

România mea, România ta, România noastră



românia mea nu-i românia lor
nu-i românia celor de la televizor
românia mea nu-i românia incultă
care nu aude dar în schimb ascultă
în românia mea nu te îngraşi la Mac
nu prizezi coca si hero la o sută de Jack
românia mea nu e o curvă de hotel
nu-i românia la modă nici românia bordel
nici românia cool nici românia chic
în care toţi vorbesc ca să nu spună nimic
românia mea nu dă vina pe duşmani
nu ascultă manele şi nu aruncă cu bani
nu-i ţara mea aceea-n care oricând în direct
vezi doar costume goale şi minciuni de efect
românia mea nu e reclama din ziar
nu e spălarea de creier dintr-un moment publicitar

românia mea nu-i românia lui basescu
geoană boc videanu tăriceanu iliescu
berceanu vadim vanghelie voiculescu
şi toţi aceia care au fost sclavi sub ceauşescu

românia mea nu-i românia extremistă
românia xenofobă sau românia rasistă
în românia mea fotbalul nu e rege
mai presus de justiţie mai presus de lege

românia mea nu-i un birou de securist
nu e iluzia crescută de partidul comunist
nu e dispreţul la costum nici minciuna cu cravată
care fură fură fură nu se-opreşte niciodată

în românia mea dacă munceşti şi nu ţi-e lene
primeşti un trai decent nu gaze lacrimogene
în românia mea nu sunt dube şi camioane
scuturi căşti pistoale violenţă şi bastoane
românia mea nu e un stat poliţienesc
unde legea e impusă cu avânt miliţienesc

nu
românia mea nu crede în legende
nu crede-n discursuri nu crede în agende
românia mea nu e condusă de hoţi
nu e o ţară unde toţi vor să îi fure pe toţi

românia mea e-o ţară tristă şi atât
în care orice vis frumos devine un coşmar urât

românia mea nu-i românia lor
a celor care văd în tine doar un decor
doar un vot, doar o mită, doar un număr de dosar
doar o şpagă îndesată mai adânc în buzunar

românia mea nu-i românia ce-a uitat
de suferinţa acelora cu sufletul curat
libertate şi pâine: cât de trist devine tot
când cu pâinea i se dă libertăţii peste bot
românia mea nu-i românia-n care
democraţia s-a impus cu bâte şi topoare

nu
românia asta ţi-o fac de vrei cadou
pentru că sunt un revoltat dar refuz să fiu erou
şi dacă din toate astea măcar un vers te-a atins
ieşi cu mine-n stradă să arătăm că am învins.

Mihnea Blidariu

marți, ianuarie 10

Altfel









Ei nu ştiu
dacă înăuntrul meu
zborul e frânt
sau penele pierdute
ori vântul strigă prea puternic,
albul iernii e prea greu...
poate înălţimile-s sfidătoare
şi marea isterică...

Ei nu ştiu
că interiorul meu
se hrăneşte doar
din infinit.

duminică, ianuarie 1

An Nou

Pot spune că acest Revelion a fost cel mai frumos de până acum. Am fost 20 şi ceva de oameni faini adunaţi în dansuri de bucurie. Am intrat în noul an cu mândra mea şi cu încă un iubitor de ţară ascultând cântece patriotice. Momente unice şi emoţionante pentru care nu există cuvinte care să le descrie. Am dansat până la 6 dimineaţa pe toate felurile de muzică (în afară de manele). Da, m-a surprins că mai bine de 20 de oameni diferiţi, cu gusturi diferite, se pot simţi bine împreună, pot dansa mânaţi de voioşie pe muzică de toate felurile, fără să fie nevoie de manele de prost gust :) Asta m-a bucurat nespus, ca şi faptul că băieţii chiar ştiau să danseze şi invitau mereu fetele la dans. Frumoasă, însufleţită, noaptea trecută trebuie consemnată în capitolul "de povestit nepoţilor"...
Restul e numai emoţie...

Cât despre începutul lui 2012:

Primul gând: "Lume, cât te iubesc...";
Prima melodie ascultată: Transilvanie frumoasă;
Prima persoană sunată: tata;
Prima persoană care m-a sunat: Radu;
Prima băutură: Cola;
Primul mesaj primit & trimis: de la şi pentru Mr. V.;
Primul film văzut: Anastasia;
Prima fotografie făcută: încă nu a fost făcută...